Posts tagged ‘Martie în Israel’

Martie în Israel. Pe unde s-o iau spre mare?

Mă simţeam legănată. Legănatul se-ncheie brutal. Mă trezesc. Patul se oprise în peretele de la fereastră. Am deschis ochii. O dimineaţă strălucitoare în care n-ai voie să te sperii nici de cutremur. Nu durase mai mult de două minute. Cinci virgulă şase grade Richter. „Dacă ăla n-a căzut”, îmi spune Miriam, un pic mai târziu privind prin fereastra bucătăriei spre Tehnion, înseamnă că e bine. La radio anunţaseră că e în ordine, doar ceva stricăciuni materiale. Vezi, mai adaugă Miriam, luna roşie de aseară! Ştiuse ea că… Iar oftează. Caută caietul cu reţete. Azi are treabă. Mai întâi, program de curăţenie. Apoi, prăjiturile speciale de Purim, „urechile lui Haman”. Nu, nu vrea s-o ajut, se descurcă ea… Aşa că (însfârşit!) am bilet de voie: pot să mă plimb de una singură prin Bialik! Cu o condiţie: să-i dau din când în când telefon de pe traseu. Şi să mă-ntorc pân’ la amiază. Mai târziu o să mergem în vizită cu prăjituri. Aşa se obişnuieşte de Purim. Plec fără gândul de a ajunge undeva anume. Încă vie-n minte, ziua de ieri se ascunde treptat sub cea de azi…Bate un vânt căldicel, foşnesc frunzele palmierilor şi unde te uiţi covorul verde al gazonului, cu flori sau fără, pare ca după ploaie. (Dacă priveşti mai atent, îmi spusese Leon cu ceva timp în urmă, o să observi reţelele fine de tuburi de irigaţie, direct pe sol, pe orice petec de vegetaţie. Au găurele mici şi sunt racordate, de regulă, la o pompă, prin intermediul unui calculator). Puţine locuri din Israel sunt atât de liniştite, ca aceste kiriaturi verzi şi însorite din jurul Haifei. Doar când au loc conflicte la graniţa cu Libanul, mai nimereşte câte o rachetă. În pericol sunt obiectivele înalte. Aşa ca blocul ăsta subliniase Miriam, mai ales dacă locuieşti la etajul şapte cum stăm noi… Pe strada Dafna parada neîntreruptă de copii în cele mai năstruşnice costume îmi ia ochii. Tot drumul e plin de colombine, scufiţe roşii, vrăjitoare, personaje din filmele de desene animate, zâne, monştri, dansatoare exotice. Coifuri, musteţi verzi, pălării, păr roşu, sprâncene violete. Cei mai mulţi poartă platouri cu dulciuri. Aha! O şcoală aici, una la cinci zeci de metri mai departe, de aceea se vântură atâţia copii pe drumul ăsta! Râsete, jocuri, fotografii, camere de luat vederi. O încântare să-i priveşti! Înainte să o iau în altă direcţie, obligatoriu, o să dau şi un premiu. Primul l-aş acorda, fără şovăire, unui Chaplin mititel cu păpuceii încălţaţi invers, cu baston, joben, sprâncene negre şi mustăcioară. Mai greu e la al doilea! Tocmai am zărit o prinţesă mititică numai volănaşe roz, panglici şi funde în părul blond!…Dar mai apare şi Alicia, o copie miniaturală a personajului cap de afiş din cea mai populară revistă de stagiune! Sunt în mare încurcătură. Nu-i Miriam cu mine să m-ajute. Ea, sunt aproape sigură, ar opta pentru cei doi ultraortodocşi gemeni, de o şchioapă, în redingote negre, cu perciunii inelaţi curgând de sub pălăriuţele negre. Ce ne-am mai distra!Dar iată că apare o mireasă mititică, grăsună, rotundă ca un pepene, cu coroniţă, îmbrăcată numa-n voal şi danteluţe albe, încălţată -n adidaşi…Ea e! Merită să stea alături de Chaplin!… Acum o să dau o fugă până la mare. Cred că ştiu pe unde s-o iau. Dacă trebuie, mai întreb! Înainte de a ieşi de pe strada Dafna (a dafinului) dau de casa în care locuieşte Rachel, prietena iraniană a lui Miriam… Îmi face semn cu mâna prin perdelele albe unduitoare de la ferestre. Ne aşteaptă!… Merg destul de repede pe străzi largi, liniştite, cu casele, deoparte şi de alta, ascunse de grădini. Nu prea-mi dau seama unde sunt! După socotelile mele ar fi timpul să simt mirosul mării! Râd de una singură. …Totdeauna am stat prost cu simţul de orientare. Trebuie să fie pe aproape. Nu-i dau telefon lui Miriam, că e în stare să lase totul baltă şi să vină după mine.
Were is the road to the sea? … „Ia ne znaiu”…Ei fo haianu?…”Paruschi, paruschi”… Nici ăsta nu pricepe…Unde vine drumul spre mare?… „rumunska, aha, tâ ne znaeşi paruski?”… Gde more?…În sfârşit!… Printre case, pomi, se vede plaja. Şi o dungă lată, din ce în ce mai lată, de albastru. Cartier de ruşi, am impresia. Mulţi nu prea vor să-nveţe limba, îmi spusese Miriam. Curios. O parte din ei sunt extrem de fericiţi că au venit. Mai ales cei din nord. Bătrânii stau pe băncile de pe faleză la soare toata ziulica, sporovăiesc şi joacă table. Alţii, însă, au dificultăţi de adaptare. Sunt şi frecvente cazuri de sinucidere. În general se mulţumesc cu puţin şi nu se ruşinează să facă orice fel de muncă. Îşi preţuiesc cultura din care au venit, muzică, literatura, dans, patinaj… O cultivă! Mă plimb cu picioarele goale prin nisip. E răcoare. Câţiva tineri în valuri par a se simţi grozav. Mă plimb pe faleză. Aer proaspăt, cerul de un albastru blând, marea scânteind… Dau cu ochii de o căţeluşă care vine drept spre mine pe picioarele dindărăt. Se opreşte în faţa mea privindu-mă fix în ochi şi mişcându-şi cu graţie lăbuţele din faţă. „Zdrastvuite! Maia milaia sabaka liubit tebea”, îmi explică o bătrânică veselă ajungându-şi din urmă odorul.

11 martie 2009 at 13:15 20 comentarii

Martie în Israel. Luna roşie.

Stăm pe şezlonguri la soare de o oră şi ceva. Valuri mici albastre, cu creste albe ne udă picioarele… (Eram într-un loc străin, alergam, mi se strânsese inima de frică)…”Hai” mă scutură Miriam, „hai că nu mai ajungem şi la ambasadă” . M-am trezit! ” Am visat, îi spun. Nici nu mai ştiu când m-a prins somnul. Nici ce am visat”… Urcăm pe strada Allemby printre case vechi şi hoteluri moderne luxoase. Mă înviorasem. Un sfert de oră cât dormisem pe plajă fusese destul. Trecem prin piaţă. Nu poţi spune că ai cunoscut o localitate dacă nu-ţi faci drum şi prin piaţă. Miriam e de acord cu mine. Cel puţin până-n momentul ăsta. „Cât costă cratiţa asta?”…Ei, comedie! N-am avut de lucru. Cratiţa costă cincizeci de shekeli, îmi traduce Miriam nu tocmai veselă. Vânzătorul, un băiat negricios cu părul creţ ca un mulatru, vântură oala prin faţa noastră, explică cu gesturi largi, cu vorbe multe…Pentru mine o reduce la patruzeci, îmi spune Miriam. Nu, nu vreau s-o iau… nu acum. Am întrebat, doar. Negriciosul are o expresie de om dezamăgit, insistă. Reia explicaţia cu gesturi şi mai energice. E din ce în ce mai disperat…Mă ia de braţ şi-mi explică pe un ton agitat, turuie-ntr-una. „ce spune?” Spune că ţi-o lasă cu treizeci restul pune de la el. Ţie nu-ţi trebuie cratiţa? O întreb dezorientată. „Lo, lo,” nu mai scapi de ăsta. Miriam mă trage, ne depărtăm doi trei paşi, îl auzim strigând în urmă… „Ce zice?…Ne-njură, ce să zică” . Unu fără un sfert, suntem în întîrziere. Piaţă ne-a trebuit! Ma pufneşte râsul. Era s-o păţim. „Dacă eram mai slabe de înger mergeam cu cratiţa de treizeci de shekeli la ambasadă”. Bine că am scăpat… Trecem de pe o stradă pe alta, e ora prînzului, animaţia creşte, ne grăbim. Intrăm la cafeneaua Apropo, la întretăierea dintre străzile Adam Cohen şi Ben Gurion. Aglomeraţie, nu-i de stat acum. Cafeaua? După ce ne-ntoarcem. O adeverinţă, de atât avea nevoie Miriam de la ambasadă. O obţine rapid, ca şi la Haifa, nu puteam să nu constat, cu un fel de invidie. …Cât o fi ceasul?… N-am apucat să mă uit! Explozia-mi acoperi glasul. Fum, strigăte. Lume alergând încoace şi-ncolo. Sirene. Apar ambulanţele. Poliţia. Televiziunea. Reporteri. Fumul se risipise. Sanitari pun răniţii pe tărgi. Sunt şi morţi. Tabloul e cumplit. Membre rupte, feţe-nsîngerate. Miriam vorbeşte la telefon. E palidă, straniu de liniştită. „Da, da, la unu jumate. Eram aici, la câţiva metri!… N-am păţit nimic… Suntem bine. Întregi”. Sub un palmier zdrenţuit, aproape de cafenea, un copil doarme dus într-un cărucior. Nu-l trezeşte nici vacarmul, nici camerele de luat vederi. N-are, încă, cine să-l ia… Am plecat de acolo, nu ştiu pe unde. Nu ştiu ce am discutat. Pe unde ne-am oprit. Pur şi simplu nu-mi aduc aminte unde am fost orele următoare. Pentru întoarcere urma să luăm un autobuz până la Haifa şi de acolo un altul până acasă. Abia spre seară-mi amintesc, am ajuns într-un loc despre care Miriam zicea că e Piaţa Artiştilor. Picturi, statuete, mici obiecte de artă…O etiopeancă cu gâtul lung tatuat şi haine largi fluturându-i graţios în jurul corpului subţire, examinează amuzată o statuetă din lemn care-i semăna leit. Era plăcut, o atmosferă calmă deşi toată lumea povestea despre atentatul de la cafeneaua Apropo. Aflăm că sunt patru morţi, şapte răniţi în stare gravă, douăzeci şi şapte mai puţin grav. Am urmărit îndelung un sticlar artist care prelucra pe loc, folosindu-se de o instalaţie mobilă, vase şi obiecte mici din sticlă de culoarea curcubeului. O doamnă blondă, între două vârste, auzindu-ne vorbind româneşte intră-n vorbă. Acuma, ne spune, dac-ar fi fost la Bucureşti s-ar fi pregătit să meargă la teatru. Sau la operă. Nu scăpa nici un spectacol bun. Şi ce multe erau…Oftează. Cercetăm câtva timp micile bijuterii pe care le vindea şi aleg o pereche fină de cercei. Erau deosebiţi, i-am făcut şi ei o mare plăcere. Înainte de a merge la autobuz, ne aventurăm până la locul atentatului. Se lăsase întunericul. Lângă zidul dărâmat pe jumătate, în stradă, ardeau câteva lumânări. Dincolo de zid, la mesele de pe terasă erau câteva persoane. O seară liniştită… Autobuzul merge pe şoseaua de coastă. Auzim vuietul monoton al mării. Pe fereastră se văd crestele albe ale valurilor luminate de lună. O lună uriaşă, roşie, foarte aproape de linia orizontului. Lui Miriam nu-i place deloc cum arată luna! E sigură că prevesteşte ceva rău. A întârziat cu o zi, spun. Acum, mai curând, ne aduce aminte.

10 martie 2009 at 01:49 Lasă un comentariu

Martie în Israel. Vrem să bem o cafea.

În capătul străzii Dizenghoff un bătrânel cântă la trompetă „Valurile Dunării”. Urcăm într-o piaţetă, de fapt un mic parc rond în vârful unei coline domoale din centrul unei pieţe largi, care domină panorama modernă şi elegantă din inima Tel-Avivului. O oază verde şi liniştită suspendată deasupra aglomeraţiei şi agitaţiei pe care o lăsasem mai jos. Câteva bănci ocupate de mămici cu cărucioare, de perechi care şuşotesc, de bătrânei care citesc ziare. Palmieri, o fântână arteziană. Gălăgia plăcută a copiilor care aleargă pe lângă noi. Povestim, ne relaxăm şi, bineînţeles, rupte de foame după drumul făcut până aici, mâncăm. Sandviciurile, făcute cu deosebită artă dis-de- dimineaţă de Leon, sunt delicioase… La şapte şi un sfert ajunsesem deja în gara din kiria (nu Bialik, alta, mai aproape de Mediterana, Motzkin, poate). Mai aveam un sfert de oră aşa că ne-am plimbat de colo-colo pe peronul pustiu, aşteptând s-apară trenul. Asta-i singura cale ferată din Israel, aflu dela Miriam. Pe axa nord-sud. În rest, se merge cu autobuze şi autoturisme. Oare şi avion, la Eilat, la Marea Roşie? Nu mai ţin minte.

„Mai stăm?”…Nu prea ne vine să o luăm din loc. Se făcuse zece, era cald şi simţeam o oboseală plăcută. Păcat că aici, în părculeţul suspendat, nu era rost de cafea, dar ziua era lungă şi o să găsim de toate-n drum. Aproape de Ambasada Română, unde avea puţină treabă, spune Miriam, o să dăm de o cafenea tare primitoare. Călătoria cu trenul nu durase mult. O oră, cred. Puţini călători. Mai urcaseră câţiva după noi, plus încă vreo doi pe traseu. Majoritatea, tineri în uniformă militară, băieţi şi fete care se duceau la taberele lor de instrucţie. Somnoroşi, unii dormitau cu capul pe măsuţele din dreptul fotoliilor. Un compartiment elegant cu serviciu de catering ca în cursele aeriene. Nu se-nghesuise însă mai nimeni să bea un ceai sau o cafea. Parcă eram într-un dormitor pe roţi. Obişnuită să se culce la nouă seara şi să se trezească la cinci diminaţa, Miriam era vioaie spre deosebire de mine care picam de somn. Stătusem în poveşti până după miezul nopţii cu Leon şi Yael, aruncând un ochi la campionatul mondial de patinaj artistic. Yael avusese o săptămână încărcată, cartografiase o hartă, n-a fost simplu dar se descurcase.
„Ei, acuma dacă tot aţi pornit pe drumuri, ne încurajase Leon mai devreme văzând că nu suntem prea hotărâte, daţi o fugă şi la Tel-Aviv, că e mai aproape decât Ierusalimul”.
Cum sprâncenele lui Yael se aliniaseră într-o încruntătură anunţând o intervenţie în forţă, ne-am decis instantaneu: mergem!…
„Ar fi trebuit să luăm cafea cu noi, sau să bem una pe tren”…
Miriam cască. Se molipsise de la mine. Prin tunelul de la baza colinei pe care ne aflăm, maşinile intră şi ies în viteză, se resfiră pe străzile laterale şi dispar brusc din raza vederii noastre. Cel puţin cinci bulevarde număr la repezeală ieşind, ca nişte raze, din acest centru circular etajat în care anul trecut muriseră câteva zeci de persoane în două atacuri teroriste simultane. Unul a fost acolo, îmi arată Miriam, un mall pe una din laturile pieţei, un loc foarte circulat. Un terorist izbutise să treacă de controlul sever de la intrare. „Aşa că să nu te miri de ce fugiseră toţi din compartiment”, îmi aduce aminte Miriam de o scenă petrecută mai devreme-n tren. Un incident fără urmări, consumat în linişte deplină. Cineva coborâse într-o gară de pe traseu fără să-şi ia bagajul. Imediat ce fusese observat, undeva lângă o fereastră (un bagaj uitat nu e niciodată de ignorat acolo), toţi care eram în compartiment ne-am precipitat spre ieşire. Noroc că eram puţini…
„Noroc că n-a fost nimic”, îmi ia vorba din gură Miriam. Probabil era al unui militar adormit.
Mergem agale pe străduţele vechiului Tel-Aviv, case elegante iţindu-şi terasele, ochiurile ferestrelor, prin ţesătura verde a arbuştilor căţărători de pe ziduri sau gardurile înflorite ale grădinilor. Ronţăim seminţe de tot felul, mieji de nucă de un soi exotic, fisticuri, cumpărate de pe la tonetele din drum. La ambasadă e deschis până târziu aşa că nu ne grăbim. Mai amânăm şi cafeaua.

7 martie 2009 at 17:33 37 comentarii

Martie în Israel. David.

…Ce anume poatereface, reconstrui o naţiune? Numai calitatea managementului structurilor conducătoare? A modului în care se aplică? …În care se respectă principiile democratice?…Să fie destul? Dacă noi, românii, ne-am fi strâns din diverse locuri ale lumii, vorbind limbi diferite, purtând în noi culturi diferite, având fizionomii şi culoarea pielii diferite, am fi reuşit să ne (re)constituim ca popor? Şi nu numai noi, ci oricare alţii?…
– De zece minute vorbesc cu tine şi nu mă auzi, mă scutură Miriam…
– Te aud, cum să nu! Şi sunt de aceeaşi părere, îi răspund… Că e preferabil să plecăm mâine dimineaţă, dacă tot e liberă camera încă o noapte.
Miriam e încântată. Îl sună pe Leon, apoi pe Yael. Acasă
toate sunt bune. Asta înseamnă că mai avem o după amiază de hoinăreală. Ni se făcuse foame. Miriam scoate cele două sandviciuri din geantă făcute înainte de plecare de dimineaţă. În bucătărioară, ca de obicei, mirosea a ceva bun gătit mai devreme de David. Abia azi descoperisem, mai bine zis Miriam observase dând deoparte draperia înflorată de la fereastră, că bucătărioara dă într-o loggie mică de cel mult patru metri pătraţi unde nu se vedea altceva decât un pat pliant şi nişte bagaje… Era locul unde dormea David! „Tot nu-mi dau seama ce hram poartă omul ăsta” se-ncruntase Miriam. Pare un om bun, e adevărat, dar cine ştie cu ce se ocupă. Prea e misterios… Mâncăm pe îndelete. Puţină lume pe aici. Ajungem pe muntele Scopus. Ca să vizităm Muzeul Israelului (trecusem prin apropiere) socotim, am avea nevoie de o zi, cel puţin. Şi mai sunt şi alte locuri pe care va trebui să le lăsăm pe altă dată. Dacă va mai fi o altă dată. Ne asociem bucuroase unui mic grup care se pregătea să viziteze Universitatea Mormonilor amintindu-ne că Shoshana ne povestise câte ceva, despre arhitectura, perspectiva şi grădina „paradisului” pe care o imaginaseră acolo. Meritau să fie văzute! Şi nu exagerase. Prin peretele de sticlă din amfiteatrul enorm al construcţiei de pe un versant al muntelui, clopotniţele, minaretele, crucile, semilunele, cupola Domului-  incendiate de soarele după amiezii oferă o imagine greu de uitat. În dreapta privirea ne duce până departe în împrejurimile deşertice cu spinări stâncoase şi văi prăpăstioase. În partea opusă, construcţiile noi, din piatră albă strălucitoare, zidurile din aceeaşi piatră au eleganţa unor palate amintind, prin stilul masiv, de reşedinţele antice ale regilor biblici. O „sister” amabilă ne povesteşte despre preceptele acestui derivat religios ciudat, apoi ne prezintă locaţia. O construcţie din sticlă şi piatră mai mult decât grandioasă. Plus lemnul de esenţe scumpe cu care e căptuşit interiorul. În partea opusă peretelui de sticlă, o orgă de aceeaşi lungime. „Cea mai mare din lume”, se laudă sister Helen. Cu ochii la priveliştea de afară, n-am prea reţinut ce povestise în continuare. Ca şi ceilalţi vizitatori, vreo zece cel mult, admiram în tăcere cetatea în toată splendoarea luminii de după amiază. Zărim şi Muntele Măslinilor! Pare destul de aproape văzut de aici. Printre chiparoşi disting „Domninus Flevit”, biserica în formă de lacrimă. Alaltăieri ne amuzasem dând acolo peste nişte găini care ciuguleau în voie prin iarbă şi flori. Le creşteau special, ne lămurise un călugăr franciscan gras şi bonom, în amintirea cocoşului care cântase de trei ori în noaptea trădării şi prinderii lui Isus. Era locul unde, ne mai spusese călugărul, Isus a plâns ştiind că nu va trece mult şi cetatea va fi distrusă. După două mii de ani trebuie să faci un efort deosebit ca să-ţi imaginezi cum arătau toate astea pe vremea lui Hristos sau, mai târziu, când cetatea fusese distrusă. În prezent, fiecare din mulţimea de culte, denominaţiuni, secte, curente religioase caută să deţină aici o proprietate, sau mai multe. Dar e bine, cel puţinaşa pare, că se-nţeleg şi se respectă între ele. Diversitate impresionantă, stranie în unele aspecte. În „Grădina raiului” de care ne pomenise Shoshana, Helen ne arată nişte scuaruri îngrădite cu grilaje de lemn lucios, negru roşcat, pardosite cu pietricele albe în care sunt teascuri pentru vin şi prese vechi pentru ulei de măsline. Între ele tufe de foioase, pini albicioşi, jnepeni roşcaţi. Trandafiri de toate soiurile şi culorile. Din nou nelipsitele anemone sângerii. Coborâm de pe proprietatea mormonilor în şoseaua de la poalele muntelui Scopus fără să avem vreun plan. Un tinerel cu fizionomie de asiatic ne sare brusc în faţă speriindu-ne puţin. Strigând şi gesticulând cu un fel de disperare, ne întinde câte un pliant în care se anunţa iminentul sfârşit al lumii din anul două mii. Aşadar mai aveam doi ani de trăit!… Pornim pe şoseaua destul de puţin circulată care pare a delimita conturul acestei zone a oraşului, înspre noua Universitate de pe acelaşi munte, nu înainte de a da lămuriri unui grup de tineri care ne întreabă de strada „Ramat Hagolan”. Pe strada asta locuieşte familia Blum! Tocmai o identificasem şi noi. Aşa că le explic, cu un aer sigur şi încântat, pe unde s-o ia. Zăbovim câtva timp privind povârnişurile pietroase dinspre deşertul Iudeii pe care, dincolo de şosea, nu departe de unde ne aflăm, pasc capre. Pe dealurile din care dispare treptat vegetaţia se văd şiruri de pietre albe ca nişte imense osuare până departe. Pe o pantă în dreapta, un sat arăbesc. Şoseaua iese din spaţiul larg de până acum intrând între pereţi stâncoşi acoperiţi cu vegetaţie bogată, de o parte şi pavilioanele din campusul Universităţii Ebraice (Ghivat-Ram), de cealaltă. Intrăm la parterul primei clădiri şi ne continuăm drumul prin campus. O înşiruire de construcţii masive din calcar alb-gălbui, fiecare având la vedere înscrisul în piatră al numele finanţatorului. Trecem dintr-un pavilion în altul, prin librării, săli de lectură, restaurante. Ne oprim, o vreme, într-o sală în care se repeta o piesă de teatru. Tare plăcut, deşi n-am înţeles mai nimic. Era plăcut şi faptul că întrebând în dreapta, în stânga, câte ceva, ni se răspundea prompt, cu seriozitate. Orice refacere, extindere, concesiune de spaţii de construcţie, ne spune un student de la arhitectură cu care intrasem în vorbă în următorul pavilion, se integrează în exigenţele unei specificităţi a oraşului în ciuda diversităţii neîntâlnite, probabil, nicăieri în altă parte a lumii. Ne amintim că, în trecere, văzusem vechi colonii (greacă, germană) cartiere rezidenţiale noi, evreieşti, americane, europene, şcoli yesivot-uri) institute de studiu religios de diferite apartenenţe (L’ecole Biblique, Ratisbone) şi o mulţime de lăcaşuri de cult. În ciuda conflictelor permanente cu vecinii arabi, Ierusalimul, nodul istoriei lumii, continuă să primească şi să ofere.

Ne pregătim de plecare. Ne-am simţit bine aicea, spun. Încântată, patroana hotelului zâmbeşte. Vorbeşte cu Miriam în ivrit. Ceva mai târziu, în autobuzul de întoarcere, Miriam îmi povesteşte despre David. Locuieşte de trei luni acolo, îi spusese patroana. Pleacă în zorii zilei şi vine seara târziu. E newyorkez, a terminat psihologia. Ajută, voluntar, în primul rând răniţi supravieţuitori din atentate. Apoi, bătrâni fără familie şi emigranţii cu probleme. „Am şi eu nişte cunoştinţe cu asemenea probleme” îşi aminteşte Miriam. Un timp nu mai spune nimic. Părea cufundată-n gânduri.


26 februarie 2009 at 19:56 26 comentarii

Martie în Israel. Shoshana.

Păcat că n-am zăbovit mai mult în oraş!…La hotel pe palierul nostru, pană de curent! Şi era abia zece seara. Neplăcut. Am bătut la uşile vecine, nimic. Ori că plecaseră, ori dormeau, cine ştie. La recepţie, nimeni. Ne pregăteam să ne culcăm pe întuneric. Ciudat, zice Miriam, parcă au fost răpiţi toţi de aicea. Mai devreme, petrecusem câteva ore bune cu Shoshana, ne plimbasem pe străzi necunoscute, animate, pline de farmec din Ierusalimul de Vest. Prietena lui Miriam ne povestise o grămadă de lucruri, plus bancuri (inclusiv cu evreii, dar şi cu ardeleni şi olteni). Ne dusese la un restaurant unde patroana, prietenă cu ea, ne răsfăţase cu şniţele din piept de pui în seminţe de susan şi câte o prăjitură cu trei feluri de cremă plus îngheţată! Ne părea rău că nu ajunsesem s-o vizităm pe Shoshana şi la biblioteca unde lucra. Nici nu era cazul să mai facem planuri pentru a doua zi, pentrucă era ultima!..Dar ce seară plăcută petrecusem!…De fapt, atracţiile Ierusalimului sunt, nu numai unice, ci şi foarte diverse, ne spusese prietena noastră. Lucru pe care-l observasem. Mai întâi, vorbim de „centrul geografiei sacre a lumii” care fascinează deopotrivă pe evrei, pe musulmani şi pe creştini. Ca şi pe cei care nu aparţin acestor trei mari religii monoteiste ale lumii. Mai e şi amestecul fascinant de culturi, traditii si cutume. Prin profesia ei, Shoshana are de-aface mereu cu cercetători ai istoriei, antropologiei, religiilor. Aici, ne explică ea, se află cea mai mare concentrare de artefacte şi colecţii posibile, de manuscrise şi urme care privesc trecutul omenirii, dar şi prezentul şi viitorul ei. Biserici, moschee, sinagogi. Arhitecţii şi constructorii, pot, la rândul lor, să vadă în Ierusalim soluţiile de aducere în modernitate a unei cetăţi cucerite şi pustiite necontenit pe tot parcursul existenţei sale milenare. Mai ales după proclamarea statului independent Israel, „Oraşul Păcii” a început să se refacă şi să crească din piatra albă a munţilor săi sacri,în ciuda continuării războiului. Păstrându-şi aureola de oraş sfânt. Şi identitatea istorică…

…Se auzeau paşi afară. Am ieşit repede. David, tocmai urca scările. Îşi ceru scuze( se-mpiedicase de Miriam care umbla de colo-colo pe culoar) şi se-ndreptă, prin întuneric, spre bucătărioară. Prin urmare, asta e! Pe-ntuneric o să dormim mai bine. Noapte bună! Miriam asculta radioul, eu eram pe punctul de a adormi, când am auzit o bătaie uşoară-n uşă. Era…David. Nu dură mult şi se făcu lumină. Ce bine!…David zâmbea mulţumit. Arăta obosit, avea cearcăne. „Nu, nu sunt student”, îmi răspunse la o întrebare. „Deşi ce fac eu înseamnă, într-un fel, educaţie”.

Cu aproape o jumatate de milion de locuitori din care cam trei sferturi sunt evrei, Ierusalimul nu intră în categoria oraşelor foarte mari. De fapt nu intră în nicio categorie…Continuăm poveştile de aseară. Shoshana ne toarnă cafeaua caldă, aromată, în ceşti. Nu suntem decît noi în sala plăcută a bibliotecii de la ultimul etaj al vechii Universităţi Ebraice. Aici îşi făcuse studiile şi  Miriam Ne speriasem adineaori, ni se cam oprise inima, odată cu liftul. Shoshana râde. Uitase să ne prevină. Ajunsese de legendă liftul ăsta care, din când în când, făcea câte o mică pauză în timpul urcuşului. Cei din Universitate s-au obişnuit…Ne plimbăm printre tot felul de minunăţii: cărţi rare, hărţi de pe vremea cruciaţilor...Pe o hartă din Lyon, 1490, se vede drumul spre orient, Holy Land. De aici şi termenul de orientare. Călătoriile sfinte, hărţile sfinte. Cărţi din secolul XVI, atlase vechi. Găsim Transilvania cu Mediasch, Schesberg, Konsberg… Mai vedem Barbaria, Valachia, Moldavia…Dar şi atlase vechi astronomice, exemplare rare din vechiul testament şi din noul testament. Mai toate din donaţii, ne spune Shoshana.

Credeam că-s fluturi, dar ce fluturi sunt gălăgioşi? Mici şi colorate păsările colibri se armonizau bine cu mulţimea de flori care în mod obişnuit nu prea vieţuiesc la un loc şi în acelaşi timp: pansele, crizanteme şi orhidee. Şi nelipsitele anemone roşii cărora Miriam le spune kalanit, presărate printre chiparoşi. Ieşisem din „Evul mediu” şi ne relaxam, aşa, în trecere, prin Grădina Botanică, pe malul unui lac, cu ochii la lebedele albe şi negre care-şi plimbau puii pe luciul apei. Parcă eram de săptămâni întregi aici, un loc în care fiecare clipă îţi oferea ceva nou, unic…

24 februarie 2009 at 20:08 12 comentarii

Articole mai vechi Articole mai noi


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 930.682 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.449 de urmăritori

Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 930.682 hits
Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat: