Băsescu. Manual de neîntrebuinţare

Puţintică tămâie de la Biserica „Adoratorilor lui Băsescu”

„Poate fi un guvern condus de Einstein, cu încă douăzeci de Einsteini mititei. Imposibil să rezolve ei criza, pentru că nu este generată de ţara noastră” (aici)
O opinie a d-lui Vântu din 2009 tacit împărtăşită, cu  speranţă, de grosul celebrităţilor politice autohtone şi a cercurilor lor financiar-mafiote. „Pe Băsescu nu-l poate dărîma nimeni decât o criză foarte puternică”, mai adăugase vizionarul domn Vântu (un depozit inestimabil de valori al  naţiunii, un invincibil, atunci) într-un  interviu din Evz.

Evrika! Criza: iată soluţia anti-Băsescu! Catastrofa economică, recesiune, FMI şi vinovatul a toate alea. V-amintiţi? …Asta-l va doborî pe Băsescu!  …Cum să scape „aliaţii” o asemenea oportunitate? Plini de avânt, domnii vântu, voiculescu, năstase, antonescu, geoană, patriciu etc şi, cu voia d-tră ultimul de pe listă, ponta, adică pilonii politico-financiari şi mediatici ai opoziţiei de atunci n-au pierdut vremea şi au trecut la ambalarea relelor crizei. În Băsescu! Ghinion: greii din capul listei au intrat ei înşişi în grave crize existenţial-penitenciar- financiare. Iar asta anunţa vremuri periculoase. Venise timpul useleului salvării naţionale a marilor borfaşi creat anume în acest scop patriotic de vizionarul domn Voiculescu, altă mega ex-crescenţă a naţiunii, invincibil şi el până mai ieri. Într-adevăr, spre încântarea lor şi a grămadă de boboreni, a AMP şi urmaşilor ei oengişti, a pastorului varanist gâdea şi a urmaşilor lui ziarişti, ca şi a unor bravi brancardieri politici de pe dreapta, programul guvernamental uselist ieşi la rampă blindat, de sus până jos, cu programe strategice de ieşire din băsescism. Şi dacă România se-ncumetase în 2009 să răzbească prin criza creată de alţii de afară, alegerile din 2012 erau cel mai nimerit moment să se bulucească-turmă într-o criză creată chiar de aleşii ei. Contra lui Băsescu (păi să n-avem şi noi faliţii noştri?)

Nu cred că Băsescu ar fi rămas un anonim în oricare altă societate. Totuşi, nicăieri nu şi-ar fi pus mai bine abilităţile de luptător decât cu adversari de soiul celor de aici. Nicăieri calităţile ca şi defectele sale n-ar fi pus mai izbitor în evidenţă noncalităţile lor. Nicăieri nu-s mai triste sclifoselile de soiul „insul ăsta enervant nu ne merită pe noi, superintegrii, ultracurajoşii!”… Răsturnând spectaculos, în ultimul moment, asemenea penalty-urilor apărate de Ducadam într-un final de campionat antologic, scorul bătăliilor politice fundamental importante pentru ţară din ultimul deceniu, insul ăsta şi-a umilit impardonabil marii duşmani politici. Mari duşmani, mici politicieni. Şi culmea, nu i s-a urcat la cap! Ăsta fiind numai unul din motivele pentru care stârneşte pasiuni uriaşe. Pro şi anti. Dar să nu ne iluzionăm: vizionari a la vântu&voiculescu şi servitorime disponibilă (funcţionari corupţi, suflete moarte cumpărate la kilogram, foşti şoptitori nostalgici după „puterea” lor de altădată”, plagiatori care mişună prin instituţiile patriei) toţi ăştia şi alţii prinşi de vâltoare sunt la posturi! Plini de zel în distorsionarea evidenţei şi neobosiţi în pervertirea percepţiei  publice. După chipul lor. Şi spre paguba lor.