Posts tagged ‘doctor’

O nebunie de agenţie

Postat de Bsk în „Grădina publică”

Un prieten de-al meu din adolescenţă, medic la un spital de nebuni, rămâne unul din cei mai frecvenţi trecători prin memoria mea de când mi-a explicat legătura strânsă dintre om şi paranoia. Mai concret, în grade diferite, toţi o avem în dotare. Cel mai interesant efect al acestei veşti pare să fie chiar asupra mea: de când am aflat-o, şi s-a scurs destulă vreme de atunci, rar mi se întâmplă să nu-i trec în revista paranoică pe cei din preajmă şi din raza oculară de urmărire. Filtrul meu suspicios reclamă un diagnostic iscoditor, cuvenit şi lămuritor, în funcţie de indiciile paraclinice scăpate de manifestantul de ocazie. Pacientul meu primeşte în schimb, pe scara paranoică paranormală, o treaptă de evaluare, echivalentă cu câte parale face din cap, cu sau fără „vai de picioare!”. Binecuvântat să fii, doctore! Fără involuntarul sfat, din prietenie, dat de medic, aş fi rătăcit într-o înşelăciune ordinară, cu naivitatea că toţi cei văzuţi de mine ar fi sănătoşi tun. Când nu era prezent la discuţiile din cercul nostru de prieteni, îl numeam cu toţii „doctorul”. Cercul era, de fapt şi de regulă, înscris într-un pătrat, forma îngrădită de pereţii unei agenţii „Loto-Prono”, plasată într-o intersecţie primitoare, lângă o parcare aşişderea, de ziceam că „toate drumurile duc la agenţie”.
….Toţi eram băieţi şi vecini de cartier, cam de aceeaşi vârstă, adunaţi mai pe îndelete începând cu ultimul an de liceu; de atunci ne-am format un colectiv de jucători la pronosport şi am roit în jurul aceleiaşi agenţii timp de 6 ani, până când ne-am împrăştiat sau am rămas prea puţini prin împrejurimi, după chemare sau repartiţie la locul de muncă socialistă. Fiecare participa în colectiv când dorea şi după bugetul personal; fondul încropit săptămânal ne orienta la stabililirea variantelor de joc, după nişte scheme concepute de noi, într-un sistem condiţionat, astfel încât să prindem cât mai multe pronosticuri surpriză, iar câştigul se împărţea proporţional cu contribuţia. Adoptarea variantelor finale se producea după întruniri şi dezbateri parlamentare serioase, cu precauţie şi simţ de răspundere, încercând să cuprindem toate propunerile participanţilor, conştienţi de interesul comun, dar, la nivel individual, aveam preocuparea să nu ne creăm ulterior mustrări de conştiinţă, în cazul când am fi înaintat propuneri neinspirate sau menite să-i afecteze pe ceilalţi. Actualii parlamentari sunt nişte bieţi rătăciţi, dacă ar fi să comparăm doar cum înţelegeam noi să conlucrăm în gaşca noastră de atunci.
*****
Atmosfera din agenţie era specială, întreţinută în timp îndelungat, incomparabilă cu cea de grădină zoologică din prezent. Acum, din cauza câtorva jafuri, măsurile preventive au ocupat spaţiul tuturor agenţiilor cu grilaje metalice în formă de cuşcă. N-or fi pentru protejarea musafirilor de agresiunea gestionarelor, totuşi duduile astea par altfel acum. Saluţi cu „săru-mâna”, rişti să primeşti un zoo-răspuns din spatele gratiilor, de crezi că începi o vizită de groază, cu chemarea de film a leoaicei din producţia „Metro Goldwyn Mayer”. Casa poporului colectivizat în cartier ne-a fost agenţia, păstorită în ture de două doamne distinse, înaintate în vârstă, gazde primitoare, prietenoase, mereu săritoare să ne prepare câte o cafea, să ne transmită mesajele lăsate de ceilalţi sau chiar să-şi prelungească programul, pentru noi, peste ora 20 a închiderii de seară. De regulă, zilele de întrunire erau joia şi vinerea după amiaza. Când ne adunam mai mulţi şi vremea era favorabilă, spaţiul limitat al agenţiei ne îndemna să ne mutăm într-un parc alăturat. Cea mai importantă întâlnire era în ultima duminică din fiecare lună, în afara agenţiei, indiferent de anotimp sau vreme, în toţi cei 6 ani la rând. Doctorul, personajul principal al povestirii mele strict autentice, era un membru activ al cercului nostru de prieteni, dar întâmplarea se petrece mai târziu, după circa 5 ani de la spargerea găştii, pe la vârsta de 29 de ani. În zonă mai rămăsesem 5 prieteni/vecini de cartier şi foşti pronosportişti din colectiv. Pe la agenţie mai treceam întîmplător, la 2-3 luni, cât să le mai salut pe neschimbatele doamne, în drumul de la serviciu spre casă sau dacă aveam ceva de cumpărat din apropiere. Într-o asemenea zi ne-am regăsit cu doi dintre vechii amici, în agenţie; ne-am bucurat, am schimbat câteva vorbe şi, când să plecăm, surpriză, apare şi doctorul. Ne roagă să mai zăbovim, avea ceva de rezolvat, va reveni peste 5 minute. Plăcută, nesperată întâlnire, după atâta timp.
*****************************
Partea a II-a
*****************************
În aşteptarea doctorului, dialogul cu cei doi amici, Gigel şi Dan, se-nsufleţise, ne-am amintit de vremurile când ne întâlneam în fiecare ultimă duminică din lună, ascultam la radio meciurile de la italieni, nu înainte de turneul nostru lunar de şah, dotat cu premii în cărţi de citit. Fiecare aducea câte 3 cărţi şi se premiau primele 3 locuri. Doctorul era un jucător bun de şah, dar avea o problemă paranoică. Uneori, după ce pierdea o partidă, îşi pierdea şi cumpătul, răsturna tabla sau împrăştia toate piesele de pe ea. În timp mă mai gândisem la curiozitatea asta. Simpatica ironie a sorţii medicului peste nebuni şi cu porniri păstrate în interes de serviciu. M-am declarat tentat de un duel pentru verificare: ori e doctor, ori mi-e pacient pe scara paranoică. Surpriza a venit odată cu revenirea doctorului. După un timp de depănare a amintirilor, când mă gândeam cum să-l provoc la şah, mi-o ia înainte şi deschide subiectul. I-ar face plăcere să mai disputăm câteva partide, spune cu un aer încrezător în evoluţia forţelor sale din ultimii 5 ani. Am stabilit să ne reîntâlnim a doua zi, la 19:30, cu jumătate de oră înainte de închiderea programului agenţiei; bineînţeles, după ce am primit acordul gestionarei, parcă amuzată de felul cum mi-a ieşit prima jumătate a planului de conjunctură. Gigel şi Dan, la fel de curioşi de rezultatul experimentului, şi-au anunţat prezenţa. A doua seară, doctorul a întârziat un pic, timp suficient de glume şi opinii pe seama evenimentului, între cei mai nerăbdători. Reuşita operaţiei însemna să mă ţin şi de promisiunea de a face o cinste. Pe locuri, gata de start! Am stabilit să jucăm 3 partide. Doctorul le-a pierdut pe primele două şi nu dădea niciun semn de nervozitate. După orgoliul lui cunoscut, ştiam că ultima este decisivă. Suporta greu înfrângerea categorică; la scorul strâns experimentul era compromis, dar a treia partidă avea pentru mine şi o semnificaţie nouă: la şocuri sunt cam sperios din fire, mai ales că nu ştiam dacă şi când izbucneşte doctorul. Tensiunea creştea pe parcursul partidei, îl măsuram pe sub sprâncene, dar aveam nevoie şi de concentrare. Colac peste distributivitatea mea, Gigel dădea semne de descurajare şi îmi distrăgea atenţia: mustăcea şi clătina uşor capul stânga-dreapta, în semn de previziune a eşecului, cu trimitere din sprâncene la calmul doctorului. Alteori plescăia uşor din buze, cu aluzie la setea pe cale de calmare. Nici eu nu mai eram optimist. Mi-am zis că doctorul s-a făcut băiat mare, a căpătat stăpânire de sine, iar adevăraţii paranoici se află de facto în faţa lui. La un moment dat, mi-am creat o poziţie de mat în 3 mutări, indiferent cu ce mutări ar fi răspuns. Abia acum eram cel mai încordat, în niciun caz cu gândul la soarta experimentului ci la sperietură, cu intenţia să fiu prins mai pregătit în caz de explozie. Aveam în faţă traducerea înţelesului de netăgăduit pentru „ a sta cu ochii ca pe butelie”. Nu ştiam nici când îşi dă seama că a pierdut, nici dacă răbufneşte. Mai avea 2 mutări. Timpul parcă se oprise. Sigur urma s-apară o mână din butelie: ori pentru salut de recunoaştere respectuoasă a înfrângerii, ori cu funcţie de măturat toate piesele de pe cartonul cu pătrăţele. Inima începuse să-mi bată mai tare, mâna se apropie, mai mută o dată. Uff! Alarmă falsă. M-am îndreptat spre o piesa, dar n-am mai apucat-o: Buuum! Deflgraţia s-a produs. A sărit în aer o mână mătură din butelie, cu un zgomot de piese împrăştiate care încotro. Două-trei scunde de muţenie, apoi gestionara a izbucnit prima într-un hohot de râs, Dan şi-a dus o mâna la burtă şi încerca să-şi găsească buricul printre efectele râsului, iar eu mă ţineam cu mâinile de masă, după ce am realizat că nu-mi puteam reţine râsul. Gigel se dădea cu spatele de spătarul scaunului, cu un râs demenţial şi privirea în tavan. În scurt timp, am intrat în faza râsului de râsul celorlaţi. Doctorul se ridicase, era încremenit, nu-şi revenea din uimire „Ce-i asta?”
****
Ne aşteptam la multe, însă nedumerirea asta a lui ne-a dat simptomatica peste cap. Gestionara si-a prăbuşit capul pe taraba ei, Dan a scos duetul „Văleu!Văleu”, eu eram vai de capul meu, dar nu-l mai vedeam pe Gigel. Scaunul îşi mutase locul şi nu mai era ocupat. Gigel nu mai putea să se ţină pe scaun şi căzuse lat, cât era de lung, pe pardoseala betonată. În cădere îşi antrenase mobilierul într-o translaţie, până i-a lipit spătarul de tejghea. Stătea cu faţa în jos, mâinile întinse pe sub tejghea; un picior al scaunului era aproape lipit de urechea stângă. Atunci am văzut pentru prima şi ultima dată cum arată un om cu scaunul la cap. Doctorul şi-a scos din dotare deformaţia profesională, devotamentul şi curioasa procupare pentru sănătatea cetăţeanului: şi-a măsurat, din cap până-n picioare, pacientul întins parcă anume de examinare şi i-a pus întrebarea nimicitoare: „Gigel, ţi-e rău?”. Cu asta ne-a nenorocit şi natura umană; eram deja răvăşiţi, dar dacă tăcea, poate ne reveneam. Doctorul mai avea de lucru cu noi, insista să ne extermine cu sobrietatea lui, parcă de somnambul sau hipnotizat ieşit acum din transă şi curios să afle ce se întâmplă în jurul lui. Noi înţelegeam că Gigel, luat de doctor prea în serios, se chinuia în ultimul grad de rezistenţă. În tandreţe cu podeaua şi cu mişcări spasmotice, Gigel a început să scoată primele sunete, pe o limbă de Capitoliu: „Sssss! Ssss! Sss!”. Doctorul nu s-a lăsat; a reuşit să ne băge mai tare în boale. Şi-a nuanţat interogatoriul, apropiindu-se de Gigel: „Băi, nu mă auzi? Ţi-e rău? Ce faci?”. Prăbuşitul pacient se întoarce, din moarte clinică de râs, schimonosit, cu ochii închişi, o mână retrasă de sub tejghea şi, cu ultima zvâcnire, din dorinţa de a-i răspunde odată doctorului tânăr şi neliniştit la ultima întrebare, cea mai uşoară, Gigel reuşeşte să resusciteze singura lui propoziţie: „Ssss… ssss…. sstrâng piesele de pe jos”. După asta, potopul! Ne-a rupt odată cu filmul. Doctorul tânăr şi tot nelămurit ne privea pe toţi la rând cu aceeaşi faţă, dar cu ochii mai mari, vedea acum un cvartet de butelii explodate: Gigel s-a retras complet din contactul cu tejgheaua, a luat o poziţie mai zveltă, în genunchi şi 4 labe de capră, şi bătea cu o palmă în beton, ca şi cum îşi recunoştea abandonul din trânta cu râsul, ca să prevină vreo ruptură de oase; gestionara avea lacrimi şi rimelul bălţat pe faţă; dacă nu ştiam cine e, nu-s sigur dacă aş fi recunoscut-o. Eu eram cu o falcă-n cer şi cealaltă lipită de masă, ca un condamnat supus execuţiei prin decapitare, mai aveam glas să repet „Nu se poate, nu mai pot…”; Dan se ţinea pe picioare, cu ambele mâini ataşate de burtă, îndoit de plecăciuni dese şi ample, ca-n faţa Şogunului, striga „Văleu-văleu-văleu! Văleu-văleu-văleu!”. După ce mi-au revent respiraţia şi puterea de articulaţie a cuvintelor, i-am dăruit doctorului momentul adevărului. I-am explicat pe scurt impulsul meu, demonstrativ-paranoic, de verificare a prognosticului, rezervat din cauza trecutului lui trecător de la suspiciune la apucături paranoice. Operaţia a reuşit, pacientul e de nelecuit. După câteva secunde de dezmeticire şi reflexie spontană, doctorul ne-a trânit, odată cu sticloasa uşă a agenţiei, diagnosticul final şi competent: „Sunteţi nebuni!”. Chiar dacă ne-ar fi trecut prin cap, dac-ar fi fost adevărat, nu era normal s-ajungem pe mâna lui, la control spitalicesc, după ce s-a antepronunţat într-o nebunie de agenţie.

10 aprilie 2011 at 11:09 81 comentarii

A dangerous area

–  Alo! Carmen?
–  Nu, nu e Carmen, aşteptaţi puţin.
N-apucasem să spun cine sunt, aud nişte şuşoteli, un oftat, apoi tăcere. Aştept de două minute, timp suficient ca să rememorez toată seria de gânduri, de griji, mai bine spus, cu care mă-mpovărasem mai adineaori. O listă de adrese şi telefoane peste care dădusem întâmplător făcând ordine. Parcă-i înghiţise pământul pe oamenii ăştia! Nu telefoane, nu un semn de viaţă! Probabil la fel era şi invers, în ce mă priveşte. E adevărat că, ori de câte ori am o stare proastă mă cam ascund, ba chiar nu-mi place să fiu căutată „să dau raportul”.  Carmen, însă,  are altă fire.  De ce oi fi uitat de ea? Cine ştie ce…
–  Alo! Îi aud vocea. Indiferentă, rece, chiar(însfârşit, bine că o aud!)
