Posts tagged ‘Mihail Neamţu’

Mai e cineva de alungat?

Privită cu simpatie, încredere şi speranţă, Noua Republică avea toate şansele să aducă acea „schimbare de paradigmă”, imperios necesară în paragina politică autohtonă, cum scriam aici. Mă grăbisem, se vede, dar am mai aşteptat un pic socotind normale stângăciile inerente ale unui început. Nu, nu era vorba de asta, căci n-apucă să dea bine iarba şi mişcarea fu adjudecată ca patrimoniu de lider. Meritocraţia se transformă instantaneu în obedienţă şi iarba, în gazonul şefului.

Un şef care demonstrează că e ameţit de ideea de putere politică mai-nainte s-o aibe îşi epuizează rapid capitalul de încredere. Când scopul e parvenirea personală, orice strategie ar fi pusă-n acţiune, mai repede sau mai târziu, îl trădează. Asta s-a şi petrecut:  curat comedie să-i vezi pe MN &suporterii lui din iarnă (că, între timp, unii şi-au retras ambasadele !) apelând la clişee verbale anteniste  şi  ferindu-se ca dracu’ de usturoi să nu cumva să fie luaţi drept băsişti. 🙂

„Să fii doar un aspirant şi să te consideri  un jucător redutabil în campionatul electoral aplicând lovituri de pe margine în favoarea celei mai nocive, mai primejdioase, alianţe din cele de până acum, iată ceva straniu care, altfel, ar putea să ne amuze ” scriam în martie. ” Numai asta mai lipsea schizoidismului de pe scena politică: niţică infatuare mioapă plus un strop de narcisism politicianist.”

Cu epurările teologic-bolşevice operate-n primăvară, dl. Neamţu îşi conturează mai clar un profil de cabotin politic preocupat de propria sa ascensiune politică. Dezamăgitor, dar, în fond, e problema dumnealor, mi-am zis. Totuşi, mai de curând, privindu-i cu simpatie pe toţi cei solidarizaţi în acţiune pentru apărarea preşedintelui şi implicit, a instituţiilor statului, am uitat de toate dezamăgirile.

Numai că hopul odată trecut, instinctul epurator de căţărător politic al d-lui Neamţu revine în forţă. Neinspirate atacurile la Udrea, mai ales că blonda cea enervantă, ca personaj politic, nici nu mai contează.  Ca şi-n cazul lui Ponta, presupun că e vorba de ceva organic, un sindrom, o lipsă de testosteron de om politic. Agitaţia stridentă a d-lui unu şi ceva la sută n-are cui să-i strice decât lui însuşi.  Mă-ndoiesc, însă, c-o s-ajungă să acrească vinul cel bun cu stropul lui de oţet.

11 septembrie 2012 at 22:31 31 comentarii

Între oglinzi

1-Într-un articol (http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-est-europenilor-li-s-a-urat-cu-binele-917273.htm) Sorin Ioniţă vorbeşte despre faptul că în ţări mult mai sărace din Africa şi Asia, bătute de Dumnezeu cu molime, cutremure şi uragane, populaţia iese în sondaje ca fiind mult mai optimistă decât în est-ul post comunist Bulgaria şi România fiind printre cele mai pesimiste din lume. Asta chiar dacă pentru populaţiile respective, spune autorul, Europa inclusiv România reprezintă un tărâm al făgăduinţei. (…) “Marşul de apropiere, nu doar al României, ci al întregului Est, este impresionant, mai ales prin contrast cu imaginea unei ţări ca Italia, care în tot acest timp a stagnat la 100%. Sau cu Grecia, care la o populaţie de 11 milioane are o datorie publică de 410 miliarde dolari, în vreme ce Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi România la un loc, cu 92 milioane locuitori, au o datorie publică de doar 550 miliarde. (…)Iar atunci de unde pesimismul, corăbiile înecate şi corul de lamentaţii într-o regiune care, după toţi indicii, chiar şi după criză, nu face decât să prospere şi să recupereze decalajul faţă de Occidentul la care s-a uitat cu jind atâtea decenii? Cum de nu realizează că au avut un deceniu excepţional, la scara istoriei, iar asta cumva independent de politica şi guvernele pe care le-au avut şi le mai au?” Se-ntreabă autorul. (…) “las psihologii să explice paradoxul – dar dacă se poate, nu pe cei care apar de regulă la TV. Dacă e să fim oneşti, cred că nu ne putem dori altceva decât încă zece ani măcar la fel de buni “.
********
2-”Paradoxul” ar fi de căutat în închisoarea mentală în care zac pare-se, mulţi semeni ai noştri. Cine-i ţine acolo? “Neputînd să-și privească în ochi Creatorul, creatura se mulțumește cu un substitut mărunt. Oamenii pe care Inchizitorul pretinde că-i iubește sunt asistați, slabi și nevolnici. Această becisnicie le răpește unicitatea. (…) Spiritul iscusit al diavolului pune libertatea în slujba nimicului (sau a nimicurilor cotidiene). Exigențele vieții christice se dovedesc intolerabile. (…) Afirmarea virtuţii nu poate consola frustrările materialiste ale firii noastre căzute. Popoarele îi otrăvesc şi îi răstignesc mai degrabă pe idealişti, urmînd orbeşte promotorii utopiilor colectiviste. Fericirea trece prin stomac, spune pragmaticul Inchizitor, iar minoritatea sfinţilor, a martirilor şi a eroilor care s-au sacrificat de-a lungul istoriei rămâne irelevantă. (…) În locul credinţei în ideal, masele caută miracolul… (…) Popularitatea vracilor şi a clarvăzătorilor dintotdeauna, ca şi contemplarea extatică a magiei tehnologice – toate arată slăbiciunea noastră pentru miracol. Bine ghiftuiţi, vrem spectacol şi divertisment. Credinţa, dimpotrivă, este un revelator al personalităţii, o aventură a interiorităţii, un act liber al voinţei strunite, un efort de imaginaţie curajoasă, o călătorie anevoioasă către tărîmul făgăduinţei, un drum incompatibil cu reflexul manipulării şi obsesia controlului”. Fragmentul, citat dintr-un celebru text dostoievskian dramatizat şi interpretat de Victor Rebengiuc înainte de Crăciun pe scena naţionalului bucureştean, prezentat de Mihail Neamţu (http://mihailneamtu.ro) vine, parcă anume în acest timp, să lumineze hăurile depresiei generalizate. (…) “Scriind această parabolă, Dostoievski n-a dorit doar să incrimineze patologiile unui proiect teologic medieval transformat într-o închisoare mentală, ci şi să devoaleze superstiţiile modernităţii utilitar-atee. În contextul proclamării revoluţionare a „morţii lui Dumnezeu”, profetul rus anticipa forţa de coagulare a minciunii ideologice. „Vor dărîma templele şi vor îneca pămîntul în valuri de sânge. (…) Fiece cuvânt al lor va fi un cuvânt de hulă.
*******
3-”Milioane de cetăţeni s-au înghesuit, de la Revoluţia Franceză încoace, să adore cauza fericirii universale în detrimentul libertăţii individuale; cultul autorităţii supreme în locul eticii curajului; faptele exterioare în locul spiritului; ura de clasă în răspăr cu iubirea aproapelui; „miracolul progresului istoric” în defavoarea cuminţeniei valorilor tradiţiei. (Chiar atunci când vor pieri toţi zeii de pe faţa pămîntului, oamenii vor continua totuşi să îngenuncheze în faţa idolilor – proorocea Marele Inchizitor). După Sevilla, el s-a mutat la Moscova, iar mai târziu la Berlin, Beijing, Phenian, Havana sau Bucureşti. Din Andaluzia arderilor pe rug s-a ajuns în Rusia marii terori, în Germania lagărelor de concentrare, în China maoistă, Coreea de Nord subnutrită și hiper-militarizată, Cuba revoluționară sau România socialismului dinastic. Am văzut popoare întregi ruinate prin servitutea voluntară şi naţiuni civilizate prăbuşite, peste noapte“. (…)Textul descoperă că sursele nefericirii generale (dogma infailibilităţii, miturile religiilor politice, ale idolatriilor umaniste şi consumeriste) din vremea lui Dostoievski, nu diferă fundamental de cele din vremea noastră. Ieşirea de sub povara vinovăţiilor trecute şi din cea a îngrijorărilor actuale, sunt, de fapt, cele două elemente fundamentale ale trăirii creştine autentice, indiferent de cult, menite a-l elibera pe om din orice prizonierat psihic. Nicolae Steinhardt spune undeva că proba care nu înşeală privind apropierea de Hristos, este buna dispoziţie. Criteriul definitiv“cum îl numeşte monahul de la Rohia. Creştinul este cel care nu trăieşte nici în trecut, nici în viitor, ci mai degrabă în prezent.Trecutul nu-l apasă, viitorul nu-l îngrijorează”.
********
4-De parcă dictatura terorii comuniste n-a fost destul, cu sau fără voia noastră, în obsesivele două decenii postdecembriste am fost supuşi altor presiuni psihice demolatoare, vinovaţi de a fi trăit într-un regim inuman şi deprimaţi de îngrijorări legate de viitor. Presiunile exercitate insidios prin media, această nouă inchiziţie, cumpărată politic, constituie chiar sursa de nefericire care, într-adevăr, n-are nimic cu datele statistice materiale pozitive oferite de editorialistul EZ! O intoxicare permanentă prin care au reuşit, din păcate,  să facă dintr-un popor- fizic, eliberat, creştin declarat în proporţie covârşitoare, o populaţie, în mare parte, de spăimoşi, văicăroşi, etc; de încarceraţi mental care-şi plâng de milă, nesiguri pe ei, egoişti, înrăiţi şi total dezorientaţi. Mulţi au ales să intre în solda inchizitorilor care au acaparat statul actual, într-un remake amintind de meseriaşii vechii securităţi. Iar alţii, mai mulţi, par a fi ieşit practic din zona activă a comunităţii, s-au izolat, nu în creaţie şi credinţă, ci în nefericire şi neputinţă. Nu şi-au dat seama că exact asta vrea noua inchiziţie, adică prădătorii travestiţi în salvatori, justiţiari, moralişti; şi, nici acum, nu ştiu câţi conştientizează că fără voia lor nimeni şi nimic nu-i poate afecta.

( postare din 11 ianuarie 2011)

16 octombrie 2011 at 17:14 44 comentarii

Noua republică, o nouă paradigmă

Am  vorbit, nu odată, de cele două limite ale  lipsei noastre cronice de perspectivă:  la un capăt refrenul exasperant „toţi fac la fel„, iar  la celălalt,  acel endemic „nu se poate„, adică elementul întregitor al paradigmei neputinţei noastre personale şi colective. Preluat automat din regimul antedecembrist, acest mod de gândire înţepenit, întreţinut  şi amplificat cu costisitoare eforturi  de media mogulilor dar şi de pasivitatea consumatorilor ei, îşi pune amprenta în continuare pe atitudinea generală. Un prizonierat mental generator de lehamite şi resemnare. Până la nevroză! Nu-i de mirare, deci, că o evadare civic-politică  masivă din această stază a devenit atât de greu de realizat. Mai ales că,  într-un stat politizat în care instituţiile funcţionează, ca şi până acum, în bună parte cu „valorile” iliescene, cavalerii corupţiei şi degradării naţionale nu par defel să se teamă de o asemenea eventualitate. Aroganţi şi plini de sine contează evident, pe neputinţa psihică colectivă, pe ce ştiu că au cultivat în  minţile dresate.  Aşadar, nici o  schimbare esenţială, duplicitatea e neschimbată. O demonstrează  lipsa de  efect a ceea ce noile tehnologii de comunicare politică vânturate prin training-uri şi work-shop-uri numesc „eficacitate”, ” proactivitate”, ” building  team”, ” gândire pozitivă”, etc. În teorie, că-n practică persistă aceeaşi discrepanţă între ce se spune şi ce se face.

********
În acest context, a considera optimismul ca o formă de politeţe, aşa cum spune Mihail Neamţu, fondatorul curentului politic al Noii Republici, e  ceva necesar şi antrenant.  În condiţiile în care  optimismul, ca datorie politică, include  în mod onest şi raţional,  libertatea gândirii critice,  devine  exact factorul  activator şi motivator de care e nevoie. Un aspect care mă duce cu gândul la abordarea  eficacităţii  personale  după principiul ‘inside-out’ de care vorbeşte Stephen R. Covey în celebra sa  „Eficienţa în 7 trepte”  (The 7 Habits of Highly Effective People),  una dintre cele mai influente cărţi de management ale secolului XX.  Adică trebuie să începi cu tine, cu paradigmele, atitudinea şi cu caracterul tău.  Modul în care vedem lucrurile influenţează modul în care gândim şi acţionăm. Când asta devine o sursă de neputinţă, soluţia e schimbarea voluntară de paradigmă.  Stephen Covey  socoteşte că leadershipul este o combinaţie de strategie şi caracter.  Strategia poate lipsi, caracterul niciodată, iar inteligenţa emoţională este absolut obligatorie pentru leadership.  Prin urmare, liderul de care avem nevoie  trebuie să se dovedească un vizionar, un mentor, să se dedice nevoilor celor din jur, sa-i inspire.  Profesorul Covey se referă la  patru elemente, respectiv cei „patru L”,   definitorii pentru  leadership ca „viziune pentru minte, pasiune pentru inimă, disciplină pentru corp şi conştiinţa pentru spirit, („Live. Love. Learn.  Leave a legacy”) în care viziunea, disciplina si pasiunea guvernate de conştiinţă, schimbă lumea în bine.

2 octombrie 2011 at 20:35 57 comentarii

Între oglinzi

1-Într-un articol (http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-est-europenilor-li-s-a-urat-cu-binele-917273.htm) Sorin Ioniţă vorbeşte despre faptul că în ţări mult mai sărace din Africa şi Asia, bătute de Dumnezeu cu molime, cutremure şi uragane, populaţia iese în sondaje ca fiind mult mai optimistă decât în est-ul post comunist Bulgaria şi România fiind printre cele mai pesimiste din lume. Asta chiar dacă pentru populaţiile respective, spune autorul, Europa inclusiv România reprezintă un tărâm al făgăduinţei. (…) „Marşul de apropiere, nu doar al României ci al întregului Est, este impresionant mai ales prin contrast cu imaginea unei ţări ca Italia care în tot acest timp a stagnat la 100%. Sau cu Grecia care la o populaţie de 11 milioane are o datorie publică de 410 miliarde dolari, în vreme ce Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi România la un loc, cu 92 milioane locuitori, au o datorie publică de doar 550 miliarde. (…) Iar atunci de unde pesimismul, corăbiile înecate şi corul de lamentaţii într-o regiune care, după toţi indicii, chiar şi după criză, nu face decât să prospere şi să recupereze decalajul faţă de Occidentul la care s-a uitat cu jind atâtea decenii? Cum de nu realizează că au avut un deceniu excepţional, la scara istoriei, iar asta cumva independent de politica şi guvernele pe care le-au avut şi le mai au?” Se-ntreabă autorul. (…) „las psihologii să explice paradoxul – dar dacă se poate, nu pe cei care apar de regulă la TV. Dacă e să fim oneşti, cred că nu ne putem dori altceva decât încă zece ani măcar la fel de buni „.
*
2-„Paradoxul” ar fi de căutat în închisoarea mentală în care zac pare-se, mulţi semeni ai noştri. Cine-i ţine acolo? „Neputînd să-și privească în ochi Creatorul, creatura se mulțumește cu un substitut mărunt. Oamenii pe care Inchizitorul pretinde că-i iubește sunt asistați, slabi și nevolnici. Această becisnicie le răpește unicitatea. (…) Spiritul iscusit al diavolului pune libertatea în slujba nimicului (sau a nimicurilor cotidiene). Exigențele vieții christice se dovedesc intolerabile. (…) Afirmarea virtuţii nu poate consola frustrările materialiste ale firii noastre căzute. Popoarele îi otrăvesc şi îi răstignesc mai degrabă pe idealişti, urmînd orbeşte promotorii utopiilor colectiviste. Fericirea trece prin stomac, spune pragmaticul Inchizitor, iar minoritatea sfinţilor, a martirilor şi a eroilor care s-au sacrificat de-a lungul istoriei rămâne irelevantă. (…) În locul credinţei în ideal, masele caută miracolul… (…) Popularitatea vracilor şi a clarvăzătorilor dintotdeauna, ca şi contemplarea extatică a magiei tehnologice – toate arată slăbiciunea noastră pentru miracol. Bine ghiftuiţi, vrem spectacol şi divertisment. Credinţa, dimpotrivă, este un revelator al personalităţii, o aventură a interiorităţii, un act liber al voinţei strunite, un efort de imaginaţie curajoasă, o călătorie anevoioasă către tărîmul făgăduinţei, un drum incompatibil cu reflexul manipulării şi obsesia controlului”. Fragmentul, citat dintr-un celebru text dostoievskian dramatizat şi interpretat de Victor Rebengiuc înainte de Crăciun pe scena naţionalului bucureştean, prezentat de Mihail Neamţu (http://mihailneamtu.ro) vine, parcă anume în acest timp, să lumineze hăurile depresiei generalizate. (…) „Scriind această parabolă, Dostoievski n-a dorit doar să incrimineze patologiile unui proiect teologic medieval transformat într-o închisoare mentală, ci şi să devoaleze superstiţiile modernităţii utilitar-atee. În contextul proclamării revoluţionare a „morţii lui Dumnezeu”, profetul rus anticipa forţa de coagulare a minciunii ideologice. „Vor dărîma templele şi vor îneca pămîntul în valuri de sânge. (…) Fiece cuvânt al lor va fi un cuvânt de hulă.
*
3-„Milioane de cetăţeni s-au înghesuit, de la Revoluţia Franceză încoace, să adore cauza fericirii universale în detrimentul libertăţii individuale; cultul autorităţii supreme în locul eticii curajului; faptele exterioare în locul spiritului; ura de clasă în răspăr cu iubirea aproapelui; „miracolul progresului istoric” în defavoarea cuminţeniei valorilor tradiţiei. (Chiar atunci când vor pieri toţi zeii de pe faţa pămîntului, oamenii vor continua totuşi să îngenuncheze în faţa idolilor – proorocea Marele Inchizitor). După Sevilla, el s-a mutat la Moscova, iar mai târziu la Berlin, Beijing, Phenian, Havana sau Bucureşti. Din Andaluzia arderilor pe rug s-a ajuns în Rusia marii terori, în Germania lagărelor de concentrare, în China maoistă, Coreea de Nord subnutrită și hiper-militarizată, Cuba revoluționară sau România socialismului dinastic. Am văzut popoare întregi ruinate prin servitutea voluntară şi naţiuni civilizate prăbuşite, peste noapte„. (…)Textul descoperă că sursele nefericirii generale (dogma infailibilităţii, miturile religiilor politice, ale idolatriilor umaniste şi consumeriste) din vremea lui Dostoievski, nu diferă fundamental de cele din vremea noastră. Ieşirea de sub povara vinovăţiilor trecute şi din cea a îngrijorărilor actuale sunt, de fapt, cele două elemente fundamentale ale trăirii creştine autentice, indiferent de cult, menite a-l elibera pe om din orice prizonierat psihic. Nicolae Steinhardt spune undeva că proba care nu înşeală privind apropierea de Hristos este buna dispoziţie. Criteriul definitiv„cum îl numeşte monahul de la Rohia. Creştinul este cel care nu trăieşte nici în trecut, nici în viitor, ci mai degrabă în prezent.Trecutul nu-l apasă, viitorul nu-l îngrijorează”.
*
4-De parcă dictatura terorii comuniste n-a fost destul, cu sau fără voia noastră, în obsesivele două decenii postdecembriste, am fost supuşi altor presiuni psihice demolatoare, vinovaţi de a fi trăit într-un regim inuman şi deprimaţi de îngrijorări legate de viitor. Presiunile exercitate insidios prin media, această nouă „inchiziţie”, cumpărată politic, constituie chiar sursa de nefericire care, într-adevăr, n-are nimic cu datele statistice materiale pozitive oferite de editorialistul EZ! O intoxicare permanentă prin care din păcate, au reuşit să facă dintr-un popor fizic, eliberat, creştin declarat în proporţie covârşitoare, o populaţie, în mare parte, de spăimoşi, văicăroşi, etc; „încarceraţi mental” care-şi plâng de milă, nesiguri pe ei, egoişti, înrăiţi şi total dezorientaţi. Mulţi au ales să intre în solda „inchizitorilor” care au acaparat statul actual într-un remake amintind de meseriaşii vechii securităţi. Iar alţii, mai mulţi, par a fi ieşit practic din zona activă a comunităţii, s-au izolat, nu în creaţie şi credinţă ci în nefericire şi neputinţă. Nu şi-au dat seama că exact asta vrea noua inchiziţie, adică prădătorii travestiţi în salvatori, justiţiari, moralişti; şi nici acum nu ştiu câţi conştientizează că fără voia lor, nimeni şi nimic nu-i poate afecta.

11 ianuarie 2011 at 22:56 33 comentarii


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 917.058 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.438 de urmăritori

Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 917.058 hits
Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat asta: