Posts tagged ‘Povestioare’

Duhuri blânde pe dealuri: o carte nou-nouţă scoasă de sub tipar…

O carte de povestiri despre  o lume mai puţin ştiută, mai puţin importantă, sau mai puţin băgată-n seamă. O parte din povestiri au apărut şi pe acest blog.
Coperta poate fi văzută aici : http://bibliophyle.wordpress.com/

9 iulie 2009 at 22:25 72 comentarii

A dangerous area

–  Alo! Carmen?
–  Nu, nu e Carmen, aşteptaţi puţin.
N-apucasem să spun cine sunt, aud nişte şuşoteli, un oftat, apoi tăcere. Aştept de două minute, timp suficient ca să rememorez toată seria de gânduri, de griji, mai bine spus, cu care mă-mpovărasem mai adineaori. O listă de adrese şi telefoane peste care dădusem întâmplător făcând ordine. Parcă-i înghiţise pământul pe oamenii ăştia! Nu telefoane, nu un semn de viaţă! Probabil la fel era şi invers, în ce mă priveşte. E adevărat că, ori de câte ori am o stare proastă mă cam ascund, ba chiar nu-mi place să fiu căutată „să dau raportul”.  Carmen, însă,  are altă fire.  De ce oi fi uitat de ea? Cine ştie ce…
–  Alo! Îi aud vocea. Indiferentă, rece, chiar(însfârşit, bine că o aud!)
–  Ce-i cu tine? De atâta vreme nu…
Temerea mea se adeverise. Carmen e bolnavă. Nu ştie ce are.  Nu ştie de când.  Nu-şi dă seama. Nu ştie ce să facă. Nu, nu mai era în Sibiu de mai bine de o lună, stă la Alba, cel puţin aici nu e singură, mai schimbă o vorbă cu Lena, cu toate că  şi Lena… Acum ar vrea să doarmă, măcar vreo oră( e unsprezece dimineaţa). De câteva nopţi n-a închis un ochi…
Rămân pe gânduri.  Ce-i cu ea? De ce nu doarme? Ce i s-o fi întâmplat?.  Caut să-mi aduc aminte când ne-am văzut ultima dată. Era într-o joi, la un concert cu Petre Sbârcea, la filarmonică, de asta sunt sigură. Mussorgski, Ravel, Rapsodia spaniolă( Ravel îi place lui Carmen),  Romeo şi Julieta de Ceaikovski, Uvertura, ale cărei acorduri dramatice le dusesem cu mine o vreme după ce concertul luase sfârşit) …Pe la începutul lui februarie fusese asta?  Da, cred că da.  „Nu poţi spune, de fapt, că e o piesă e mai frumoasă decât alta. Şi selecţia lor, dar şi interpretarea…”  De fapt ne plăcuse tot programul.  Abia aşteptam următorul concert, săptămâna care urma, tot joia. „Acum  am de terminat o grămadă de treabă” mă anunţase pe un ton grav, Carmen, „am de rezolvat nişte integrame care-mi dau mare bătaie de cap” …
Am lăsat-o pe Carmen cu „integramele care-i „mâncau viaţa” şi am plecat spre casă râzând. Un drum plăcut, însoţit, în minte, şi de refrenele persistente auzite ceva mai devreme. Dar şi de frânturi din conversaţie.  Şi de  gânduri. Uite că n-am întrebat-o ce-i cu analizele alea pe care urma să le facă în săptămâna care urma. O fi vorba de analizele obligatorii. Până la urmă s-o fi hotărât să le facă…
Şi pe mine mă aşteptau, de a doua zi,  tot soiul de probleme. Altfel de probleme. Ca şi în următoarele zile,  săptămâni.
Am uitat de concerte.
… O fi tot la Alba?…  Pun mâna pe telefon! De data asta, îmi răspunde direct Carmen.
Da, îmi răspunde, de la analizele alea începuse totul. Îi găsiseră ceva atunci, dar nu ştiau ce… Ce era să facă?
Convorbirile lungi telefonice, din ce în ce mai lungi,  îmi dădeau, oarecum, sentimentul de reparaţie în ce mă priveşte. (Când dintr-o pricină sau alta, neglijăm pe cineva din apropiaţi, oare, lipsa noastră de atenţie nu-l expune unor primejdii?. Ciudat simţământ)
…Doctoriţa de familie avea o expresie dezolată, îşi aminteşte Carmen momentul acela de pe la jumătatea lui februarie.  „Nu prea îmi place, doamnă, ce văd aici. În plus mai aveţi şi tensiune” … Mai mult nu se lungise cu explicaţiile, ocupată cum era să completeze fel şi fel de trimiteri. „Veniţi cu rezultatele de la toate astea,  hotărâm atunci ce avem de făcut”…
Într-adevăr, avea şi tensiune! Confirmase medicul cardiolog câteva zile mai târziu. „Nu vă speriaţi, nu-i foarte mare”. (Îi eliberă braţul din strânsoarea manşonului negru). „Dar n-o putem lăsa aşa…”
…”Nu putem pleca fără să luăm ceva de pe aici, cadouri, îmi sună minte vocea prietenei, uite câte nimicuri nostime sunt… Hai să facem rondul pieţei!
Asta fusese cu vreo două luni mai-nainte. O plimbare care-mi părea acum de pe altă lume şi alte vremuri!…  În ciuda gerului în Piaţa Mică era tare plăcut în seara aceea de decembrie.  Animaţie, colinzi, bazar cu mărfuri de artizanat, miros de scorţişoară şi vanilie, copii încântaţi de fuioarele albe, aromate de vată din zahăr ars) alergând în jurul bradului uriaş. Ne întâlnisem  cu prieteni, cunoştinţe. Urări de sărbători, glume. Ne-am întors pe jos, am mai fi stat, dar se făcuse tare frig.
„Matiz-ul meu e la iernat” îmi spusese Carmen.  „Până-n aprilie nu-l scot din garaj… De fapt, mai încolo poate o să-mi iau altceva! Un avion, dar nu ştiu de care. Mă mai gândesc”  Râsesem tot drumul, imaginându-ne cum vom survola pieţele Sibiului, împrejurimile… ” La unşpe cu şase tensiune,  îndeplinesc condiţiile, nu crezi? n-are cine ce să comenteze!…”!
…”Uită-te aici, la electrocardiogramă”, îi spusese doctorul, mai întâi, asistentei.   „Vezi asta? Aproape sigur că  doamna a avut un preinfarct”, îmi povesteşte Carmen la telefon, vizita  de la începutul lui martie la cabinetul medicului cardiolog. Ca urmare, Carmen înghiţi zilnic, cu stoicism, o mulţime de pastiluţe. Îi ajunseseră până spre sfîrşitul lunii când reveni, cu încredere, la doctoriţa de familie. „Mda, se observă o îmbunătăţire”, constată încântată doamna doctor.  Valorile erau mult mai apropiate de limitele normale. În legătură cu stările de nelinişte care îi  făceau probleme de la un timp, doctoriţa  îi prescrise nişte calmante şi  somnifere uşoare. Carmen începu de a doua zi să-şi organizeze timpul  în funcţie de culoarea medicamentelor. Până şi plimbarea de seară cu Luki, căţeluşa, şi-o adaptase în funcţie de asta. Ca de obicei, înainte de culcare, făcea un tur-retur pe alee povestind cu vecinii de companie a patrupezilor amici cu Luki. Îi făcea bine ieşirea cu Luki, o relaxa şi în plus, aflase că nu era singura care-şi rânduise treburile zilnice în conformitate cu orarul de tratament.
„Cu tensiunea stăm mai bine, dar să vedem ce facem cu anxietatea! Nu vă las aşa, trebuie sa mergeţi la un psihiatru!”
O pastilă, atâta apucase să ia! Carmen poate să jure că de la pastila aia i s-a tras! Începuse să tremure, nu mai vedea limpede, îi înţepeniseră muşchii faciali, la un moment dat! După aceea şi ai picioarelor.  Trebuia să se interneze! Mai întâi o săptămână de investigaţii amănunţite. Pe urmă…
„Pe urmă a venit Lena şi m-a luat la Alba.  Cu Luki cu tot! Nu mă mai ţineam pe picioare, ce era să fac? Nu mai mâncam, nu mai dormeam” …Cu doctoriţa? A, nu, nu mai vorbise cu ea de când se-ntorsese cu rezultatele de la analize. Ba, să nu mintă, mai fusese odată şi  îşi ceruse şi fişa medicală.  Atunci văzuse, negru pe alb, că nu mai avea nimic bun în organism! Tiroida, ficatul, rinichii, nervii! Dezastru! Calciu lipsă, magneziu lipsă, nici nu ştie ce nu era lipsă, sau în stare proastă! După alte pastile adăugate la tratament, ceva cu hormoni tiroidieni, i se făcuse brusc rău! Biata Lena o duse de urgenţă la un spital. Internare, perfuzii, tratament intensiv, complet. Tot ce se putea face.
–  Sper că toate astea să te pună pe picioare, încerc să-i dau curaj la telefon, dar tonul vocii ei îmi transmitea cu totul altceva. Repeta mereu „nu ştiu, nu-nţeleg, nu mai vreau. Nu, nu, nu!” Câtva timp nu ne-am mai auzit. Mai ţineam legătura cu Lena, dar nici ea nu ştia mare lucru.
–  Alo?  Carmen?… Însfârşit dau de tine. Unde eşti? Ce faci ?
–  Bine, îmi răspunde Carmen pe un ton stins. Sunt acasă. Acuma fac dezintoxicare. Dacă renunţ deodată, intru în sevraj. Tot doctorul mi-a spus.
–  Care doctor?…
–  Nu ştiu care. Altul. A zis că tot ce am luat a fost o mizerie! Iar tratamentul, o tâmpenie.  Că n-am nimic organic. Nici o afecţiune. Ceva lipsuri de minerale. O uşoară disfuncţionalitate a tiroidei. Atât…
Carmen ar vrea să se plimbe un pic, dar are un picior negru şi umflat. După ce ieşise din cabinetul doctorului s-a-ntâmplat. Habar n-are cum.  Căzuse, pur şi simplu. Noroc că pe Luki o lăsase la Lena.
–  A, nu, acuma, nu!  Nu sunt în stare să mă duc la nici un doctor! Să mă întremez, mai întâi, să mă pun pe picioare…

28 mai 2009 at 19:26 55 comentarii

„Servici”

Miroase a pardoseală de ciment udă. De la parter la etajul IV, petele umede arată că scara tocmai a fost spălată. Şi, mai anunţă, că se apropie sfârşitul lunii. Într- o zi, maxim, două,  va suna la uşă o doamnă zâmbitoare, între două vârste şi roşie-n obraji, ca să-şi încaseze drepturile băneşti. În fiecare lună cerinţele-s un pic mai mari, dar nu cu mult. Din când în când aminteşte, politicoasă, şi de un spor necesar pentru detergent, mop, găleată…
Îi deschid, curioasă, mai ales, să văd, nu suma pe care o cere de astă dată,  ci pălăria pe care o poartă cu ocazia asta. Pentru că de fiecare dată apare în altă costumaţie şi cu altă pălărie. Interesant, mi se pare, că deşi toate-s puse la-ntâmplare pe dumneaei, efectul e destul de artistic! Şi tare vesel! În preajma sărbătorilor, mai ales, când toată vecinătatea face curăţenie şi ordine, doamna de servici e mai des văzută.  Rotofeie, îmbujorată, salută-n dreapta şi-n stânga,  numai zâmbet, purtând după ea câte un sac plin cu hăineturi şi, desigur, cu o pălărie nouă-n cap. Pe urmă, vreo două, trei săptămâni scările rămân uscate.
– Nu vrei să ne laşi programul de curăţenie jos la afişier? Îmi dă ghes reflexul meu „managerial” s-o întreb mai deunăzi. Zâmbeşte larg şi mă asigură de hărnicia ei şi de calitatea detergentului. Poartă o pălăriuţă cochetă gri, cam mică pentru capul ei acoperit cu o claie de păr făcut „permanent”.
– Doamna de la trei îmi dă de fiecare dată cinci lei în plus, adaugă pe un ton de recunoştinţă şi respect pentru doamna de la trei şi de aşteptare reverenţioasă în ce mă priveşte.
– O doamnă adevărată! Zâmbetul i se lăţeşte pe toată faţa. Da’ nici dumnevoastră nu..
Nu-i dau nici un ban în plus, ba o mai şi întreb, cam nepoliticoasă, cine a angajat-o şi în ce condiţii.
-Ei, lăsaţi, răspunde, io-s femeie bună şi-mi văd de treabă şi aşa…
Nimeni nu ştie cât îi dă fiecare şi cât va cere rândul viitor. Vom afla la momentul potrivit când scara va fi din nou udă de sus până jos. Nimeni nu ştie cine e, nici când şi nici cu ce ocazie a apărut. Dar de ce atâta curiozitate? Tocmai am făcut ordine prin dulapuri şi debara, aşa că  sunt pregătită pentru sfârşitul lunii.  Mă aştept să avem parte şi de un detergent mai bun, mai parfumat. Mai ales că am pus în bagajul respectiv şi o pălărioară nostimă.

Up-date

Aud, ieri (din întâmplare, amuzantă chestie!) că misterioasa noastră doamnă de servici face curăţenie la trei din cele cinci imobile din această zonă. Că, de curând, are încă un servici, ca menajeră a unui domn singur, văduv, mereu bine dispus şi roşu-n obraji, dintr-un bloc vecin, cu care s-a  împrietenit. Asta n-o împiedică să-şi vadă de toate îndatoririle cu aceeaşi conştiinciozitate. „Ce să-i faci”, oftează plină de înţelegere fără să-i piară zâmbetul de pe faţa rumenă, jovială, umbrită de o pălărie tinerească, una vânătorească, „munca-i muncă”.

23 mai 2009 at 15:52 74 comentarii

Maia şi Mimi la iarbă verde.

– Nu mai strigaţi, că degeaba strigaţi! Strigă Maia cu glăscior ascuţit. Cu o pălăriuţă roşie-n cap, se foieşte de colo-colo pe marginea terenului din poieniţă, aproape de linia de margine  şi de poarta lui Mimi.
– Mimi, ai grijă! Mimi, uite la ăla care fuge pe acolo şi…
Vociferările spectatorilor îi acoperă vorbele. În poartă un vlăjgan de vreo doi metri înălţime cu chipiul roşu de jocheu întors cu cozorocul în faţă prinde mingea şi o repune  în teren. Strigăte de satisfacţie! Aplauze! Maia bate din palme şi sare-ntr-un picior. Aruncând un ochi spre portar, Mimi, pe post de „ajutor”, un pic mai scund decât un picior de al vlăjganului, dar cu un chipiu asemănător, priveşte în jur cu mândrie făcând cam aceleaşi mişcări şi gesturi.  În teren jucătorii celor două echipe (unii cu tricouri de toate culorile, ceilalţi fără) aleargă neobosiţi după minge în strigătele galeriei ad-hoc! Un arbitru mai mititel de pe latura cealaltă a terenului fluieră! Fault! Penalty! „Ei, drăcie!” Lovitură de la unşpe metri!… Emoţii!  Tricouri transpirate, spinări lucind. Încruntat, Mimi-şi scuipă-n palme,  se apleacă în faţă legănându-se de pe un picior pe altul. Exact ca „titularul”! Cu ochii măriţi Maia nu mai zice nimic( se-ngroaşă gluma!…) Îşi ţine răsuflarea. Tensiunea creşte, portarul îşi roteşte chipiul cu cozorocul în faţă, Mimi face acelaşi lucru, spectatorii fluieră, huiduie, aşteaptă… Mingea, de la piciorul unui jucător numai nerv şi muşchi, pleacă-n boltă şi, şi… depăşeşte poarta!
– Nu mă mir, spune Mimi. M-am aşteptat la asta…

4 mai 2009 at 20:51 22 comentarii

Maia şi Mimi în “Insula Rataţilor”.

–  Nu mă mai uit la desene, declară Mimi. Am devenit violent!
–  Când? Maia îl priveşte uimită…
–  Ieri!… I-am dat un pumn în cap lui Pavel.
–  De ce ?
–  De ce, de ce! Pentrucă eram Benzece! Trebuia să distrug nişte extratereştri. Am învârtit omnitrixul magic de la mână, uite un ceas ca ăsta, şi am devenit puternic. Mai puternic decât toţi extratereştrii! Pavel zicea că nu e extraterestru, dar minte. E un prost de extraterestru. Varsă mâncare, scuipă şi spune prostii.
– Ce prostii?
–  Prostii din filme. Filme care sunt tossice.
–  Tossice? …Lui Maia îi place cum sună!… Tossice! Şi… nu mai vrei să fii violent?
Maia face ochii mari:
–  Dacă vin să te bată nişte monştri ce faci?… Că eu mă speriu de arătările din pauărrengeărs… Da’ tot mă uit!…
–  Păi la grădi la noi toţi urlă şi ţipă. Dacă sunt monştri, ce să facă! Îi explică Mimi. Se bat într-una. Uite, spune, jucându-se cu o lanternă, asta n-are baterie. Dacă-i pun baterie, o s-o fac grenadă. Puşti avem, mitraliere avem…
–  Rachete aveţi? Vrea să ştie Maia.
–  Hmm. Avem. Avem şi tancuri, dacă vrei să ştii! (lasă odată telecomanda aia, până număr la trei!) …Ziceam că Benzece se urcă-n tanc, aşa ca-n scăunelul ăsta, şi-l atacă pe Robotboy pe sub masă. Şaolin sare de după uşă, dar Benzece se-ntoarce şi-l pune la pământ! Robotboy are şi el un ceas magic omnitrix, îl învârte şi zice că poate să m-arunce pe geam. Da’ nu poate. Pavel poate, că-i extraterestru patru-braţe.
– Bine, nu ne uităm, încuviinţează Maya, m-am săturat de ăştia, gata!…
Rămâne puţin pe gânduri.
– Da’ hai să ne uităm  la „Insula rataţilor”!… Acolo nu-i cu violenţă. …Nu vrei? …Eczistă un motiv ?

25 martie 2009 at 19:31 17 comentarii

Articole mai vechi


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 925.909 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.448 de urmăritori

Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 925.909 hits
Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat: