Posts tagged ‘peripeţii’

Însemnări din Iraq (3)

Postat de Creangă, în „Grădina publică”

După două-trei zile şi schimbând câteva avioane, ajung în sfârşit în Bucureşti.Ce frumos îmi părea totul, după atâta timp petrecut în deşert, iarba părea mai verde, oamenii mai prietenoşi iar oraşul mai primitor şi îngrijit! Am avut timp şi de un interviu, tot pentru Irak, zona ambasadei SUA. Când eram încă în Al Asad, citisem în ziar că PAE (contractor pentru Lockheed Martin Company) angajeaza inspectori QC (quality control) pentru ambasada SUA din Baghdad. Am aplicat online pentru poziţie şi după câteva zile, când eram cu un picior spre Bucureşti, m-au contactat pentru a stabili o întâlnire. Numai bine, aveau birou şi în Bucureşti, acolo o să stăm de vorbă, o să-mi ofere mai multe detalii. Reîntors în România, am găsit repede biroul şi cu oficiantul de acolo, Leo Grecu, care era cât se poate de român, am stabilit detaliile pentru întâlnire. La ora stabilită, m-am prezentat la interviu, de faţă erau dl Leo şi doi americani. Oferta era mai bună,ceva mai mulţi bani dar nu se plăteau orele suplimentare. Cam ciudat, m-am gândit, asta-nsemna că puteau să ceară apoi, să lucrezi mai multe ore gratis. Iar postul nu era de inspector QC ci de tehnician tratarea apei. Eram ca şi angajat, trebuia să completez tot felul de formulare şi să aduc foaia matricolă de la facultate. Cam prea pe fugă totul,aşa că, le-am zis, voi lua acasă documentele, am nevoie de puţin timp de gândire. Până în staţia de metrou, însă, deja mă hotărâsem: prea mare bătaie de cap pentru prea puţini bani în plus. A doua zi i-am sunat pentru a declina oferta.

Gata şi vacanţa, am umplut valiza cu încălţăminte pentru nepalezi şi pe-aici ţi-e zborul. Trecuseră atât de repede zilele încât uitasem că fără viză pentru Kuweit nu pot ajunge. Ce să fac? Nici gând să mă lase să zbor fără ea. Am contactat biroul din Kuweit, eu uitasem să întreb de viză, ei uitaseră să o trimită… Dar, se rezolvă, se poate trimite prin fax la aeroport, trebuie doar să le spun numărul de fax. Însfârşit, chiar înainte de a se închide porţile de îmbarcare, a ajuns şi viza. Gata! Acum eşti în regulă, poţi trece!

Din nou escală în Istanbul, aproape zece ore, păcat să le petrec în aeroport. Am noroc, un român, vecin de scaun care vizitase de multe ori Istanbulul îmi dă nişte sfaturi bune. Am aterizat, am plecat împreună împărţind cu el taxiul până aproape de bazar iar de acolo, pe jos, cu harta în mână. În bazar, constatând că sunt român, altfel spus, din admiraţie, entuziastă, pentru Hagi, turcii-mi fac reducere. Plăcut! Timp suficient şi ca să vizitez Universitatea, Hagia Sofia, moscheea albastră, parcul Gulhane, marea, şi statuia lui Ataturk. Am ajuns înapoi la aeroport cu metroul, la timp şi gata să-nfrunt căldurile deşertului. Aterizez în Kuweit, bagajul,însă, ia-l de unde nu-i! Reclam, chestiunea şi plec, sportiv, la sediul firmei. Am aşteptat vreo trei zile să-mi fie returnat, dar nimic! Nici urmă de bagaj! …Alte firme, serioase, deja ştiu că nu îţi va ajunge bagajul şi te aşteaptă la sosire cu un voucher special de folosit pentru a cumpăra una alta, adică lucruşoare de trebuinţă imediată. Turkish Airline nu făcea parte din această categorie. N-aveam decât să stau pe capul lor şi să-mi cer drepturile. Declaraţii peste declaraţii, descris amănunţit ce era în geantă, valoarea, şamd. Dacă nu se găsea în interval de o lună urma să fiu despăgubit. ...Care lună? Eu plec pentru câteva luni în Irak, n-am timp de aşteptat, despăgubiţi-mă acum! Într-un final, am scos câteva sute de dolari de la ei, despăgubire, după ce am mai completat o declaraţie. Până la urmă n-a fost aşa de rău, am avut timp să văd Kuweit City şi să fac o baie în mare. Am văzut câteva doamne musulmance pe plajă, intrau în apă cu tot cu haine, numai scăldat nu era ăla….

Acum că mi-am rezolvat problemele turceşti am luat drumul bazei militare din care pleca avionul spre Irak. Făcusem bine că nu acceptasem postul oferit de PAE, alţi băieţi ce fuseseră acolo spuneau că ambasada era atacată aproape în fiecare zi. Mi s-au lungit urechile aşteptând avionul, ba nu erau zboruri, ba nu erau locuri. Abia după trei zile s-a găsit un locşor şi pentru mine. În Al Asad am aflat de ce a trebuit să aştept atât, preşedintele George Bush vizitase baza. O zi în care magazinele au fost închise, netul n-a funcţionat iar avioanele nu s-au ridicat de la sol. În fine, am ajuns la bază cu o săptămână întârziere şi fără nici un chef de a mai rămâne în zonă. Aşa că,în următoarele cinci săptămâni cât mai aveam de stat, tot scotocind pe net, am dat de o ofertă de job la o fermă de scoici în Irlanda. Înainte de a pleca mi-am zis că ar merita să intru în contact cu recrutoarea de la KBR. Pe site-ul lor aplicasem de nenumărate ori dar, pân-atunci, nu primisem nici un răspuns. Aveam adresa de câteva luni de la S.A. când am ajuns în Al Asad, el abia îşi dăduse demisia pentru că primise un job la KBR. Zis şi făcut, scriu un e-mail în care spun că poate s-a rătăcit cv-ul meu aşa cum mi-au rătăcit bagajele la aeroport, aşa că îl mai trimit încă o dată. După câteva minute am primit răspuns, în US era în jur de zece dimineaţa, abia începuseră serviciul. Am avut un interviu prin telefon în ziua următoare, totul a decurs bine, în câteva ore am primit tot felul de formulare şi recomandarea pentru viză. La-ncheierea interviului mă întrebase dacă pot recomanda tehnicieni pentru fabrica de gheaţă. Am găsit imediat două persoane, dl D. din Târgovişte şi CM din Ploieşti care abia ajunsese la noi în fabrică. El lucra la maşinaria de făcut peturi, dar în ţară era de meserie frigotehnist. A doua zi au avut şi ei interviu, CM a trecut, dl D nu, pentru că n-avea permis de conducere. Ghinion….Am dat preaviz de o săptămână şi mi-am luat zborul cu CM spre România. În Kuweit ne-au întrebat dacă vrem să zburăm prin Atena, era cam lungă escala, peste 10 ore. Am acceptat imediat, fratele şi unchiul erau acolo, nu strica să-i văd şi să vizitez Atena din nou. Se schimbase mult în cei 6 ani de când o văzusem ultima dată, arată mult mai bine.

Am stat în România cinci săptămâni, timp în care am luat viza de SUA. Înainte de ajunge în Irak trebuia să mergem la training şi analize medicale în Houston. Puteam sta doar trei, patru săptămâni dar am zis că nu strică sa petrec mai mult timp acasă. Pe la sfârşitul lui noiembrie din nou la Otopeni, de astă dată zburam spre o ţară mai civilizată. La aeroport mă întâlnesc cu o colegă de la Institutul din Galaţi, ea îşi conducea soţul, zbura tot spre Houston, de acolo trebuia să se îmbarce pe vapor.

29 ianuarie 2012 at 14:57 183 comentarii

Aventuri în China (16, 17)

Postat de Crengulin în „Grădina publică”

M-am întors la hotel fără chef de nimic, duminică urma să plecăm, Ambar, Sergio şi cu mine, către Paris. Între timp, am redactat o scrisorică pentru Eli, urma să i-o înmâneze Pepe în Beijing. Tonul la plecare a fost dat de chilieni, de atunci au tot curs râuri de cursanţi şi de lacrimi. Pentru trei luni fusesem ca o familie, la cursuri împreună, după cursuri împreună, mai dăduse peste noi şi beleaua cu SARS care ne-a unit şi mai mult. Trist moment… Duminica m-a găsit în microbuzul către aeroport, alături de Hasan, Ambar şi Sergio. Eu şi cubanezii zburam cu Air France până la Paris, Hasan cu o altă companie aeriană. Încărcaţi ca furnicile ajungem la ghiseul Air France. Verific cu ceva emoţii greutatea bagajului, depăşeam cu câteva kilograme. Ne-am retras pentru a uşura excesul de greutate. Am aruncat o pereche de adidaşi, umbrela de la chinezi şi alte mărunţişuri. Am umplut rucsacul până la refuz, gândindu-mă c-o să-mi cam rupă gheaba în Paris. Dar ce să te faci cu Sergio şi Ambar, ei aveau o grămadă de bagaje, cumpăraseră haine în draci, depăşeau baremul cu peste 10 kilograme. Începe Ambar să golească geanta, plângea şi spunea, astea nu, sunt pentru copilul meu, însfârşit ne încadram în standard.Uraaa!! şi la avion. Am schimbat câteva vorbe cu un steward român, ce plăcut, după trei luni vorbeam şi eu cu cineva faţă în faţă în prea dulcea limbă de acasă! Cu câteva informaţii, sfaturi de la român şi revista din avion care avea harta Parisului, după ce am tras un pui de somn (cu câteva sforăituri îmi spusese stewardul) mă trezesc pe tărâmul francez. Cam pustiu aeroportul, poate pentru că era dimineaţa. Am mai stat putin de vorba cu Sergio si X, gracias hermano şi alte alea. Hasta luego! Mă duc spre vamă cu ceva emoţii, îmi era teamă să nu spună ceva că vin din China. Se cam liniştise nebunia cu SARSul, am trecut fără probleme sau întrebări. Abia se luminase, era ora 6 dimineaţa, am bâjbâit până am găsit o staţie de autobuz. Cu autobuzul Air France ( 20 de euro dus-întors, o groază de bani) într-o oră am ajuns în Paris. 14 iulie, ziua Franţei, circulaţie blocată. Cu rucsacul cel greu în spate iau la bătut străzile. Pe Champs-Élysées, puzderie de lume, defilarea sta să-nceapă. Militari şi poliţisti, garduri de protecţie. Apropiindu-mă de gardul de protecţie, poliţiştii îmi iau rucsacul la puricat. Vai de mine! Dar multe mai aveam în el, parcă le aruncasem cu furca pe aeroportul din Shanghai. Îmi scotocesc bagajul, nimic periculos, merci misiu. Jandarmi, militari, poliţişti şi călare şi pe jos ori cu motocicletele şi tancurile, frumoasă defilare, câteva poze de aproape şi gata, era de ajuns, am luat-o la picior prin lume. Plecasem de la manifestaţie dar manifestaţia a venit ea după mine: chiar pe cheiul Senei un întreg regiment de cavalerie, bineînţeles călare. Caii sunt cai, s-au purtat natural, din loc în loc balegi, în rest asfaltul arăta foarte bine, nu vedeai o groapă. Poze-n sânga, poze-n dreapta, filmul era pe terminate. O scurtă croazieră cu bateau mouche pe Sena timp în care mi-am mai odihnit picioarele şi cârca. Am coborât din vaporaş lângă Louvru, unii spuneau că ai nevoie de zile pentru a vizita tot, eu aveam doar câteva ore la dispoziţie. Ori că era luni, ori că era ziua Franţei, intrarea era liberă, una peste alta mai aveau şi garderobă unde mi-am lăsat rucsacul. Hai că m-am scos! Să-l ţină sănătoşi până mai pe seară, că mi se lungise spatele. Uşurat, cu un ochi pe ceas şi altul pe pereţi, am luat la viteză sălile la vizitat, tablouri, mumii, sculpturi şi câte şi mai câte minunăţii. Am văzut-o pe faimoasa Gioconda, înconjurată de puzderie de lume. Fotografiatul era interzis, dar mulţi asiatici făceau poze; ce? eu sunt mai prost? Să fiu sincer, însă, nu m-a impresionat, o femeie mai bărbătoasă cu o privire misterioasă. Dar ce ştiu eu despre artă?… Cu părere de rău am plecat de la muzeu. Încotro? Spre turnul Eiffel, sigur. Pe cerul Parisului avioane cu reacţie lăsau dâre în culorile steagului franţuzesc. Cum n-aveam timp de stat la lift şi nici cu banii nu stăteam prea bine, o iau pe trepte, dar ce să vezi? Se terminară scările, vrei nu vrei, pe jos nu mai poţi s-o iei, tre’ să astepţi ascensorul şi să-ţi odihneşti piciorul. Rând de rând, cred că am stat o ora şi ceva. În sfârşit am ajuns sus, aveam tot oraşul în palmă. Poze în toate direcţiile, viteză, viteză, avionul nu mă aştepta pe mine. Mi se lungiseră urechile de foame, arunc un ochi la preţuri, un sandwich 5 euro iar un suc 3-4 euro!! Dar mult mai costă! De foame nu puteam răbda, am băgat adânc mâna în buzunar şi am plătit. Abia mai târziu am găsit nişte magrebieni pe stradă cu apă la jumate, super ofertă, doar 1 euro. Ajung şi la Notre Dame, din prea mare grabă am nimerit pe contrasens, oamenii veneau buluc din sens invers. Şi aici coadă, la urcat, merci, mi-ajunsese cu Eiffel, o poză şi gata. Ca să intru în centrul de la Pompidou chiar nu mai aveam timp. Am trecut pe lângă „centrala cu ţevi”, mi-am recuperat rucsacul de la Luvru, vizita se terminase, am făcut cale întoarsă la aeroport, cam rupt de oboseală, dar plin de impresii plăcute.
*****
Avionul spre Bucureşti era plin de români, printre ei remarcasem un grup numeros, deloc gălăgios. Mi-au dat impresia că sunt ceva adventişti sau în cinci coaste (penticostali), că prea frumos vorbeau între ei, parcă erau fraţi (de cult). Erau din secta Herbalife, aceea cu produse de slăbit, ajunseseră în Paris pentru o întâlnire pe stadion. Colegul Pepe hotărâse să nu mai meargă în turul Europei cu Edison şi Eli, li se terminaseră finanţele. N-a reuşit să schimbe biletul pentru a nu zăbovi prea mult pe bătrânul continent, următorul zbor din Amsterdam era abia peste trei săptămâni. Cum bine se ştie, Amsterdamul e scump tare, nu i-ar fi ajuns banii, ce-i de făcut? Săritor, colegul Peter îl invită să locuiască în apartamentul lui din Budapesta. La un pas de România, aşa că era musai să vină şi pe la mine câteva zile. Prin urmare, la sfârşitul lui iulie, la ora stabilită, eram în Gara de Nord aşteptându-l. Ora nouă şi ceva, primul tren soseşte de la Budapesta, fără Pepe. Poate n-am înţeles eu bine, mai aştept. După încă o oră mai soseşte unul. Pepe, nici aici! Măi sa fie, ce s-o fi-ntâmplat? Aveam două numere de telefon, unul de mobil al lui Peter şi altul de fix al părinţilor. Mobilul era fără semnal, Peter plecase în vacanţă pe nişte coclauri. Încerc pe fix, îmi răspunde mama lui Peter. Cam grea comunicarea, abia înţelegeam ce spune în engleză. În rusă ne-am fi înţeles mai bine dar eu mai ştiam doar dobri utro, spasiba, panemaiu şi încă vreo două. De ce rusă?… Mama lui era rusoaică, pentru Peter rusa era limba maternă. Până la urmă ne-am înţeles: Pepe fusese dat jos din tren la vamă pentru că România n-avea acord cu Chile, putea să călătorească oriude în spaţiul Schengen dar nu şi în România. Peter plecase deja în vacanţă, aşa că săracul Pepe rămasese singur la graniţă româno-ungară. Vai de el noroc şi acorduri bilaterale!
Epilog
Eli era şi ea  în Austria, ajunsese la începutul lui august cu gând să vină în România. O invitaţie pe care o reînnoiam zilnic vorbind la telefon. După păţania lui Pepe a trebuit să schimbăm planul, reîntâlnirea avea să se petreacă în Budapesta. Cu noaptea în cap şi cu 200 şi ceva de euro la teşcherea  mă urc în Panonia express. Drumul mi s-a părut foarte lung,  sosirea fiind programată pe la ora  opt seara,  dacă nu cumva se dilatau şinele. Ardeam de nerăbdare s-o întâlesc.  Altă problemă: abia în tren auzisem că trebuie să prezinţi 500 de euro, în compartiment nimănui nu-i prisoseau banii pentru a mă ajuta, oare ce am să fac? Jos din tren îmi zic vameşii la Curtici! Omule, eu nu stau o lună,  doar două zile, îmi ajung banii! Am încercat săi mituiesc  cu cincizeci de euro, n-au muşcat.  Am rămas singur pe peron, trenul plecase. Eli mă sună  iar, când ajungi?  Era acolo, făcuse 2 ore şi ceva cu autocarul din Viena. Dracie! Nu mă las!  Plec la  Arad  vorbisem cu soră-mea să m-ajute cu bani să-i expedieze de urgenţă.  Ies la ia-mă nene, opreşte o salvare cam veche, probabil primită de la ajutoare. Şoferul drăguţ, mergea până în Arad, nu-mi ia bani, mă lasă  lângă poştă. Într-o oră, multzam soru-mea, i-am primit! Acum nu-mi mai stătea nimic în cale. Merg într-un suflet la gară, aveam banii dar nema tren, următorul era pe la miezul nopţii. În apropierea gării dau de un microbuz care urma să plece într-o oră, două. Bun şi ăsta.  Se mai strâng cîţiva rumâni dar nu pleacă.  Mă sună Eli, ce faci? Mai vi? Da,  s-a rezolvat, până la miezul nopţii sunt acolo.Trece o oră, trec două, ce faci nene mai pleci?  Cum să nu, zice unul,  doar să-şi facă şoferul somnul.  Mare ghinion pe mine, de ce  n-o fi spus din prima? Dracu s-ar fi urcat în mircobuz…  Cu ochii cârpiţi de somn soseşte, însfârşit şi şoferul.  Şi ce tupeu! Opreşte pe drum să ia o cafea.  Pe urmă-şi împrumută muşteriii din microbuz cu bani ca să treacă vama. Ajungem la Nădlac, stăm cuminţi la rând , eram în regulă dar actele maşinii nu, lipsea un document fără de care nu puteam trece. Şoferului îi vine o idee de zile (nopţi) mari, să mergem la Cenad, ştie el pe cineva acolo care sigur ne rezolvă. Fiţi-ar  microbuzul  şi năravul!  Biiiip! La Cenad prietenul îi spune că nu se poate trece nici pe acolo, deja apare în sistem că a fost respins, nu se poate face nimic. Inimă ruptă, nervi, cale întoarsă la Arad. După câteva scuze cu juma de gură primesc înapoi contravaloarea biletului.  Deja  parcate, mai erau şi alte autobuze spre Budapesta dar mie-mi ajunsese!   Mă duc la gară să văd de tren, după program, trenul trebuia să fi plecat deja, dar cu CFR ul nu se ştie, vară, vară, şina se încinge, speram să fi avut întârziere. Nuuu, plecase deja, acum probabil să fi ajuns la graniţă. Stă mult la graniţă? Da, cu un taxi  mai poate fi prins. Găsesc un taxi fantomă,  500.000 lei până la Curtici  şi hai!  Drumul cu gropi făcut cu salvarea după amiază îl făceam acuma-n sens invers, bagă cărbuni, nene! Ajungem la Curtici, hiu, hiu, trenul era în gară. Mă urc, vine vameşul, verifică paşaportul, viza LM, însemna nu că fumam ţigări LM, ci lipsă monetar. Acum e-n regulă, îmi spune în timp ce-i povestesc prin ce păţanii am trecut inclusiv peripeţia lui Pepe la graniţă. Chilianul?? Da, zice vameşul, auzise povestea, rar s-ajungă un chilian pe la graniţă cu trenul şi fără viză. Telefonul mobil n-avea semnal, poate Eli o fi sunat, cine ştie pe unde o fi, cine ştie dacă n-o fi plecat după atâta aşteptare. Cinci şi ceva, se lumina de ziuă, Budapesta, cobor în gara Keleti. Găsesc un taxi, alţi 20 de euro, încă puţin şi ajung la autogara unde ar fi trebuit să fie Eli. Draga de ea era acolo.

20 mai 2011 at 13:26 124 comentarii


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 930.390 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.449 de urmăritori

Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 930.390 hits
Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat: