Posts tagged ‘drepturi’

Conduita israeliană

De la declararea sa ca stat independent (mai, 1948)  Israelul se confruntă necontenit cu atentatele din interior și cu atacurile vecinilor. Un stat cât Oltenia, cu o densitate uriașă a populației (aproape opt milioane de locuitori din care 20% sunt musulmani) în care fenomenul terorist e cotidian. O insulă înconjurată din toate părțile de o „mare” de popoare ostile care reușește nu doar să supraviețuiască ci să prospere, să exporte și să acorde ajutor altora. Secretul pare a fi conduita statului în consonanță cu a cetățenilor săi deosebit de loiali. Israelul are o politică aparte de a altor state, atât în interior față de musulmanii lor cât si în exterior, în raport cu toate forțele, multe aflate în conflict. Spre deosebire de noi, de pildă, a fost de partea Greciei în vară (desi grecii nu-s tocmai prietenoși de felul lor cu evreii), iar la noi au fost primii care au sărit cu ajutor medical performant în cazul Colectiv. Și-au manifestat solidaritatea cu Franța după Betaclan (pe toate bulevardele israeliene s-a arborat steagul Franței) și le-au oferit ajutor (know-how) în lupta anti-tero, desi francezii sunt pro-arabi. Cuvântul de ordine în Israel e respectarea deplină a drepturilor și libertăților, deopotrivă cu a obligațiilor cetățenești, asumate prin educație și implicare- în care pregătirea militară a tinerilor are un rol esențial, fără ca statul, autentic democratic, să fie militarizat.

De înțeles că pentru ei, incompetența&iresponsabilitatea demonstrată de securitatea și poliția belgiană în atentatele recente din Bruxelles sunt inacceptabile! În Israel stânga progresistă și dreapta, progresistă și ea, funcționează în perfect echilibru și alternanță: la fel si multiculturalismul. Și cu toate că predomină o societate teocratică, statul e laic. În luna martie petrecută în Israel cu 17 ani în urmă, într-o perioadă tulbure în care- de Purim, singura lor sărbătoare veselă- s-au petrecut două atentate oribile, am aflat cum stau lucrurile de regulă, acolo și ce-i particularizează ca stat și atitudini umane, în raport cu europenii; de pildă, informarea profesionistă, intensa implicare și empatie a societății în toate situațiile tragice de care au parte aproape cotidian. După fiecare atentat, viața se normalizează rapid: se reface în timp record ce s-a distrus, oamenii revin pe străzi, în piețe și localuri, în mijloacele de transport. Nu se discută la nesfârșit, inutil, de diferențele religioase, educative, de generare de cunoaștere, toate astea se pot vedea însă, prin felul cum trăiesc și ce fac. Nu se poartă panica! Fiecare atentat e urmat de  îmbunătățirea tehnicilor de prevenție.

Periplul meu israelian din 1997, în 26 de episoade, reeditare 2014, aici: https://noradamian.wordpress.com/?s=Martie+%C3%AEn+Israel. Despre atentatele de atunci, în episodul 20 („Luna roșie”) episoadele 8 și 9 („Furtună la Marea Moartă”)

 

Anunțuri

26 Martie 2016 at 13:57 35 comentarii

„Nah, bă, dac-ați vrut revoluție”…

Ca delegare de lege, o ordonanță e legală. în  mod categoric una pe codul de procedură penală care are ca scop rectificarea unor „scăpări” neconstituționale în măsură să afecteze drepturile și libertățile cetățenești! Nu și dacă ordonanța, în loc să corecteze, ar introduce noi elemente în măsură să afecteze drepturile omului. Iar dacă această realizare, aprobată în regim de urgență în CSAT, e tot opera SRI, avem răspunsul la întrebarea pe care mulți și-o pun frecvent: cum  e posibil ca la 26 de ani după ce țara a ieșit din dictatura comunistă, tot securiștii s-o controleze?

Păi cum se vede: prin diverse manevre adaptate după nevoi, de la etapă la etapă. Toate puse în acțiune, prin oameni; în primul rând prin instruiții din dotare, diseminate apoi, prin cei care se lasă prinși prostește în ticluiri frumos ambalate; prin șantaj aplaudat de justițiari: fără noi la butoane nu scăpați de corupție! Proști sau nu, ipocriți sau nu, informați sau nu, dezinformați în mod sigur, oricum pentru fiecare categorie există proceduri bine puse la punct care să garanteze reușita capturării.

Ca de fiecare dată, voci sâsâite se distrează: „Bravo, CCR, poftim, societate civilă, așa vă trebuie dacă v-ați băgat unde nu vă fierbe oala! Ce-ați căutat? Ați vrut să se curme cu ingerințele securității în justiție?… Ah, ce bine-mi pare că v-ați păcălit, tati !”

Nevindecabil, milițienismul iese ceas, la atac, când simte că i se pune la îndoială supremația. Ceva care-mi amintește de un miting din Piața Mare, puțin timp după 89, în care se comemorau tineri sibieni căzuți sub gloanțele nici acum nu se știe cui și din ordinul cui, în decembrie. În timp ce un bătrân tată, îndurerat, evoca memoria fiului, niște milițienii din spatele meu se distrau: „nah, bă, ce-ați pățit dacă ați vrut revoluție!”

14 Martie 2016 at 12:26 16 comentarii

Autodiscriminarea ca politică naţională (1)

Silenţioase, curate, trenurile locale ale Strasbourgului sunt o încântare. În orice zi liberă, în fiecare weekend sunt asaltate de alsacieni ca şi de turişti, pentru drumeţii în munţii Vosgi, în Germania, pe trasee din Pădurea Neagră sau, mai departe, în Elveţia. Persoane în vârstă sau tineri, dar şi mulţi puştani, adesea cu rucsace şi biciclete, de diferite  naţionalităţi, francezii şi nemţii desigur, în majoritate;  o lume, cel puţin în partea aceea a Europei Centrale, normală, civilizată. Nu cred că, între  toţi aceştia inclusiv musulmanii, centrafricanii, magrebienii, ivorienii, etc, mulţi la număr, pe care i-am întâlnit în excursiile făcute astfel, există vreunii asemenea romilor români. Mă refer la comportament, la curăţenie, la atitudini. Nu cred, de pildă, că alţi etnici de acolo, din Babelul modern al Occidentului de la această oră, ar fi în stare să fure kilometri de cablu de cupru punând în pericol călătorii paşnici şi respectuoşi pe care i-am întâlnit în drumurile noastre, oameni cărora nu le trece prin cap că se poate petrece aşa ceva.
…Câţiva romi cu spirit civic s-au străduit, probabil sincer, să fondeze o intelectualitate romă imediat după revoluţie. Anii respectivi, de altfel, au oferit mari oportunităţi nu numai pentru grupurile etnice, ci pentru regenerarea întregii societăţi româneşti în toate privinţele şi sub toate aspectele; şanse de care s-a ales, vedem cu inima strânsă acum, praful! Poate pare cinic ce spun, dar chiar “răsfăţul financiar”, bănetul care s-a scurs iresponsabil ani la rând, fără garanţii ferme  privind folosirea lor chibzuită, a condus la un deznodământ previzibil (bine ar fi să fie doar de „etapă”!)  Zeci de milioane de euro destinaţi integrării sociale şi, în general, sprijinirii comunităţii rome, n-au produs mai nimic! Locuri rezervate în universităţi, fonduri preferenţiale pentru romii din diferite comunităţi săteşti sărace în care românii nu erau “eligibili”, sute de proiecte, emisiuni publicitare. Şi toate astea sub refrenul omniprezent „aşa cum cere UE”  (înlocuind ipocrit acel ruşinos „în lumina documentelor, aşa cum cere pecere!”) Şi totuşi, cum au evoluat lucrurile? S-au stabilit odată cu drepturile şi obligaţii? O fi incorect politic ca societatea să ştie cine şi cum răspunde? (Parc-am mai trăit asta!) Vom continua în acelaşi fel? Există o evaluare a raportului costuri/realizări? Un program actual în ceea ce-i priveşte şi ne priveşte? La ce ajută ascunderea după „directive- politically correct” în timp ce realitatea se dovedeşte atât de bolnavă?

… va urma

30 Iulie 2010 at 11:08 40 comentarii

…Mămăliga lor!

Mălaiul nu le mai ajunge! După foamea pantagruelică a  guvernelor postdecembriste ai fi putut crede că plajele României sunt din mălai. Un mălai din aur greu din care şi-au adunat neneacă, rezerve pentru ei şi tot neamul lor, toate  structurile flămânde ce ne stau cocoţate democratic în spinare de două decenii. Multe rozătoarele, tot mai multe, atât de multe şi lacome că toate plajele lumii nu le-ar fi ostoit pofta. Mălai în pivniţele uriaşei cancelarii a fostului guvern,  în puzderia de birouri din ministere, primării, consilii, paraconsilii, agenţii şi autorităţi, mălai sclipind sfidător precum bijuteriile de pe marţialele madame din curţile justiţiei, responsabile peste cimitirele de dosare decedate sub atenta lor jale. Mălai în portbagajele sindicaliştilor şi ale şoferilor de vipuri. Destul şi pentru amenajări de plaje particulare prin paradise fiscale  numa’ bune pentru preparat mămăligi explozive pentru situaţii de criză. Cum după atâta aprovizionare  sub stratul de nisip  au lăsat doar lut pustiu, o întindere cenuşie  ca ogoarele patriei (acoperite, cândva, de cucuruz) se vede acum bine, lăcustele au pus-o de mămăligă şi au detonat-o direct în capul plebei! Îndrăzneşte cineva să le taie din mălai? Vrea iar, revoluţie? Să aibe parte de încă un serial cu explozia  mămăligii în direct?…  Care mămăligă? A mămăligarilor de lux? A nesătuilor de mălai?  Dacă au avut „curajul istoric” să lichideze vreo mie de români ca să schimbe socialismul ciuruitului cu capitalismul lor, a mai rămas cineva să nu priceapă care e rostul unei revoluţii? Cei care au focosul, au şi mămăliga! Şi mălaiul! Şi plajele şi munţii şi tot ce poftesc. Restu-s vorbe (normal, că doar e democraţie). Nici nu-i nevoie să le recunoască boborul drepturile. Salariile. Sporurile. Privilegiile. Mofturile. Şi le (re)cunosc la perfecţie aşa că le votează când şi cum vor şi singuri! Au semnat pentru drepturile astea inalienabile, revoluţionarii  iliescu unu, iliescu doi,  iliescu  doi jumate şi doi şi un sfert, paznicul  constantinescu, şefi de parlamente şi comiţii, de curţi de justiţie şi de conturi, preacredincioşii  gestionari de mălai la discreţie, năstase şi tăriceanu. Bărbaţi de seamă, apărători ai celor  mulţi şi flămânzi din sălaşele amintite,  împreună cu miliţieni spirituali din bisericile cu antene, oengişti abonaţi la mălai ajunşi pe coaja mămăligii, şefi de sindicate lihniţi de foame. Probabil că vor încă un  institut al revoluţiei. Şi alte rânduri de diplome cu privilegiile cuvenite. Şi de plaje private pe mălaiul de aur al statului.

11 Septembrie 2009 at 21:32 33 comentarii

„Servici”

Miroase a pardoseală de ciment udă. De la parter la etajul IV, petele umede arată că scara tocmai a fost spălată. Şi, mai anunţă, că se apropie sfârşitul lunii. Într- o zi, maxim, două,  va suna la uşă o doamnă zâmbitoare, între două vârste şi roşie-n obraji, ca să-şi încaseze drepturile băneşti. În fiecare lună cerinţele-s un pic mai mari, dar nu cu mult. Din când în când aminteşte, politicoasă, şi de un spor necesar pentru detergent, mop, găleată…
Îi deschid, curioasă, mai ales, să văd, nu suma pe care o cere de astă dată,  ci pălăria pe care o poartă cu ocazia asta. Pentru că de fiecare dată apare în altă costumaţie şi cu altă pălărie. Interesant, mi se pare, că deşi toate-s puse la-ntâmplare pe dumneaei, efectul e destul de artistic! Şi tare vesel! În preajma sărbătorilor, mai ales, când toată vecinătatea face curăţenie şi ordine, doamna de servici e mai des văzută.  Rotofeie, îmbujorată, salută-n dreapta şi-n stânga,  numai zâmbet, purtând după ea câte un sac plin cu hăineturi şi, desigur, cu o pălărie nouă-n cap. Pe urmă, vreo două, trei săptămâni scările rămân uscate.
– Nu vrei să ne laşi programul de curăţenie jos la afişier? Îmi dă ghes reflexul meu „managerial” s-o întreb mai deunăzi. Zâmbeşte larg şi mă asigură de hărnicia ei şi de calitatea detergentului. Poartă o pălăriuţă cochetă gri, cam mică pentru capul ei acoperit cu o claie de păr făcut „permanent”.
– Doamna de la trei îmi dă de fiecare dată cinci lei în plus, adaugă pe un ton de recunoştinţă şi respect pentru doamna de la trei şi de aşteptare reverenţioasă în ce mă priveşte.
– O doamnă adevărată! Zâmbetul i se lăţeşte pe toată faţa. Da’ nici dumnevoastră nu..
Nu-i dau nici un ban în plus, ba o mai şi întreb, cam nepoliticoasă, cine a angajat-o şi în ce condiţii.
-Ei, lăsaţi, răspunde, io-s femeie bună şi-mi văd de treabă şi aşa…
Nimeni nu ştie cât îi dă fiecare şi cât va cere rândul viitor. Vom afla la momentul potrivit când scara va fi din nou udă de sus până jos. Nimeni nu ştie cine e, nici când şi nici cu ce ocazie a apărut. Dar de ce atâta curiozitate? Tocmai am făcut ordine prin dulapuri şi debara, aşa că  sunt pregătită pentru sfârşitul lunii.  Mă aştept să avem parte şi de un detergent mai bun, mai parfumat. Mai ales că am pus în bagajul respectiv şi o pălărioară nostimă.

Up-date

Aud, ieri (din întâmplare, amuzantă chestie!) că misterioasa noastră doamnă de servici face curăţenie la trei din cele cinci imobile din această zonă. Că, de curând, are încă un servici, ca menajeră a unui domn singur, văduv, mereu bine dispus şi roşu-n obraji, dintr-un bloc vecin, cu care s-a  împrietenit. Asta n-o împiedică să-şi vadă de toate îndatoririle cu aceeaşi conştiinciozitate. „Ce să-i faci”, oftează plină de înţelegere fără să-i piară zâmbetul de pe faţa rumenă, jovială, umbrită de o pălărie tinerească, una vânătorească, „munca-i muncă”.

23 Mai 2009 at 15:52 74 comentarii


Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 890,660 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.359 de urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 890,660 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: