Cu compromisul înainte până-n pânzele roşii

… De douăzeci şi ceva de ani votez, ca şi mulţi alţii,  pentru schimbare. Am votat pentru martirii revoluţiei dar au ieşit falsificatorii ei. Am ales PNL, DA, PDL şi a ieşit, constant, PCR&securitatea. L-am aplaudat pe regele Mihai, am şi sperat, un timp, că „monarhia salvează România”, până când monarhia a ieşit la braţ, tot cu PCR-ul şi securitatea. Orice partid am ales, s-a dovedit a fi deturnat în favoarea frânarilor şi jefuitorilor ţării. Iar între ei, de fiecare dată, am văzut şi dintre cei pe care i-am votat. Nu puţini. Nu-i nimic, mi-am zis, data viitoare va fi altfel. Şi data viitoare din nou am votat pentru schimbare. Am împăcat şi capra şi varza. Şi lupul şi oaia. Nu ştiu dacă am ajuns  o turmă- varză, dar locul e  mai plin ca niciodată de capre şi lupi.

Nu cred că există cineva atât de naiv încât să creadă că între politic şi moral se poate pune semnul egal. Nicăieri în lume. Dar nicăieri în lume minusurile morale din politică n-au avut efecte  mai năucitoare ca aici şi un preţ mai usturător pentru viitorul ţării. Nu pledez pentru talibanism şi  nici pentru compromis. În orice ţară civilizată, în materie de politică  e nevoie şi de compromis, ceva acceptabil până nu depăşeşte limitele unei raţiuni oneste. “Eu cu cine votez?“, întrebarea, devenită perenă, a cetăţeanului turmentat din celebra “Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale a trecut din registrul vesel în cel grav. Dilema alegerii între moral şi politic are, mai mult ca-n alte părţi şi alte vremi, aici şi acum, o miză enormă. Vitală. Şi n-avem cum ieşi din starea perpetuă de turmentare cât n-am aflat “cu cine am votat?” Şi până nu vom găsi o soluţie adecvată la întrebarea: “ cu cine voi vota de aici-nainte?”

Cu rost sau fără rost?…

Constantin Noica, afirma că „saltul de la concret la abstract şi de la sens material la sens speculativ” al cuvântului rost ar trebui înţeles ca „rost-deschidere, pe linia lui independentă” ()Ţesătura a fost întotdeauna un model pentru structură şi ordine (de unde şi expresia „ţesătura lumii”, după cum zimţii unui ferăstrău şi aşezarea pe rânduri a cărămizilor şi ţiglelor de pe acoperiş sau a gardurilor dau o imagine a ordinii) () odată cu trecerea lui la sensurile de „noimă, scop, tâlc, ţel; justificare, menire, raţiune” el „este scos cu desăvârşire din orice angajare materială() În opinia filozofului aceste sensuri disparate sunt din nou unite în derivatul rostire, care „nu pierde nici sensurile materiale ale rostului şi urcă în acelaşi timp spre sensurile speculative”. „Termenul rostire reintegrează aceea ce rostul pierduse, anume cuvântul. De aceea: «La început a fost Cuvântul» ar putea mai bine fi redat prin: «La început a fost Rostirea», adică punerea în rost, rostuirea lucrurilor” ( http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1062)
********
Nu-i greu de observat că exact aici e sursa necazului: în deturnarea rostului. Rocada mijlocitorului, a slujitorului de orice fel, spre scopurile sale personale a devenit atât de frecventă încât pare banală. Din trufie şi lăcomie ori din nepricepere şi dezorientare, oricare ar fi cauza, deturnările rostului au efecte din cele mai rele asupra destinelor din arealul lor de influenţă. Fiecăruia dintre noi i s-a-ntâmplat, mă gândesc, să fie îndepărtat de la ceva de interes sau chiar de o importanţă decisivă pentru rostul său exact de către cei care aveau rolul de a-l ajuta să descopere drumul respectiv. De la mulţi dascăli care în loc să deschidă uşa cunoaşterii o transformă într-o trapă de ocolit, la destui „păstori de suflete” ale căror mijloace transformate în scop barează drumul spre înălţimi spiritual-culturale. O mulţime de astfel de „călăuze” dezorientează, strâmbă rosturi, ridică ziduri între noi şi ceea ce am fi putut fi. Ca urmare, mulţi dintre semenii noştri trecuţi prin asemenea exprienţe îşi pierd rostul sau, mai rău, ajung să şi-l trădeze preluând modelul „călăuzelor”, devenind „miliţieni spirituali”, paznici cu catalog, funcţionari terni în halat medical sau în straie preoţeşti. Adică ajung, inconştient de regulă, să contribuie la menţinerea într-o construcţie anapoda a societăţii sinonimă cu lipsirea ei de libertate reală. Transmise de la o generaţie la alta, ipocritele standarde (auto)mutilante mental generate de ideologizare, mai ales în totalitarism, îşi continuă glorios efectul de devalorizare umană și în postcomunism. Proclamând supremaţia lui „a avea”, antrenând o bună parte a societăţii în cuşca egoismului şi a lăcomiei, lipsind-o de aripile lui „a fi” ale rostului ordinii creatoare, o condamnă la ură și anarhie, îmbătrânind-o prematur,

Politică sau politizare?

…Cine mai ştie ce e normal, demn şi folositor în lumea noastră de acum?
Câţi conştientizează că parazitarea societăţii prin politizare excesivă face din libertate un teren al dezorientării, al pierderii de orizont, un spaţiu în care orgoliile primitive descalifică sensul valorilor? Orice mesaj, până la urmă, poate fi folosit în alt scop decât cel în care a fost gândit. Nu vreau să spun ca acesta e un război al mesagerilor, dar e evident că nu poate fi purtat decât prin ei. Mesagerii înşişi, în bună parte,  nu par a fi conştienţi cât de des se folosesc de mesaje induse sau se lasă folosiţi la rândul lor. Aşa numitele autoelite, repere impuse, nu reprezintă, de fapt, înainte de orice alt merit, efecte ale politizării? Nu cumva, sunt şi cauzele ei? Derivate din tehnologiile de politizare perfectate de defunctul regim comunist, mijloacele de impunere a noilor structuri au fost şi sunt însă, incomparabil mai perverse şi mai diversificate. Nici nu pot fi altfel în noile condiţii şi cu concursul noilor tehnici de marketing. Nu sunt greu de identificat dacă eşti atent la criteriile cu care jonglează… Doar printr-o criterializare strict arondată intereselor meschine de grup din axa valorilor încă răsturnată de comunism s-au putut şi se mai pot confectiona cu succes, bâte şi alte mijloace de cucerit iute bani şi putere; mijloace prin care democraţia încăierării s-a substituit democraţiei construcţiei. Înainte să uite lecţiile de ideologie partinică, sintaxa limbii materne a fost pusă la treabă. Substantivele, verbele şi adjectivele, mai ales adjectivele, au fost angajate cu carte de muncă să facă din mass media, cultură şi educaţie rezerve de prim rang pentru politizare. De aici, din această pepinieră otrăvită, criteriile falsificate au avut cale liberă să-şi cultive pseudo-valorile în orice domeniu. Să ridice ziduri în faţa schimbării. Să întreţină negativismul, băşcălia, duşmăniile. Să le folosească-n lupte de un comic absurd şi trist. Războiul continuă. Cel ce vorbeşte sincer poate sluji fără să-şi dea seama deturnatorului. Criteriile generate prin politizare produc mutaţii ciudate şi asocieri paradoxale.  Ceva devine orice şi oricine devine cineva. Toţi pot deveni ceilalţi.

Articol  reluat, scris în iunie 2008