–  Ce-i cu tine? De atâta vreme nu…
Temerea mea se adeverise. Carmen e bolnavă. Nu ştie ce are.  Nu ştie de când.  Nu-şi dă seama. Nu ştie ce să facă. Nu, nu mai era în Sibiu de mai bine de o lună, stă la Alba, cel puţin aici nu e singură, mai schimbă o vorbă cu Lena, cu toate că  şi Lena… Acum ar vrea să doarmă, măcar vreo oră( e unsprezece dimineaţa). De câteva nopţi n-a închis un ochi…
Rămân pe gânduri.  Ce-i cu ea? De ce nu doarme? Ce i s-o fi întâmplat?.  Caut să-mi aduc aminte când ne-am văzut ultima dată. Era într-o joi, la un concert cu Petre Sbârcea, la filarmonică, de asta sunt sigură. Mussorgski, Ravel, Rapsodia spaniolă( Ravel îi place lui Carmen),  Romeo şi Julieta de Ceaikovski, Uvertura, ale cărei acorduri dramatice le dusesem cu mine o vreme după ce concertul luase sfârşit) …Pe la începutul lui februarie fusese asta?  Da, cred că da.  „Nu poţi spune, de fapt, că e o piesă e mai frumoasă decât alta. Şi selecţia lor, dar şi interpretarea…”  De fapt ne plăcuse tot programul.  Abia aşteptam următorul concert, săptămâna care urma, tot joia. „Acum  am de terminat o grămadă de treabă” mă anunţase pe un ton grav, Carmen, „am de rezolvat nişte integrame care-mi dau mare bătaie de cap” …
Am lăsat-o pe Carmen cu „integramele care-i „mâncau viaţa” şi am plecat spre casă râzând. Un drum plăcut, însoţit, în minte, şi de refrenele persistente auzite ceva mai devreme. Dar şi de frânturi din conversaţie.  Şi de  gânduri. Uite că n-am întrebat-o ce-i cu analizele alea pe care urma să le facă în săptămâna care urma. O fi vorba de analizele obligatorii. Până la urmă s-o fi hotărât să le facă…
Şi pe mine mă aşteptau, de a doua zi,  tot soiul de probleme. Altfel de probleme. Ca şi în următoarele zile,  săptămâni.
Am uitat de concerte.
… O fi tot la Alba?…  Pun mâna pe telefon! De data asta, îmi răspunde direct Carmen.
Da, îmi răspunde, de la analizele alea începuse totul. Îi găsiseră ceva atunci, dar nu ştiau ce… Ce era să facă?
Convorbirile lungi telefonice, din ce în ce mai lungi,  îmi dădeau, oarecum, sentimentul de reparaţie în ce mă priveşte. (Când dintr-o pricină sau alta, neglijăm pe cineva din apropiaţi, oare, lipsa noastră de atenţie nu-l expune unor primejdii?. Ciudat simţământ)
…Doctoriţa de familie avea o expresie dezolată, îşi aminteşte Carmen momentul acela de pe la jumătatea lui februarie.  „Nu prea îmi place, doamnă, ce văd aici. În plus mai aveţi şi tensiune” … Mai mult nu se lungise cu explicaţiile, ocupată cum era să completeze fel şi fel de trimiteri. „Veniţi cu rezultatele de la toate astea,  hotărâm atunci ce avem de făcut”…
Într-adevăr, avea şi tensiune! Confirmase medicul cardiolog câteva zile mai târziu. „Nu vă speriaţi, nu-i foarte mare”. (Îi eliberă braţul din strânsoarea manşonului negru). „Dar n-o putem lăsa aşa…”
…”Nu putem pleca fără să luăm ceva de pe aici, cadouri, îmi sună minte vocea prietenei, uite câte nimicuri nostime sunt… Hai să facem rondul pieţei!
Asta fusese cu vreo două luni mai-nainte. O plimbare care-mi părea acum de pe altă lume şi alte vremuri!…  În ciuda gerului în Piaţa Mică era tare plăcut în seara aceea de decembrie.  Animaţie, colinzi, bazar cu mărfuri de artizanat, miros de scorţişoară şi vanilie, copii încântaţi de fuioarele albe, aromate de vată din zahăr ars) alergând în jurul bradului uriaş. Ne întâlnisem  cu prieteni, cunoştinţe. Urări de sărbători, glume. Ne-am întors pe jos, am mai fi stat, dar se făcuse tare frig.
„Matiz-ul meu e la iernat” îmi spusese Carmen.  „Până-n aprilie nu-l scot din garaj… De fapt, mai încolo poate o să-mi iau altceva! Un avion, dar nu ştiu de care. Mă mai gândesc”  Râsesem tot drumul, imaginându-ne cum vom survola pieţele Sibiului, împrejurimile… ” La unşpe cu şase tensiune,  îndeplinesc condiţiile, nu crezi? n-are cine ce să comenteze!…”!
…”Uită-te aici, la electrocardiogramă”, îi spusese doctorul, mai întâi, asistentei.   „Vezi asta? Aproape sigur că  doamna a avut un preinfarct”, îmi povesteşte Carmen la telefon, vizita  de la începutul lui martie la cabinetul medicului cardiolog. Ca urmare, Carmen înghiţi zilnic, cu stoicism, o mulţime de pastiluţe. Îi ajunseseră până spre sfîrşitul lunii când reveni, cu încredere, la doctoriţa de familie. „Mda, se observă o îmbunătăţire”, constată încântată doamna doctor.  Valorile erau mult mai apropiate de limitele normale. În legătură cu stările de nelinişte care îi  făceau probleme de la un timp, doctoriţa  îi prescrise nişte calmante şi  somnifere uşoare. Carmen începu de a doua zi să-şi organizeze timpul  în funcţie de culoarea medicamentelor. Până şi plimbarea de seară cu Luki, căţeluşa, şi-o adaptase în funcţie de asta. Ca de obicei, înainte de culcare, făcea un tur-retur pe alee povestind cu vecinii de companie a patrupezilor amici cu Luki. Îi făcea bine ieşirea cu Luki, o relaxa şi în plus, aflase că nu era singura care-şi rânduise treburile zilnice în conformitate cu orarul de tratament.
„Cu tensiunea stăm mai bine, dar să vedem ce facem cu anxietatea! Nu vă las aşa, trebuie sa mergeţi la un psihiatru!”
O pastilă, atâta apucase să ia! Carmen poate să jure că de la pastila aia i s-a tras! Începuse să tremure, nu mai vedea limpede, îi înţepeniseră muşchii faciali, la un moment dat! După aceea şi ai picioarelor.  Trebuia să se interneze! Mai întâi o săptămână de investigaţii amănunţite. Pe urmă…
„Pe urmă a venit Lena şi m-a luat la Alba.  Cu Luki cu tot! Nu mă mai ţineam pe picioare, ce era să fac? Nu mai mâncam, nu mai dormeam” …Cu doctoriţa? A, nu, nu mai vorbise cu ea de când se-ntorsese cu rezultatele de la analize. Ba, să nu mintă, mai fusese odată şi  îşi ceruse şi fişa medicală.  Atunci văzuse, negru pe alb, că nu mai avea nimic bun în organism! Tiroida, ficatul, rinichii, nervii! Dezastru! Calciu lipsă, magneziu lipsă, nici nu ştie ce nu era lipsă, sau în stare proastă! După alte pastile adăugate la tratament, ceva cu hormoni tiroidieni, i se făcuse brusc rău! Biata Lena o duse de urgenţă la un spital. Internare, perfuzii, tratament intensiv, complet. Tot ce se putea face.
–  Sper că toate astea să te pună pe picioare, încerc să-i dau curaj la telefon, dar tonul vocii ei îmi transmitea cu totul altceva. Repeta mereu „nu ştiu, nu-nţeleg, nu mai vreau. Nu, nu, nu!” Câtva timp nu ne-am mai auzit. Mai ţineam legătura cu Lena, dar nici ea nu ştia mare lucru.
–  Alo?  Carmen?… Însfârşit dau de tine. Unde eşti? Ce faci ?
–  Bine, îmi răspunde Carmen pe un ton stins. Sunt acasă. Acuma fac dezintoxicare. Dacă renunţ deodată, intru în sevraj. Tot doctorul mi-a spus.
–  Care doctor?…
–  Nu ştiu care. Altul. A zis că tot ce am luat a fost o mizerie! Iar tratamentul, o tâmpenie.  Că n-am nimic organic. Nici o afecţiune. Ceva lipsuri de minerale. O uşoară disfuncţionalitate a tiroidei. Atât…
Carmen ar vrea să se plimbe un pic, dar are un picior negru şi umflat. După ce ieşise din cabinetul doctorului s-a-ntâmplat. Habar n-are cum.  Căzuse, pur şi simplu. Noroc că pe Luki o lăsase la Lena.
–  A, nu, acuma, nu!  Nu sunt în stare să mă duc la nici un doctor! Să mă întremez, mai întâi, să mă pun pe picioare…

28 mai 2009 at 19:26 55 comentarii


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 930.924 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.451 de urmăritori

Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 930.924 hits
Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat: