Care pe care

Mărturisesc că tâlcul unor istorisiri din Vechiul Testament mi se pare mult mai demn de interes decât analizele cu carbon şi diversele teorii ştiinţifice care, rătăcind cu maximă precizie prin deşertul cunoaşterii, nu ajung niciodată la liman. Faptul că poporului condus de Moise i-au trebuit patruzeci de ani ca să străbată un pustiu aflat nu departe, la distanţă de câteva luni, poate, de ţara făgăduită, n-are nimic cu urmărirea ştiinţifică a traseului geografic ci, mai degrabă, cu cel spiritual. Cugetarea, reţinută dintr-o discuţie privată pe filieră ebraică, mă duce cu gândul la dificultăţile  enorme ale rătăcirii noastre ca-ntr-un prizon mental, prin pustiul post-decembrist.

Exodul societăţii româneşti din regimul dictatorial n-a însemnat eliberarea ei în masă odată cu asasinarea ceauşeştilor -şi nici a generaţiei tinere care s-a format în preajma lor-  de condiţia socială a supunerii necondiţionate şi a acceptării, poate inconştiente, a slujului. Nu faţă de faraonul comunist, ci faţă de cei care l-au moştenit. Nu faţă de partidul unic, ci faţă de partidele în care s-a divizat. Iar noi n-am avut nici un Moise. Doar câteva personalităţi remarcabile. Şi, de fapt, nici Moise n-a reuşit să-i ducă până acolo. Prin urmare, pentru cei mai mulţi slujbaşi cu demnităţi laice ori religioase în măsură să decidă soarta poporului,  exodul n-a însemnat altceva decât libertatea de a umple ţara cu viţeii de aur din parohiile lor.

Înfrângerea uriaşului Goliath, tot după patruzeci de ani, ani de batjocură şi ameninţări care-i îngroziseră pe israeliţi- o altă istorisire, mai optimistă, are- cred-  şi ea, tâlcul ei. Mai întâi, e vorba de o durată mare de aşteptare, de frică şi neîncredere în forţele proprii, apoi, deznodământul neaşteptat datorat micului David. Ţintind în punctul vulnerabil al huidumei doar cu o pietricică, David, păstor ori braconier ce o fi fost el, îl doboară fulgerător pe uriaş. Numai că, în cazul nostru, dacă e să facem această analogie azi duminica în mod cinstit, filmul se şterge  în momentul în care davidul colectiv autohton de la care aşteptam să-şi încordeze praştia a fost observat masând cavalereşte (corect,  curveşte) muşchii odiosului Goliath. Cum n-avem alţii, nădăjduim ca-n aceste zile decisive să-l vedem ţintind cu pietricica direct şi precis în capul şi antenele sinistrului. Să nu-i mai amintim acum, de cele rele şi nici de cum şi-a pus piedici lui însuşi. N-are nici un rost. Nu e David. Dar şi aşa, defazat cum îl vedem pe ici pe colo, îl susţinem totuşi, fiindcă are încă praştia în mâini. Asta-n timp ce Goliath urlă şi  se-mpiedică în lanţurile proprii.