Posts tagged ‘Isus’

Cursa

La scara istoriei, represiunea protestului din 10 August și Referendumul din 6-7 octombrie par din același program. Două elemente le leagă: cel politic și cel religios. Politicul, reprezentat prin alianța partidelor roșii de la putere, cu alte cuvinte elementul executiv, se bucură de susținerea „spirituală” a bisericii strămoșești&a cultelor din spațiul național. Abia acum, văzând propaganda pro-referendum desfășurată de „binomul” politico-religios, sinistră prin primitivismul ei grotesc, se poate înțelege de ce reprezentanții bisericii n-au avut nici cea mai mică tresărire de indignare cu privire la reprimarea brutală a protestelor din 10 august!

Unde e grija față de oameni a duhovnicilor cetății? De ce n-au sărit din empatie &milă creștinească să apere victimele barbariei puterii politice? De ce, în goana lor după putere, avere și onoruri, inventează dușmani imaginari și pericole de care să ne salveze? …exact ca-n  filmele de duzină în care niște falși pompieri dau foc și tot ei sar eroic, să-l stingă? De ce învățătorii religioși, ca „oameni ai păcii”, întețesc focul vrajbei? Moralitatea bisericii nu poate fi pusă la îndoială nici când își bat joc de tot decalogul, când se lasă adorați în icoane pe pereții lăcașelor de cult, când pângăresc Biblia și învățăturile evanghelice. Cu cât biserica e mai tolerantă cu păcatele ei, inclusiv cele sexuale, cu atât e mai dornică să pună în jug lumea liberă.

Isus n-a venit să impună legi în cetate. N-a dărâmat rânduielile statale și bisericești. Nu ăsta era scopul misiunii sale. Nu s-a întovărășit cu mai-marii templului și nici cu dregătorii. nici cu fariseii, nici cu zeloții, nici cu ocupantul roman. Singurul lui gest de revoltă, izgonirea zarafilor, a tâlharilor care, cu voia înalților prelați, pângăriseră Casa lui Dumnezeu, s-a petrecut în incinta Templului. Isus a venit să schimbe inima oamenilor. prin iubire și sacrificiu. Ceva de neconceput pentru dregători&preoțimea vremii. Ca și pentru cei din vremea noastră.  

Nazismul și comunismul, regimurile totalitare generatoare de ură&distrugere, l-au exclus pe Dumnezeu ca să-și pună-n loc anticriștii. au dărâmat biserici, unii au făcut grajduri din ele, în trufia lor socotind că vor stăpâni veșnic lumea. până s-au prăbușit. Mai pragmatice, democrațiile post-comuniste s-au sulemenit religios întru beneficiul lor lumesc și al politicului cu care preacurvesc la vedere.

Asistăm la o cursă cu miză uriașă pentru viitorul nației, între doi competitori: susținută diabolic, dictatura, în echipament inscripționat parșiv cu „SOS valorile tradiționale”, pare a trece în frunte. Democrația, ușor dezavantajată de etichetele „sexomarsism”, „progresism” lipite cu scotch kaghebisto-putinist de conservatorii de stânga&de dreapta, e împinsă pe culoarul marginal prin strategii&diversiuni murdare spre „noi culmi de moralitate”. corect spus, culmile (de)căderii. Ca într-un bâlci al deșertăciunilor, galeria „SOS”  seamănă cu un bestiar dirijat de impostorul specializat în diversiuni&fraude electorale care a găsit în referendum mijlocul ideal pentru capturarea integrală a statului, securizarea mafiei politice, pentru a batjocori în continuare, fără opreliști, oameni, țară, legi. inclusiv cu sprijinul batjocoriților.

Reclame

29 septembrie 2018 at 10:53 2 comentarii

Învierea

Două tribunale, modele ale tuturor sistemelor juridice ale lumii, cel al castei sacre preoţeşti a Templului care a constatat „hula” faţă de Dumnezeu şi cel roman care a conchis că atitudinea lui Isus e un atentat la autoritatea Cezarului, l-au sortit morţii. Totuşi, constatarea nevinovăţiei sale însoţeşte procesul în toate etapele sale. O declară de patru ori Pilat, o afirmă şi Irod, apare, ca dezvăluire, în scrisoarea soţiei lui Pilat (Matei, 27, 19) o va mărturisi disperat, mai târziu şi Iuda vânzătorul, o spune şi tâlharul de pe cruce, şi sutaşul roman. În plus, mulţimea decepţionată de refuzul lui Hristos de a intra în lupta contra ocupantului roman îl vrea crucificat în locul zelotului Baraba. Pentru cine urcă pe Via Dolorosa, azi, e greu însă, să intre în atmosfera locului şi timpului din acea zi de Vineri a întunerecului căzut peste lume.

Isus murise. Doi oameni, dintre neştiuţii care crezuseră în El, se îndreptau spre Emaus, o mică aşezare aflată la câţiva kilometri de Ierusalim. Mergeau către Emaus sau către neant. Îşi pierduseră toate visele şi orice entuziasm. Nu mai puteau crede în nimic. Lăsaseră totul pentru El, îl urmaseră zi şi noapte, speraseră că avea să elibereze lumea de rău, credeau că nu-i va părăsi nicicând. Nu erau dintre cei doisprezece, nu ocupaseră locurile din frunte, erau nişte anonimi, sărmani, care-L urmaseră încercând să se facă şi ei de folos: să-i cheme pe oameni să-L asculte pe Învăţător, să-i consoleze pe cei care nu se putuseră apropia prea mult. Şi iată că totul se sfârşise. El murise fără a încerca să se apere şi toţi cei care, săptămâni la rând, se îmbulzeau să-i fie în preajmă, acum îl abandonaseră. Până şi  cei mai apropiaţi, ucenicii săi iubiţi, se ascunseseră înspăimântaţi. Se povestea chiar că Petru jurase că nu-l cunoaşte pe Isus.
… I-a ajuns din urmă un alt om. Îi ascultă o vreme, apoi le vorbi de  istoria lumii, de Moise şi profeţii. I-a făcut să-şi deschidă inimile, a împărţit pâinea cu ei şi s-a făcut nevăzut. Abia atunci l-au recunoscut. Au ieşit din întuneric, din deznădejde,  şi s-au reîntors la Ierusalim. S-au regăsit cu alţii rămaşi în neagră disperare. Un grup de ţărani, câţiva pescari, oameni neştiutori de carte, nişte amărâţi, furioşi, cu moartea-n suflet, care aşteptau noaptea ca să fugă din acest oraş întunecat. Au aflat de la cei doi că Isus este viu, dovada fiind faptul că-L văzuseră, vorbiseră şi mâncaseră împreună cu El. N-au crezut imediat, cum n-au crezut nici ce le spunea Maria Magdalena, prima căreia i se arătase, în zori, când femeile găsiseră lespedea mormântului dată la o parte şi, în mormântul gol, doar giulgiul! Nu-L recunoscuse nici ea imediat şi nici ucenicii. Iar lui Toma, cel mai sceptic dintre ucenici, i se oferi cea mai concretă dovadă, când Isus însuşi îi întinse mâinile cu urmele cuielor să le pipăie. Asta povestesc, fiecare-n felul ei, Evangheliile.

Am putea pune la-ndoială veridicitatea lor, mai ales după ce au trecut două milenii. Dar, neîndoielnic, ceva extraordinar s-a petrecut în zilele acelea, ceva exploziv, o erupţie de credinţă care i-a făcut pe toţi oamenii aceia deznădăjduiţi în noaptea care a urmat morţii Sale pe cruce să se schimbe  integral. Ceva ce i-a făcut să vorbească neîncetat despre toate acele lucruri şi nimic să nu-i sperie ori să-i oprească. Nici moartea! Ceva, adică întâlnirea lor cu Isus cel înviat. Nici o dovadă istorică, religioasă, arheologică -şi au apărut suficient de multe în cursul celor două milenii- mai cu seamă în ultimele câteva zeci de ani, nu e mai grăitoare decât schimbarea acelor oameni. Dumnezeu vestit atunci de Isus respectă într-atât libertatea oamenilor  încât îi lasă să aleagă. Ceva s-a petrecut în acele zile, ceva care a schimbat cursul lumii.

Surse: Evangheliile, „Isus” de Jacques Duquesne

 

1 mai 2016 at 07:11 26 comentarii

Vinerea Mare a crucificării

English: The Crucifix and Calvary statue on th...

English: The Crucifix and Calvary statue on the north side of Charles Bridge (Prague). (Photo credit: Wikipedia)

Prin urmare, două tribunale, modele ale tuturor sistemelor juridice ale lumii,  cel al castei sacre preoţeşti a Templului care a constatat “hula” faţă de Dumnezeu şi cel roman care a conchis că atitudinea lui Isus e şi un atentat la autoritatea Cezarului, l-au sortit morţii. Totuşi, constatarea nevinovăţiei sale însoţeşte procesul în toate etapele sale. O declară de patru ori Pilat, o afirmă şi Irod,  apare ca dezvăluire, în scrisoarea soţiei lui Pilat (Matei, 27, 19) o va mărturisi disperat,  mai târziu, şi Iuda vânzătorul,  o spune şi tâlharul de pe cruce,  şi sutaşul roman. În plus, mulţimea decepţionată de refuzul lui Hristos de a  intra în lupta contra ocupantului roman, îl vrea crucificat în locul zelotului Baraba… Pentru cine urcă pe Via Dolorosa, azi, traseu de pelerinaj religios-turistic al zilelor noastre e  însă, greu să intre-n atmosfera locului şi timpului din acea zi de Vineri a întunerecului căzut peste lume,  şi la propriu, după cum a rămas consemnat în Evanghelii, dar şi în documentele unor istorici ai vremii.  Mai întâi fiindcă intrarea pe traseul propriu-zis, cu celebrele “staţii”, se face printr-un bazar animat, colorat, plin de mărfuri orientale, apoi fiindcă instituţiile religioase au reproiectat spaţiul după percepţia lor proprie.

Cu ochii minţii, însă, cei care cunosc Evangheliile, îl văd pe Isus purtând în spate, aproape muribund, târându-se istovit sub povara crucii, tratat cu insulte pline de ură de unii, urmărit cu  curiozitate de alţii, dar şi cu milă şi durere de cei câţiva apropiaţi, mai cu seamă femei. Prea puţini.  Flagelat de legionarii lui Pilat la fortăreaţa Antonia, condamnatul are spatele  tot o rană.  Supliciului flagelării, executat cu flagra, nişte lănţişoare  de fier cu arşice şi terminaţii din plumb, mulţi nu-i rezistau. Iisus se prăbuşeşte pe parcurs.  Centurionul roman îl pune pe Simon din Cirene să-i ducă crucea: un gest umilitor pe care iudeul e silit să-l facă, până-n locul supliciului final, vârful dealului Golgota (căpăţână, în ebraică, calvarium, în latină) ( Matei, 27, 32). E amiaza zilei… Soldaţii îl dezbracă (o ultimă umilire) pe Hristos şi-l răstignesc: îi fixează membrele pe cruce bătându-le-n piroane de fier ţintuindu-l  între cei doi tâlhari. Moartea prin crucificare era atroce, cea mai crudă dintre pedepse, spune Cicero. Un supliciu inventat de perşi,  după unii istorici,  preluat de imperiu pentru uciderea revoltaţilor  care şi-au ratat încercarea, cu condiţia să nu fie cetăţeni romani: pentru ei era prea infamant. Pe stâlpul pe care urma să fie prins Iisus, Pilat pusese să se monteze o plăcuţă cu înscrisuri în evreieşte, latineşte şi în greceşte: “Iesu Nazaretius Rex Iudeorum. INRI”. De la ora 12 la ora 15,  (3 pm)  întreg ţinutul este cuprins de beznă (Luca, 23, 24). Isus refuză oţetul oferit-drog  de un soldat. Cu o undă de lumină peste ochii împăienjeniţi de moarte la auzul cuvintelor de credinţă al tâlharului crucificat la dreapta sa,  îi spune că se vor întâlni în rai.  “Eli, Eli Lama Sabactani”,  mai spune-n aramaică,  “Dumnezeul meu de ce m-ai părăsit” şi îşi dă duhul. Cercetătorii le-au identificat, apar în primul verset al psalmului 22 (21): o dovadă că totul se petrece conform prezicerilor Vechiului Testament. Trecuseră şase ceasuri de la momentul răstignirii. Jos, la Templu, în cetate,  începeau ceremoniile de sacrificare a mieilor pentru ospăţul pascal.

 

3 mai 2013 at 13:14 17 comentarii

Joia Mare

După  zilele febrile şi pline de entuziasm în care  mulţimile îl căutau şi-l slăveau, urmează declinul. Mai marii vremii şi locului hotărăsc exterminarea sa. O parte din ucenici îl părăsesc. Ceilalţi se simt nesiguri şi înspăimântaţi. După Cina cea de Taină, Isus se retrage în Grădina Ghetsemani pe Muntele Măslinilor împreună cu ucenicii cărora le ceruse să-i stea alături  în ceasul încercării. Rămăseseră doar unsprezece.  Rugându-se, Tatălui, în vreme ce ucenicii adormiseră, “sudoarea i se făcuse ca nişte picături mari de sânge” ( Luca, 22, 24) Medicul Luca, Evanghelistul va explica mai târziu  că, din cauza tensiunii sufleteşti capilarele se sparg şi sângele se prelinge prin pori (fenomenul “Hematydrosa”). Se apropia miezul nopţii când îşi făcu apariţia şi  al doisprezecelea ucenic, Iuda, împreună cu aprozii Templului,  urmaţi de o gloată de oameni fără căpătâi. Iisus se lasă înconjurat, sărutat de  Iuda, prins şi dus de oamenii Marelui Preot. Ucenicii se fac nevăzuţi.  Procesiunea nocturnă intră-n Ierusalim pe Poarta Oilor numită astfel fiindcă pe aici erau aduse oile şi mieii de Paşti pentru a fi sacrificaţi de preoţi, dacă examinarea îi valida ca neavând nici un cusur. Urmează să fie judecat de Pilat şi Irod, în baza sistemului roman de drept civil şi penal, pentru implicaţiile politice ale acţiunilor sale. Înainte de al al treilea cântat al cocoşilor,  se leapădă şi Petru de El. În următoarele opt ore, Hristos e târât în şapte sesiuni de judecată.  Interogat de patru ori în cursul nopţii de Sinedriul iudeilor convocat în toiul nopţii (în mod ilegal, după Levitic ( 21, 10))  de marele preot Ana şi apoi de Caiafa, ginerele lui Ana( “te jur să ne spui dacă tu eşti Hristosul“)  Isus alege să răspundă “ Da, sunt” ceea ce-i aduce  acuzaţia de hulă şi sentinţa, imediat după răsăritul soarelui, legală, la ora 5, 30, de condamnare la moarte. Peste o jumătate de oră, trezit din somn de Sanhedrin, Pilat îl interoghează la rândul lui şi-l găseşte, politic, nevinovat. Cum furia de afară era mare, îl pasează judecăţii lui Irod. La ora 7, e chestionat de Irod ( care nu de mult îl ucisese pe Ioan Botezătorul). Isus nu-i răspunde la întrebări, aşa că Irod îl dă pe mâna soldaţilor care-şi bat joc de el (îi pun o  mantie roşie pe umeri şi o cununa de spini pe cap). Îl biciuiesc. Este Vineri, ora 9 dimineaţa…

2 mai 2013 at 11:15 26 comentarii

Învierea

Isus murise. Doi oameni, dintre  neştiuţii care crezuseră în El, se îndreptau spre Emaus, o mică aşezare aflată la câţiva kilometri de Ierusalim. Mergeau către Emaus sau către neant. Îşi pierduseră  toate visele şi orice entuziasm. Nu mai puteau crede în nimic. Lăsaseră totul pentru El, îl urmaseră zi şi noapte, speraseră că avea să elibereze lumea de rău, credeau că nu-i va părăsi nicicând. Nu erau dintre cei doisprezece, nu ocupaseră locurile din frunte, erau nişte anonimi, sărmani, care-L urmaseră încercând să se facă şi ei de folos: să-i cheme pe oameni să-L asculte pe Învăţător, să-i consoleze pe cei care nu se putuseră apropia prea mult. Şi iată că totul se sfârşise. El murise fără a încerca să se apere şi toţi cei care, săptămâni la rând, se îmbulzeau să-i fie în preajmă acum îl abandonaseră. Până şi cei mai apropiaţi, ucenicii săi iubiţi, se ascunseseră înspăimântaţi. Se povestea chiar că Petru jurase că nu-l cunoaşte pe Isus.  … I-a ajuns din urmă un alt om. Îi ascultă o vreme, apoi le vorbi de istoria lumii, de Moise şi profeţii. I-a făcut să-şi deschidă inimile, aîmpărţit pâinea cu ei şi s-a făcut nevăzut. Abia atunci l-au recunoscut. Au ieşit din întuneric, din deznădejde şi s-au  reîntors la Ierusalim. S-au regăsit cu alţii rămaşi în neagră disperare. Un grup de ţărani, câţiva  pescari, oameni  neştiutori de carte, nişte amărâţi, furioşi,  cu moartea în suflet, care aşteptau noapteaca să fugă din acest oraş întunecat. Au aflat de la cei doi că Isus este viu, dovada fiind  faptul că-L văzuseră, vorbiseră şi mâncaseră împreună cu El. N-au crezut imediat cum n-au crezut nici ce le spunea Maria Magdalena, prima căreia i se arătase, în zori, când femeile găsiseră lespedea mormântului dată la o parte şi, în mormântul gol, doar giulgiul! Nu-L recunoscuse nici ea imediat şi nici ucenicii. Iar lui Toma, cel mai sceptic dintre ucenici, i se oferi cea mai concretă dovadă, când Isus însuşi, îi întinse mâinile cu urmele cuielor să le pipăie. Asta povestesc, fiecare în felul ei, Evangheliile. Am putea pune la îndoială veridicitatea lor, mai ales după ce au trecut două milenii. Dar, neîndoielnic, ceva extraordinar s-a petrecut în zilele acelea, ceva exploziv, o erupţie de credinţă care i-a făcut pe toţi oamenii aceia deznădăjduiţi în noaptea care a urmat morţii Sale pe cruce să se  schimbe  integral. Ceva ce i-a făcut să vorbească neîncetat despre  toate acele lucruri şi nimic să nu-i sperie ori să-i oprească; nici moartea! Ceva, adică întâlnirea lor cu Isus cel înviat. Nici o dovadă istorică, religioasă, arheologică -şi au apărut suficient de multe în tot cursul celor două milenii- mai cu seamă în ultimele câteva zeci de ani, nu e mai  grăitoare decât schimbarea acelor oameni. Fiecare are dreptul să pună la îndoială faptul. Dumnezeu vestit atunci de Isus  respectă într-atât libertatea oamenilor încât îi lasă să aleagă. Ceva s-a petrecut în acele zile, ceva care a schimbat cursul lumii.

Surse: Evangheliile, „Isus” de Jacques Duquesne

15 aprilie 2012 at 00:00 46 comentarii

Martie în Israel. O raită-n Galillea

Dealuri, coline, văi înverzite, cât vezi cu ochii. Le zărisem zilnic, de aproape o lună, de la fereastra camerei lui Yael, uneori cu contururile estompate de lumina puternică, alteori aduse aproape de transparenţa înserărilor sau a zilelor noroase, ca-ntr-un tablou. Intrăm abrupt în peisajele care se succed, ca într-un caleidoscop cinematografic, unul mai atrăgător decât celălalt. Galileea se descoperă proaspătă şi verde în toată splendoarea ei. Livezi de măslini, mango, lămâi şi portocali de o parte şi de alta a drumului, urcă pe versanţii nu foarte abrupţi până-n apropierea teraselor pietroase şi a caselor albe căţărate una-n spatele alteia, pe dealurile mai răsărite. În stânga, lacuri de un albastru intens, strălucitor, ne-nsoţesc kilometri de drum. Rezervoare de apă dulce de unde pompe puternice trimit apa în deşertul Iudeii. Leon e tare încântat de lucrul ăsta. Ar vrea să văd cu ochii mei cum s-a transformat deşertul. „Ce viaţă e acolo!”… (Data viitoare, precis!) La un moment dat Yael îmi arată undeva un loc, da, da, am priceput, e vorba de o zonă cu tabere de instrucţie militară.  Îi sclipesc ochii. Îi place, a primit deja nişte distincţii, e apreciată. Aerul are o limpezime de un cenuşiu luminos. Câţiva stropi de ploaie se preling pe parbriz. Trecem printr-un sat arab, construcţii cubice cu deschizăturile ferestrelor de diferite forme, turme de capre pe terasele pietroase de mai sus de case. Avusesem de ales, să merg cu Yael şi Leon în excursia asta, sau s-o însoţesc pe Miriam la cununia unei rudenii. (O obligaţie, cineva din familie trebuie să meargă!) …O nuntă! Aş fi văzut ceva deosebit, ritualuri de excepţie. Şi minunatul Hava Nagila… ( Bine, spune Miriam, am să beau şi am să dansez şi pentru voi)… Păduri de conifere cu ace lungi şi coroane ca nişte umbrele maiestuoase, siluetele zvelte ale chiparoşilor decupate pe cerul oţeliu. Zi înnorată de sfârşit de martie. Torsul plăcut al motorului. O sută de kilometri pe oră.  conduce cu viteza constantă. Din fericire drumul nu e prea aglomerat. Dacă n-ar fi atât de frumoase locurile şi interesante explicaţiile date de Leon, vocea lui plăcută, molcomă m-ar adormi. Şi Yael pare somnoroasă. (Îmi aduc aminte de militarii care dormitau în tren). Miriam ne-ntreabă ce facem unde am ajuns. „Ken” , răspunde Yael la telefon. „E bine, în regulă”, înţeleg din expresia de pe faţa ei. Convorbirea se lungeşte. Leon râde. Da, s-a întâlnit şi cu rudele. Se distrează… „Ce fac?… Ce să facă! Bârfesc!”… Nu mai e mult şi ajungem la punctul de unde o să coborâm sub nivelul mării. Uite, au înflorit migdalii, îmi arată Yael. În câteva zile va fi cald. Livezile sunt din ce în ce mai întinse şi mai diverse: avocado, măslini, bananieri, citrice. (O să-mi pară rău că plec! Acum când intrasem de-a binelea în atmosfera locurilor…) Plouă… Trecem printr-un sat de druzi. ” O sectă care-şi protejează obiceiurile încă din antichitate. În general se-nţeleg bine cu evreii”. Şoseaua intră într-un canion cu pereţi verticali tăiaţi în piatra calcaroasă într-o porţiune mai aridă a drumului. Apoi se lărgeşte, intră într-o zonă cultivată (mai-nainte a fost curăţată de stânci şi de pietroaie explică Leon, numai bune de folosit în construcţii). Unde te uiţi, pe suprafaţele arate, sau acoperite deja de verdele culturilor, se văd reţelele tuburilor subţiri de irigaţii cu debitul apei reglat automat în funcţie de temperatura şi umiditatea solului. Se construieşte enorm, se construieşte repede, sistematic, pretutindeni. Alte peisaje, alte păduri de foioase, şiruri de chiparoşi. Drumul mărginit de palmieri, roşul cald al anemonelor. Ploaie, soare, ploaie. Drumul coboară, coboară, o inscripţie ne spune că de aici intrăm sub nivelul mării. Coborâm în continuare, suntem în Tiberias, o gură de cafea, Yael îşi preia rolul de ghid, ne sare somnul. Printre vile albe, elegante, printre palmieri şi tufe înflorite se vede oglinda albastră-verzuie strălucitoare a lacului Kineret. Ieşim din oraşul a cărui istorie începe din vremea împăratului Tiberiu, şi, pe şoseaua paralelă cu ţărmul vizităm pe rând, Tabgha, Biserica Primatului lui Petru, apoi Capernaum. Leon opreşte maşina, ne dăm jos undeva pe malul apei. Pescăruşi albi planează deasupra oglinzii de un albastru argintiu, vălurele mici se sparg de pietrişul alb la ţărm. Pietricele albe se văd şi pe fundul apei perfect transparente. Un loc de o frumuseţe desăvârşită şi de o linişte copleşitoare. Cerul s-a limpezit complet. Îmi dau cu puţină apă pe faţă. „Aici, exact aici, îmi explică Yael, e locul unde Isus a mers pe apă”.

21 martie 2009 at 16:22 29 comentarii


Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 911.587 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.427 de urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 911.587 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat asta: