Posts tagged ‘pedeapsă’

Gâștele dichisite ale tușei Floare (2)

Istorioară inspirată din realitate
(prima parte aici)

Când ieși în ogradă, baba Floare crezu că are vedenii. Vai de mine! Își făcu cruce după cruce, tremurând. Gâștele ei albe ca laptele cum n-avea nimeni în sat zăceau moarte. Poate de la zațul de vișinată să i se tragă, că băuse tot ce mai rămăsese pe fundul damigenei. Nuuu, nu-i de la vișinată, e pedeapsă de la Cel de Sus. Pedeapsă meritată! Că, de zgârcită ce era, n-ar fi dat nici o pasăre pentru ospățul de duminică.

– Nu-s toate moarte, tușică, uite că alea două mai mișcă, o liniști Getuța de peste gard. Nu te mai văicări că-s numa’ bune de supă și friptură, o să vezi dumneata, c-o să-ți pupe mâna toți la nunta aia. Și chinezii…

Baba Floare așteptă să se întunece ca să n-o râdă lumea, le băgă una câte una în bucătăria de vară și se apucă să le ciupere, înainte să înțepenească săracele! Două perne de puf, măcar, să-i rămână. Când le văzu așa golașe, fără pene, simți o sfârșeală la inimă: era o criminală. O apucă plânsul. Le lăsă acolo, pe un preș, cu gând să le taie dimineața, adună puful într-un sac de iută, și se duse la culcare.

Nea Gheorghe avusese dreptate. Miercuri la prânz, Breaking news: primarul anunță că tocmai semnaseră cererea în Consiliu, să li se trimită alt preot în sat. Urgent! Miercuri seara, când damigeana cu țuică bătrână se golise de tot, gospodarii știau bine ce au de făcut. „Vor nuntă de comedie? N-au decât! …Să-și facă, dar nu la biserica noastră. Că nu-i a lor, e a satului”.

– Tușă Floare, unde ești, nu te-ai trezit încă?
Getuța mai să sară gardul. Gălăgia de la biserică se întețise, răzbătea până aici…
– Tușicăăăă, hai iute la biserică, bai mare, nici nu știi ce pierzi! Căpoșii satului au pus lacăt la biserică și un drug de fier pe ușă. Primarul, consilierii și ăia trei proprietari de pensiuni din gașca lor n-au mai avut ce face, au plecat înjurându-i de cele sfinte. Iar Duțu și Paulică al meu erau cât pe ce s-o încaseze. Dacă nu-l lasă pe părintele Avram, închisă rămâne. Scoală-te, Tușică, uite că și gâștele ți-au înviat!

Flămând, purcelul se văita în coteț, nemâncate și ele, păsările făceau zarvă. Iar din bucătăria de vară se auzea gâgâit de gâște de parcă intrase vulpea peste ele. În sfârșit se trezi și baba Floare. Ieși buimacă din casă în cămașă de noapte și se luă cu mâinile de cap.

În fața bisericii, parcul prinsese contur încă din zilele petrecute de chinezi în sat. Oaspeții se simțiseră bine, nu păreau deloc deranjați că nunta tradițională dispăruse din program. Erau încântați de oameni, de sat, de împrejurimi. Iar țuica bătrână din clondirele lui nea Gheorghe de la pensiune era grozavă. Dar cea mai plăcută surpriză fusese pentru ei întâlnirea întâmplătoare cu un cârd de gâște îmbrăcate cu vestuțe colorate, cu motive populare. Nu mai pridideau cu fotografiatul. Fiecare vestuță avea alt model. Așa ceva nu mai văzuseră nicăieri. Era nevoie de un parc acolo. Satului ăstuia cu oameni atât de inimoși, i-ar fi prins bine o donație pentru asta, au decis pe loc chinezii. Și vor veni și la anul, convinși că sătenii ăștia năstrușnici mai au și alte idei…

Anunțuri

11 Iulie 2017 at 17:25 4 comentarii

Din istoria Șpagariei

Eroii din „Drumul spre Mirhinia” trec prin câteva ținuturi în care se confruntă cu diverse primejdii. Fiecare din trecerile acestei călătorii inițiatice imaginare fiind o ciocnire, în diferite feluri, cu prostia, agresivitatea, lăcomia, ipocrizia. Și toate, fără excepție,cu corupția. Denumirile sugerează, de altfel, specificul fiecărui loc. Plecată de la ideea de căutare a libertății, odată cu relatarea aventurilor mironauților, povestirea integrează un model naiv de transformare a personajelor întâlnite în drum spre tărâmul libertății.

Dacă aș încerca o psihanaliză a resorturilor acestei ficțiuni pe care am scris-o în glumă, dintr-un condei, aș găsi cred, și ceva din căutările propriului drum. O călătorie în care, ca în povestea adevărată de mai jos, imaginara Mirhinia e  tare departe…

Ceva imposibil de uitat, de pildă, e un șir stresant de coliziuni cu o învățătoare de la o școală germană, o tovarășă model pentru „epoca de aur”. Din capul locului îmi recunosc vina, nu mă încadram în genul de părinte responsabil. În perioada de 4 ani de școală primară a unuia din fiii mei, arareori dădusem pe acolo. Iar în al patrulea an, deloc! (grija asta fiind asumată de bunici). Cu un copil abonat la premii, îmi imaginam că totul e-n regulă. Ehei, ce aeriană ești, mămico, mi-am zis după ce într-o bună zi ni s-au încrucișat drumurile prin piață! Tovarășa îmi ieșise-n cale numai zâmbet. Mi-l lăudă grozav pe băiat, începusem să mă umflu-n pene, mai ales că eram cu o colegă. „Wow, se miră tovarășa, ce sandale superbe aveți! De unde… ?”… „Aha”! zice un pic dezolată aflând că le cumpărasem de undeva din Craiova și nici o nădejde să mai am drum curând pe acolo. „Dar asta?” se interesă trăgând nițel de medalionul cu camee de argint, dar de la maică-mea. „Țțț, țuguie buzele nemulțumită, …și bluza?” Mă abțineam cu greu să nu râd, lângă mine Eliza, făcuse niște ochi cât cepele. Tovarășa, tot mai hotărâtă: „Hai, doamnă, vorbesc serios, sunteți singurul părinte care nu…”

…„E adevărat ce-am văzut?” își reveni din uluială colega mea, după ce ne îndepărtasem. Probabil aștepta un prilej să mă conștientizeze, i-am răspuns, amintindu-mi de o ședință cu părinții din anul precedent (ultima la care fusesem) când tovarășa, așa din senin, mi se plânsese că Gretchen, o școlăriță foarte bună din clasa ei, fusese mutată la altă școală, mai aproape de domiciliul familiei. „Am pierdut-o din tigaie”, mi s-a confesat, amărâtă, învățătoarea. „Taică-su era maistru la fabrica de produse din carne”. Cum n-am fost receptivă la semnal, contând pe silința la învățat a copilului, tovarășa trecu la un mic șantaj, încercând să-l schimbe din postura de șef al clasei. La alegerile făcute în acest scop, colegii (sași, majoritatea) îl preferaseră tot pe el, nesocotind dorința tovarășei. Urmarea a fost un test la matematică unde doi rebeli cu notă mică au fost aspru pedepsiți. În plus, dați cu capul de sobă (o sobă veche de teracotă) ceva mai tare decât îobișnuia tovarășa! Firește, nimeni din clasă nu bănuia adevăratul motiv al nervilor ei (altfel fiind cunoscută ca o învățătoare bună).

Situația devenise critică și, tocmai atunci, în ultimul trimestru, am făcut o greșeală de neiertat. L-am luat cu mine pe băiat într-o excursie de weekend. Adică o zi lipsă de la școală! (se făceau ore și sâmbăta) Degeaba trimisesem bilețelul de anunț prin bunici, fărădelegea nu era de iertat! Mai ales că fiind răcit l-am ținut și luni acasă. Dezastru! Am fost anunțată că va fi discutat în primul consiliu cu propunerea de scădere a notei la purtare. Cu puțin noroc, doar la 8 (opt)! Am căutat iute prin sipetele cu comori (îmi amintesc doar de un cordon cu strasuri- cumpărat din Sinaia, de un șir de perle-  cadou de la bunica și de o pungă de cafea- dăruită de o verișoară care primise pachet din Germania). De cum a ajuns ofranda unde trebuia, lucrurile s-au luminat ca prin farmec: copilului i s-au șters toate absențele, a primit premiul întâi, plus laude și felicitări pentru rezultatele la concursuri și premiile din cei patru ani de școală primară.

22 Ianuarie 2015 at 12:47 91 comentarii

Despre frică

Cui i-e frică de frica lor?
( Articol postat în 5 decembrie, 2008)

Sub Ceauşescu, românilor ajunsese să le fie frică unul de altul. O culme a “spiritualităţii” comuniste. Singura, de altfel. În stare să paralizeze până şi speranţa, frica aceea, se ştie, a produs mutaţii valorice şi de comportament cu stabilitate în timp. Pe lângă aceste schimbări care ţin de cercetarea psihosociologică, există şi un alt aspect, mai puţin luat în seamă, anume o frică caracteristică prezentului, ale cărei efecte sunt bulversante pentru viaţa noastră de zi cu zi, dar pot deveni ireversibil nocive pentru fiecare din noi şi pentru noi ca naţie. O frica-pedeapsă pentru…cei ce o gestionau până nu de mult. Pentrucă, paradoxal, frica sălăsluieşte şi ia forme grave, în foştii ei producători profesionişti, care au preluat-o de la dictatorul urcat în elicopter. Dar şi în mai tinerii lor prozeliţi instalaţi confortabil şi rentabil în minciună şi furt, cel mai adesea în forme reuşit legalizate. Chiar şi când par siguri de ei, când zâmbesc în faţa camerelor, când spumegă sau fac”spirite de glumă”, când vorbesc cu ţigara de foi în colţul gurii, sunt morţi de frică. Nicicând nu s-a văzut mai bine de ce e în stare frica asta intrată odată cu stresul produs de fărădelege şi hoţie fără limite în sufletele bulversate de patimi ale potentaţilor zilei, decât în perioada ultimei legislaturi. Devenind treptat, pe măsura creşterii şi acumulării, motorul politic destinat să-i adune în reţea, energia întunecată a fricii în foarte mulţi din cei ce ne conduc, s-a transformat într-o resursă a răului care a afectat şi afectează toată societatea. E vorba de frica obsesivă de justiţie, care nu numai că n-are leac, dar îşi lasă amprenta distructivă pe tot ce se întîmplă în ţara asta. Prezentul şi viitorul României sunt dependente de dictatura fricii moştenitorilor dictatorului. Toate mişcările din frontul politic sunt legate de frica asta. Nemaiexistând aparatul represiv în stare să ţină sub control coşmarurile fostului dictator, s-a recurs, pentru a-i suplini eficienţa, la cultivarea en-gross a corupţiei generalizate pe un teren ” îngrăşat” dinainte tot de spiţa lor. De la fiecare “cât poate” şi fiecăruia “după nevoi”. O fostă lozincă marxistă devenită soluţie de avarie, prin care se încearcă instalarea stabilităţii şi a liniştii sociale. De fapt a liniştii lor! Pentrucă instabilitatea, (aprig condamnată de succesorul lui ceauşescu şi de o cohortă nesfârşită de politicieni şi jurnalişti, după cum ştim)ca neacceptare a acestei alterări programate, e inamicul care nu se dă bătut în faţa campionilor raptului. Continuă să-i irite, să le umbrească fericirea de a fi cei mai rapizi şi mai vajnici cuceritori de averi din istoria acestei ţări, şi nu numai. Motorul fricii atinge turaţia de regim, abia prin acţiunile haotice, frizând iraţionalul, ale conjuraţiei pesedist-peneliste din ultimii doi ani. Amploarea ofensivei contra justiţiei, în paralel cu antetul corupţiei pus pe majoritatea legilor şi puzderiei de ordonanţe, a atins în această perioadă, un nivel record. La fel şi rata de atragere de pilitură media de către magnetul îmbuibării groteşti, o potcoavă cu ghinion, pentru care au fost mitraliate acu’doăzeci de ani o pereche de kabaline moarte de frică.


Cine să-i scape de ce le e frică?

(26 octombrie 2009)

Asta e miza!

Pe una din „antene”  un domn, liberal (nu reţin cum îl cheamă) se străduia să desfiinţeze sloganul campaniei prezidenţiale şi a celei pentru referendum „De ce le e frică nu scapă” prin trimiterea la starea de frică a naţiei dinainte de 1989. Cheia, amuzantă şi de un ridicol uriaş, acestei frici de „dictatură” stă agăţată la vedere pentru oricine e în stare să vadă, în tocul oricărei emisiuni de acest fel de pe televiziile mogulilor infractori făcuţi scăpaţi de „ai lor”, de negustori bine plătiţi, în robă. Tocat fără drept la replică, demonizat non-stop de ani de zile cu mijloace diversionist-securistice demne de pretenţiile unui Oberfuhrer, ja, ja, Băsescu bau-baul, spaima mogulilor şi chinul slujilor, tremuriciul pensionarilor de lux ai parlamentului privilegiaţilor, coşmarul structurilor mafiotizate, penelizate, vanghelizate,  nesuspendabil şi indezirabil, mai şi râde de ei şi-i înfruntă chemând naţia la referendum! Asta-i curat dictatură, coane dinule! Frate vanghelie! Mircică şi mitică! Marko şi vadim! Agenţişti şi oengişti! Mult stimate felix şi prea-iubite crin! Herr klaussi! Referendum? Vasăzică o naţie de dictatori? Asta ne trebuie? „Viermii ăia flămânzi? Hai nicule, că am fost prea buni la Timişoara, la Bucureşti…  Bagă-le suta, mamii lor de nesătui! Păi, se poate atâta neruşinare? Să decidă prostimea? Aşa am ajuns? Dacă era aşa de deştept, de ce n-a manipulat ca noi, cinstit?  Să-şi fi tras nişte televizii de forfecat, că n-om fi devastat noi chiar tot, să fi intrat în concursul de spălături anteniste de creiere ori în fabrica de  afumat minţi din realităţi paralele! Să-i fi împuşcat cu-njurături pe bărbaţii vorbelor grele, să-i fi legat cu sârme, să fi băgat căluş în gura presei şi să fi stâlcit feţele cotidianului şi ale realităţii. Să-şi fi tocmit şi el, ciutaci  şi ciuvici, nu să-ntrebe boborul! Dictatorul!”

26 Octombrie 2009 at 00:06 47 comentarii

Cui i-e frică de…frica lor?

Sub Ceauşescu, românilor ajunsese să le fie frică unul de altul. O culme a „spiritualităţii” comuniste. Singura, de altfel. În stare să paralizeze până şi speranţa, frica aceea, se ştie, a produs mutaţii valorice şi de comportament cu stabilitate în timp. Pe lângă aceste schimbări care ţin de cercetarea psihosociologică, există şi un alt aspect, mai puţin luat în seamă, anume o frică caracteristică prezentului, ale cărei efecte sunt bulversante pentru viaţa noastră de zi cu zi, dar pot deveni ireversibil nocive pentru fiecare din noi şi pentru noi ca naţie. O frica-pedeapsă pentru…cei ce o gestionau până nu de mult. Pentrucă, paradoxal, frica sălăsluieşte şi ia forme grave, în foştii ei producători profesionişti care au preluat-o de la dictatorul urcat în elicopter. Dar şi în mai tinerii lor prozeliţi instalaţi confortabil şi rentabil în minciună şi furt, cel mai adesea în forme reuşit legalizate. Chiar şi când par siguri de ei, când zâmbesc în faţa camerelor, când spumegă sau fac”spirite de glumă”, când vorbesc cu ţigara de foi în colţul gurii, sunt morţi de frică. Nicicând nu s-a văzut mai bine de ce e în stare frica asta intrată odată cu stresul produs de fărădelege şi hoţie fără limite în sufletele bulversate de patimi ale potentaţilor zilei decât în perioada ultimei legislaturi. Devenind treptat, pe măsura creşterii şi acumulării, motorul politic destinat să-i adune în reţea, energia întunecată a fricii în foarte mulţi din cei ce ne conduc s-a transformat într-o resursă a răului care a afectat şi afectează toată societatea. E vorba de frica obsesivă de justiţie care nu numai că n-are leac dar îşi lasă amprenta distructivă pe tot ce se întîmplă în ţara asta. Prezentul şi viitorul României sunt dependente de dictatura fricii moştenitorilor dictatorului. Toate mişcările din frontul politic sunt legate de frica asta. Nemaiexistând aparatul represiv în stare să ţină sub control coşmarurile fostului dictator, au recurs, pentru a-i suplini eficienţa, la cultivarea en-gross a corupţiei generalizate pe un teren ” îngrăşat” dinainte tot de spiţa lor. De la fiecare „cât poate” şi fiecăruia „după nevoi”. Seducătoarea lozincă marxistă devenită soluţie de avarie, prin care se încearcă instalarea stabilităţii şi a liniştii sociale. A liniştii lor! Pentrucă instabilitatea (aprig condamnată de succesorul lui ceauşescu şi de o cohortă nesfârşită de politicieni şi jurnalişti, după cum ştim) ca neacceptare a acestei alterări programate e inamicul care nu se dă bătut în faţa campionilor raptului. Continuă să-i irite, să le umbrească fericirea de a fi cei mai rapizi şi mai vajnici cuceritori de averi din istoria acestei ţări, şi nu numai. Motorul fricii atinge turaţia de regim abia prin acţiunile haotice, frizând iraţionalul, ale conjuraţiei pesedist-peneliste din ultimii doi ani. Amploarea ofensivei contra justiţiei, în paralel cu antetul corupţiei pus pe majoritatea legilor şi puzderiei de ordonanţe, a atins în această perioadă un nivel record. La fel şi rata de atragere de pilitură media către magnetul îmbuibării groteşti pentru care au fost mitraliate acu’ doăzeci de ani o pereche de kabaline moarte de frică.

5 Decembrie 2008 at 20:49 27 comentarii


Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 889,567 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.343 de urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 889,567 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: