Posts tagged ‘obedienţă’

Cui i-e frică de solidaritatea civică?

Rezistența civică din această lună februarie 2017 la malversațiunile guvernului („eveniment pus la cale de o mașinărie a unor forțe străine” care-l scoate din sărite pe șeful PSD) nu e un fenomen întâmplător, nici indus din afară, nici trecător. Nu e trecător pentru că s-a copt în timp, maturizându-se treptat cu fiecare eveniment declanșat de politic sau legat de interese politice contrare celor sociale. Poziționarea multor lideri de opinie din media și a comentatorilor din zona lor de influență, însă, mai curând de partea intereselor politice, a dat de înțeles, din capul locului, că din partea lor nu e de așteptat un sprijin pentru solidarizarea civică. Primul test, revolta împotriva proiectului RMGC de devalizare a aurului de la Roșia Montana, și prima reușită. După o ofensivă de ani de zile, RMGC a fost nevoit să dea înapoi. O fază timpurie a procesului de solidarizare civică intens boicotată, pusă, sigur, pe seama „agenturilor” luată în râs de vânătorii de resurse strategice, de jupâni cu interese în afacere și de ideologi de dreapta pentru care acapararea resurselor strategice prin politici de spoliere tipice țărilor africane înseamnă politică economică capitalistă. Fără rezistența tenace a tinerilor din stradă, probabil am fi asistat acum, neputincioși, la demolarea a patru munți, apariția unui lac de cianură în locul lor, încărcarea aurului în conturi grase din cele patru vânturi, plus bacșișurile datorate unor de la noi.

Din nefericire, ca și în cazul asaltului necontenit la justiție, pofta de resurse a rămas aceeași. Ajuns la butoane, PSD revine la legile de exploatare sălbatică a fondului forestier și, nerăbdător s-ajungă la aur, dă, chiar acum, liber, la folosirea cianurilor.

Al doilea episod-reper al procesului de solidarizarea&maturizare socială a fost, fără îndoială, reacția de revoltă în urma tragediei de la „Colectiv”. Stârnit de nesimțirea cruntă&corupția politică, evenimentul, fără conotații ideologice de data asta, a dus la căderea guvernului Ponta, a marcat puternic emoțional, societatea, unind categorii disparate, a responsabilizat-o, eliberând-o, în bună parte, de dependența de politic.

Manifestările anti-guvernamentale de acum pot fi socotite momentul definitoriu al solidarizării sociale. În ciuda unor bariere ideologice, a dezagreabilelor frecușuri interinstituționale, a dependenței unora de lideri politici cu probleme (vizibil în scădere de influență) și a mediei servile față de patronatul obedient politic eșuate în misiuni penibile de propagandă,  societatea, mai independentă și mai sigură pe ea pe zi ce trece, a trecut examenul de maturitate civică. Pe cei indignați de unele exprimări mai colorate, uneori dure, din stradă, îi asigur că spiritul acestor manifestări n-are nimic cu violența și ura. Cei care au făcut sport, obișnuiți cu modul de manifestare al tribunelor în timpul unor întreceri sportive, știu că astea fac parte din spectacol.

În fine, este uimitor că acest proces responsabil de agregare socială are loc într-o atmosferă deloc încurajatoare, într-un spațiu geografic bântuit de trollii de la est și de alții de pe aici, de anti-rezistența marii părți din media, de segmentul dependent ideologic și de prizonierii din zona roșie, de neliniștile în creștere de la vest.

Anunțuri

25 Februarie 2017 at 10:14 10 comentarii

Mecanism de Critică și Evaluare

Ca toate mecanismele din mediile democratice- și cel autohton, cetățenesc, pe care l-aș numi  de critică și evaluare, e fie neînțeles de boborenii obișnuiți să fie manevrați, fie prost înțeles, fie respins cu indignare de către politruci și adepții lor. Pentru că politrucismul obtuz și corupt e adversarul natural al oricărei critici sănătoase. Și, implicit, al democrației autentice. O suportă că n-are încotro. Altfel, ar face ce a făcut democratul Iliescu în iunie 1990, după ce a silabisit jurământul (cu mâna pe Biblie) odată instalat pe tronul republicii eliberat de Ceaușescu. Și ce-au făcut ulterior, băieții, cea mai recentă ispravă fiind revoluția uselist-parlamentară din ianuarie 2012- încheiată de curând printr-un așa-zis miracol în beneficiul acelorași profitori regrupați politic. Dacă un lunetist imperturbabil împreună cu un comando de politruci notorii aleși dintre cei mai zeloși activiști anti-justiție, anti-DNA, anti ANI și anti CCR poate reforma clasa politică, atunci de bună seamă, se poate face și din ureche de scroafă pungă de mătase.
*
Instinctul eliminării oponenților -chiar neimportanți, specific purtătorilor de gene antidemocratice,  există în orice regim, oricât de liber. Camuflat în gesturi de imagine (grija față de copii, defavorizați, martiri etc) se reactivează instantaneu oridecâteori are parte de un mediu politic fără opoziție reală, de un leadership duplicitar- autoritarist și de instrumente de propagandă compatibile. Un feeling dictatorial, ca să mă refer la evenimentul momentului, nu poate agrea mecanismele de monitorizare impuse de UE. Mamutul nu poate zburda cât timp e verificat. Enervant! Însă n-are încotro, trebuie să aibă răbdare dacă vrea să treacă drept garant al democrației. Mai ales că nu mai poate conta pe programe plătite de alterare mediatică a democrației de soiul antenismului varanic, decât ocazional, prin emisari mai mult sau mai puțin, abili.
*
O demonstrație la zi a impulsului antidemocratic e chiar excluderea PMP-ului de la negocierile de la Cotroceni. Un pas mic pentru noul leader, uriaș ca demonstrație pentru „politica altfel”. PMP nu e în ilegalitate, n-a fost validat de mamut, nici de actualul leader, ci de lege. Iar ca partid rezultat prin alegeri reprezintă un segment de electorat al acestei țări. A-l exonera de la consultări arată o aroganță cu nimic mai josnică decât refuzul lui Ponta de a-i aproba o locuință ex-președintelui, conform legii, prefigurând vremuri tulburi pentru democrație. Bine totuși, că judecata critică a societății civile progresează, pas cu pas, depășind stadiul de fan-club captiv politic și de propagandă joasă de galerie.
*
 Și fiindcă am adus în discuție, ca exemplu, cazul respectiv, adaug că am votat Macovei, nu Udrea! Felul în care instinctul posesiv-dictatorial al doamnei Udrea a pus pe butuci un partid promițător făcut de alții s-a dovedit un factor favorizant de necontestat pentru triumful mamutului.
*
…Și pentru că mulți confundă, voit sau nu, critica cu evaluarea, amintesc că actul critic se referă la aspecte cotidiene, la acțiuni în derulare. Că generează opinii diverse a căror valoare depinde de onestitatea, detașarea de tabere și de claritatea judecății critice a autorului, în timp ce evaluarea, folosind indicatori pentru măsurarea rezultatelor, e relativ obiectivă și are loc la intervale de timp prestabilite.
 

29 Ianuarie 2015 at 10:09 253 comentarii

Sindromul soldatului care n-are vatră

Vă daţi seama în ce stare de  nelămurire s-ar fi trezit armatele francezilor deopotrivă cu ale englezilor dacă, între momentele Abukir şi Trafalgar, să zicem, în timp ce comandanţii  dumnealor s-ar fi înfrăţit la un whisky, cu seducătoarea Emma Hamilton în pole position pe genunchii lui bravului Nelson făcându-i cu ochiul măreţului Napoleon? Vă imaginaţi cumva, că din cale afară de decepţionaţi, şi-ar zmulge părul din cap şi ar da bir cu fugiţii? Că soldaţii pur sânge din toate timpurile şi din toate armatele s-ar putea elibera vreodată din starea de soldăţit? (Să nu-i confundăm, totuşi, cu mercenarii deşi adesea ajung să semene). Soldatul adevărat n-are vatră. Nu iese la pensie. Nu poate trăi fără dujmani. Nu poate trăi fără stăpân. Iar stăpânul-comandant nu poate greşi altfel n-ar fi stăpân (să ne trăiţi prea iubite!) Soldatul adevărat nu iese din tranşee (decât, cel mult, la o ţigare) şi trage-n oricine i-ar spune că s-au schimbat vremile şi ţintele. Soldatul adevărat îşi slujeşte de-a pururi idolul, viu sau mort (pentru care, de altfel, nu există, pentru care a fost, este şi va fi un nimeni). Îl slujește şi înainte de, şi în timp de şi după ce se termină războiul. Îl adoră și reîncarnat în rozalia Ema Hamilton, ca-n filmul alb-negru de la cinema „Pacea”.

Trupele pararealiste nu ies din cazarma minţii, întreţinându-şi cu fervoare războiul în orice vreme, ca pe o formă de existenţă idolatră. La nevoie, extinzându-l în zone neutre. Faptul că stăpânii greşesc, îşi încheie ori îşi aruncă-n aer misia nu contează pentru paraleli. Gândirea lor e de neclintit. Nu-i ceva nou: cruciaţi, guevarişti, islamişti, soldăţei din terracota au trecut, odată cu istoria, prin stări similare, ei nefiind luptători pentru valorile perene ale societăţii ci pentru ale şefilor. Se-ntâmplă totuşi ca pentru un răstimp istoric un personaj să întruchipeze valori autentice, împărtăşite de unele segmente sociale în mod natural şi benefic. Rarissim! Categoric asemenea  personaje îşi vor fi câştigat respectul prin ce spun şi făptuiesc în timpul lor activ şi, de regulă, mai mult după ce ies din scenă. După cum personajele, malefice ori doar mediocre, purtătoare de false valori, ajung fără excepţie, în tomberoanele istoriei după ce vor fi făcut destul rău. Paradoxal, modul de susţinere obedient şi faţă de unii şi faţă de alţii, sfârşeşte prin a aduce la acelaşi numitor valoric taberele aflate în stare de beligeranţă devenind o cauză majoră a decăderii. Gândirea critică, de altfel singura care arată o consideraţie reală faţă de potenţialii factori pozitivi ai schimbării, e şi singura care poate genera o evoluţie pozitivă. În schimb idolatria – pe de o parte-  şi cleveteala& justiţiarism, ca mod curent de manifestare publică, pe de alta, sunt forţele negative care pun în mişcare perpetuă vârtejul vicios al declinului socio-politic. Cauţionând, din reflex soldăţesc, răul mai mic, răul mare are drum deschis. Nu și când e vorba de constrângerea produsă de o situaţie.

17 Iunie 2014 at 12:03 35 comentarii

Presa şi denaturarea puterii ei în stat

Oamenii Varanului acuză de câteva zile pe ton isteric subordonarea politică a justiţiei prin actul de coabitare. Exact aceleaşi acuze, de abuz politic în justiţie, pe un ton nu mult diferit, se lansează şi din partea opusă. Diferă doar motivele de revoltă. Mesajele ambelor părţi, însă, deşi lipsite de orice argumente investigativ-jurnalistice, converg şi, pe undeva, se suprapun. Arătând acuzator spre preşedinte şi premier prejudiciază de fapt, imaginea justiţiei. Cui ajută asta? Internalizate de receptori, mesajele se transmit mai departe, se ramifică, devin curenţi informaţionali, generează convingeri şi atitudini.

Cu o populaţie formată, în mare parte, în medii obediente şi conformiste, cu o lipsă cronică de gândire critică, fluxurile de opinie internalizate mental pot produce nu numai confuzie, ci, în extremis, comportamente problematice. Devianţe greu de controlat. Nu-i de mirare, deci, că o presă alterată de şantaj şi corupţie politică devine, pe zi ce trece, sursa de malformare  a societăţii. E de mirare, însă, că exact simptomele identificate de presa sănătoasă unora de la distanţă, mai nou le-ar putea observa la ea însăşi.

Marii delapidatori de fonduri publice sunt martiri politici iar inculparea pentru şantaj, un abuz al justiţiei! Destui concetăţeni cred asta. Cum susţin şi acuza de presă c-ar fi vorba de dirijism în justiţie. Acuză pentru preşedinte şi premier. La pachet. Şi dintr-o parte şi din alta. Sigur, nu e nevoie de investigaţii ca să deduci că, după aventurile primejdioase din vară, aliaţii vestici au condiţionat, probabil, relaţiile reciproce de o conduită politică la vârf. Agăţarea varanului şantajist fiind însă, tratată de unii şi de alţii ca „directivă” impusă politic, îmi permit să afirm că justiţia n-are nevoie de speculaţii acuzatoare politic ci doar să fie lăsată să-şi vadă de treabă. O condiţie normală, necesară, în sensul coabitării. Un sens pozitiv. Cine spune altceva desconsideră justiţia. Inclusiv ce a reuşit să facă dl. Daniel Morar pentru reformarea sistemului.

4 Iunie 2013 at 20:27 53 comentarii

Colivie cu buldog

Ştiţi, poate, pilda aceea des auzită pe  la cursurile antreprenoriale, cu colivia larg deschisă din care, totuşi, păsările nu vor să iasă!…  Cred că în acest moment suntem în faţa unei asemenea provocări. Fiindcă schimbarea sensului politicii şi destinului ţării poate-ncepe cu un pas. Pasul înseamnă acum intrarea-n competiţia internă dintr-un partid aflat pe butuci, a unui grup politic decis să recupereze tot ce are valoare acolo şi să-ncerce relansarea lui. Faptul că o mână de oameni are curajul să arunce mănuşa întreg blocului partinic autohton pare o nebunie! O nebunie de care e imperioasă nevoie, şi urgentă, nu doar gândindu-ne la suficienţa şi aroganţa din vechile formaţiuni ca şi la pasivitatea celor mai noi înghesuite deopotrivă în coliviile obedienţei faţă de şefi, indiferent ce afişează la faţade, ci şi pentru eliberarea din starea de apatie şi lehamite a unei societăţi în derivă care nu mai aşteaptă nimic bun de la politic. Ieşirea din colivia sufocată de murdărie ar fi astfel, pentru un partid, mai apoi şi pentru societate- o chestiune de minimă voinţă.

*
Nu ştiu cât popor a evoluat, a devenit imun la bombardamentul otrăvit al oştilor anti-justiţie care ne ţin în carantină la uşa civilizaţiei occidentale (bună rea, cum e) dar nu pot să nu observ că cel puţin într-un stand zis „pro- dreapta” câteva voci îndeamnă bietele zburătoare să uite că au aripi. Vor să le convingă că afară din colivie e haos, adică tot între zăbrele e mai bine. Ori, dimpotrivă, dat fiind că situaţia e atât de groasă, e cazul să ne vedem de drum, care-ncotro şi-n toate direcţiile că aici s-a terminat! Plus mizeria, lansată tot din canal, că Monica Macovei, în ciuda înaltului ei statut în vest, ar fi, ţineţi-vă bine, nici mai mult nici mai puţin, pionul unui plan malefic pus la cale în est , de care ea nu e conştientă. Noroc cu ei şi conştiinţa lor! …Care ei? Ce vor? Curat libertate tâmpă de expresie! (Chiuariu, ia notiţe!) În timp ce Monica Macovei cu nedezminţita ei îndrăzneală îi înfruntă deschis pe protectorii corupţiei, nişte nimici sar ca arşi să anihileze suflul înviorător, nu cumva să producă efecte! Decodificat-  înapoi, proştilor, în colivie, că doar aveţi buldog de pază

27 Februarie 2013 at 13:03 43 comentarii

Crin protestatar full screen

Ianuarie revoluţionar anti-Băsescu intră-n ultima fază: greva opoziţiei. Nicicând vreo opoziţie revoluţionară de pe pământ sau din cosmos n-a fost mai „originală” şi mai inventivă decât cea la care asistăm. Cu experienţa formată-n ani de „rezistenţă şi respect” şi cu cea a recentelor aplicaţii pe bobor s-a adunat, în fine, de un manual de luptă profesional. Trăim în era revoluţiilor şi sărmanii oameni au nevoie de-ndrumare profesionistă. Şi ce experți ar putea fi mai calificați să le ofere suport decât  prădătorii care le-au mâncat mălaiul? Dar iată, au apărut şi alţi pofticioşi! Nu-i de mirare, aşa-i la revoluţie. Bun moment de aruncat ceva huilă pe foc, că doar s-a lăsat frigul.

Motivaţia deciziei istorice a opoziţiei de a intra în grevă parlamentară nu trebuie demonstrată, e axiomatică. Ca autor moral, protestatarul Crin e dovada vie a reuşitei pe orice cale ocolitoare a muncii. Opunându-se dictaturii ceauşiste prin absenteism de la cursuri în fostul regim, repetentul a ajuns om politic de frunte în actualul regim. Păcălind voinţa reală a alegătorilor, prin pseudonominalul servit anume de proful pârvulescu, penelist şi el, a mai urcat câteva trepte, ca-n somn, prea obosit ca să se spele măcar pe dinţi. Vituperând puterea prin televizii în loc să-şi onoreze rolul de parlamentar, s-a trezit candidat la cea mai înaltă funcţie-n stat. A adormit la loc, garanţie sigură că astfel va urca în topuri. Păi cum să nu-l năucească atâta succes? Cum să nu-l urmeze colegii, care de prin Caraibe ori de prin Austria, de la schi, ori din locuri paradisiace potrivite escapadelor amoroase sau din aventuri mirobolante de prin ţări exotice? Cum să nu fie seduşi ei, toţi, de modelul crin, de strategia atât de odihnitoare a ultimei sale soluţii?

Un comentariu, pe Facebook, etichetează susţinerea preşedintelui aflat în bătaia focului revoluţionarilor, ca fiind „cult al personalităţii„. Cum obedienţa înseamnă supunere de frica unei puteri generate de un aparat mediatico-securistic, socotesc c-ar trebui căutată în altă parte, în zona”mulţimii vide” gen crin, înnebunite după putere. Acolo unde, ca să parvii nu trebuie să faci mare lucru, e suficient să strigi împotriva cui trebuie la momentul care trebuie. Ceva deloc greu de decriptat. Măcar pentru a împiedica recursul la recomunizare „obedienţa” reclamată pe FB, înseamnă exact antidotul la germenii cumplitei boli, de fapt, o reechilibrare, singura atitudine responsabilă acum faţă de societatea-n derivă. Mai ales că dezechilibrul se reflectă deja în concesii nefericite ale guvernului care adâncesc diferenţele de vederi faţă de cele ale preşedintelui.

31 Ianuarie 2012 at 15:42 81 comentarii


Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 892,829 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.347 de urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 892,829 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: