Posts tagged ‘Povestioare’

Consultanţă în afaceri.(1)

CONSULTANȚĂ ÎN AFACERI

  • Eşti gata? Deja au intrat câțiva oameni în sală.
  • Aproape, îmi răspunse relaxată, Corina, cu ochii ei râzăreţi pe sub ochelari, suflând o rotocoală de fum. Îşi băuse pe jumătate cafeaua, fuma o ţigare.
    Asta însemna că-şi instalase flip-chart-ul, materialele video, îşi multiplicase fişele de lucru şi testele.
  • Mă gândesc să-ncerc şi altceva azi, am o schemă interesantă, nişte idei…

În 2002, iarna, se petrecea asta. După o vizită de instruire în Suedia, aveam de „implementat” cum se spune, un proiect cu două componente: una cu măsuri de active pentru instruirea şi antrenarea şomerilor în căutarea unui loc de muncă, de care se ocupa Corina, cealaltă, de consultanţă pentru mici afaceri, inclusiv pentru unii din primul grup, adică unii şomeri interesaţi şi capabili să-nceapă ceva pe cont propriu, unde consultantul principal era Luminița, ajutată de o studentă practicantă care-și pregătea licența în „Politici publice”. Ca organizator mă ocupam de plan și de resurse, în rest n-aveam multe de făcut. Fetele erau motivate, bine instruite, se descurcau admirabil. Bucuroase că ajunsesem la Camera de Comerț din Mediaș, ultima etapă a turneul de instruire a candidaților prin orașele județului.

Primul grup de şomeri tocmai îşi făcuse apariţia. Aşteptau apatici şi zgribuliţi să fie preluaţi de cineva. În încăperile de la primul etaj al clădirii, veche, cu ziduri groase şi tavane joase, focul ardea de o oră bună în sobele de teracotă. Apăruse şi micul grup al candidaţilor pentru consultanţă. Pentru ei rezervasem o încăpere din capătul coridorului. Din prima sală, a şomerilor, se auzea gălăgie. „S-au dezmorţit, gata, am plecat, acuma e momentul să-mi preiau „școlarii”, râse Corina, strivind mucul de ţigare în scrumieră. Atmosfera plăcută îi uşura puţintel partea cea mai dificilă din consiliere, refacerea încrederii în propriile forţe, a dorinţei de a acţiona. Abia după asta veneau celelalte, documentarea, exerciţiile, etc.

Consultanţa pentru afaceri era mai simplă din punctul ăsta de vedere, avea de a face cu oameni motivaţi, care ştiau ce vor, uneori cu iniţiative notabile; cu persoane care n-aveau nevoie să fie scoase din apatie şi depresie ca majoritatea şomerilor. Puţini, însă, doar vreo trei, patru, dintr-o sută, după statisticile noastre, reușeau să facă ce doreau. Împreună cu Laura, o studentă practicantă pe post de asistentă, Luminiţa intrase deja de zece minute la grupul programat pentru consultanţă. Vreo unsprezece inşi, dacă numărasem bine. Mai întâi se prezentau, apoi aveau de completat chestionarele de interese şi abilităţi. Din cei înscrişi, lipseau trei. După ce terminau cu completatul, îşi susţineau, pe rând, ideile, răspundeau la întrebări. Abia la următoarea întâlnire, conform programului cu fiecare din ei separat, urmau să intre în secretele planului de afaceri.

Rămăsesem singură în „cancelarie”, verificam testele, făceam programările altor evenimente pentru următoarea săptămână, la sediul Fundației din Sibiu când uşa la „afacerişti” se trânti cu zgomot de perete şi, roşie la faţă, gata să izbucnească-n plâns, năvăli Luminiţa…
– Am terminat! Nu mai intru acolo nici cu poliția… Îşi scoase ecusonul de consultant prea furioasă ca să-mi explice ce se-ntâmplase. I-am întins un pahar cu apă. Dinăuntru se auzeau vociferări. O înjurătură. Oho… Necaz! Luminiţa bău apa cu noduri. Robustă, de două ori cât colega ei, Laura nu era la fel de întoarsă pe dos, dar nici ea, cu nici un chip, nu mai voia să…”
– După ce că tot timpul vorbea aiurea şi făcuse mototol chestionarul, izbucni şi Laura, individul ăla jegos din prima bancă îl aruncase-n Luminița bombardându-le cu jigniri. pe Luminiţa, mai ales!
Două şcolăriţe necăjite, aşa păreau. Luminița plângea. Se alesese praful de entuziasmul cu care se ocupau de proiect. Ce naiba? Situații delicate mai apăreau la consilierea șomerilor, probleme pe care Corina le rezolva fără rest!… Îi vedeam la ieşire din sală, erau complet schimbaţi, cu alt tonus şi evident încrezători. Mulţi reuşeau să găsească de lucru în scurt timp. Are un dar special Corina, ceva care…

Am oftat şi ştiind că n-am cum s-o mut dincoace, le-am lăsat pe cele două fete să se liniştească în cancelarie şi am intrat la „afacerişti”. Am aruncat o privire peste tot grupul, fără să mă opresc asupra celui din prima bancă deşi îi simţeam privirea răutăcioasă şi mă aşteptam să-şi dea drumul. Ceilalţi, cam dezorientaţi, nu ştiau cum să reacţioneze.
– Ia uite, a venit şi mami!…M-am întors spre el, dar nu i-am văzut decât spinarea, se băgase pe sub bancă de unde, fără veste, un ghemotoc de hârtie zbură în direcţia mea! Chestionarul! Îl recuperase de jos.
O faţă suptă, o fizionomie de om pus pe harţă. Nu era însă de loc jegos. Două doamne de pe rândul de la uşă mă priveau cam speriate.
„Lasaţi că văd eu de nebun”… Un tânăr îndesat, musculos din a treia bancă se ridicase în picioare gata să acţioneze. Ceilalţi păreau uşuraţi. Se găsise cine să-i vină de hac! Îi fac semn să se aşeze, trec pe lângă nebun, adun ultimele chestionare de la nişte tineri din fundul sălii. Urmează să arunc o privire peste ele, să văd cam ce-i interesează(mă gândesc că după pauză poate o să fac un schimb şi o să intre Corina aici). Individul izbucneşte într-un râs isteric:
– Mami, mă faci să râd!… Şi azi chiar n-am nici un chef…
Trec printre bănci, mai împart nişte materiale, revin la masă. Ar fi timp de discutat, în mare, câteva idei care interesau pe toată lumea…
– Hai, las-o baltă, pe cine să intereseze? I-am auzit vocea antipatică, puţin spartă…
„Lăsa-ţi-l, le spun celorlalţi, văzând că iar e în picioare musculosul, lăsaţi-l!” M-am simţit deodată uşurată. „Voi nu vedeţi că omul ăsta are un necaz? Şi când ai un necaz…”

Nebunul se ridică brusc şi ieşi trântind uşa. Un moment penibil, după care, ultimele zece minute din oră s-au desfăşurat normal. Luminiţa şi Laura plecaseră la terasa „Medieval”, la pizza, aflu la pauză, dintr-un bileţel lăsat pe masa din cancelarie. Aveau să recupereze cu grupul următor, programat de la unsprezece! Să nu ne supărăm… Corina ieşise şi ea-n pauză, stătea în poveşti, la o ţigare, cu doi „şcolari”. A ieşit bine schema, mă anunţă. Abia aşteaptă să-mi spună despre ce e vorba. Îi povestesc pe scurt incidentul de la „consultanţă” şi, mirare, îl descoperim pe nebun în registrul de înscrieri, figurând la… şomeri! Nici nu ştia trogloditul, ce caută! Oricum dispăruse, aşa că nu ne-am mai făcut probleme… Ora următoare se derulă în linişte, doar vreun sfert de ceas, însă, fiindcă uşa se deschise brusc şi nebunul(Vasile, îl chema, îi aflasem din registru numele) veni şi se aşeză în bancă, la locul lui. Calm, fără o vorbă. Am tratat cu totală indiferenţă momentul, deşi un aer rece intrase odată cu el. O oră întreagă nu schiţă nici cel mai mic gest. L-am privit în treacăt, simţeam un fel de milă, avea faţa trasă şi cearcăne negre la ochi. Când am ieşit, în următoarea pauză, se făcuse nevăzut.

Intrase noua serie conform programării. Luminiţa îşi revenise, pizza capriciosa (ne aduseseră şi nouă) mirosea bine, era caldă, încă un rând de cafele, programul reintră în normal. Pentru mine asta însemna să pregătesc, până la pauza următoare, schemele pentru câteva planuri individuale. Aud uşa deschizându-se. În cancelarie îşi făcu pocăit, apariţia, Vasile! Voia să vorbească cu mine. Îşi ceru scuze, ar fi trebuit să le ceară şi fetelor scuze, da, ştie, dar mă roagă să le spun că…( Ce ciudat arată cu un fes decolorat în cap până aproape de ochi)… Îl poftesc pe un scaun. Vasile-mi spune că e şomer, dar că nu-l interesează nici consilierea, afacerile, nu-l mai interesează nimic. Nu ştia de ce nimerise aici. Îşi scoate fesul din cap. Acuma-l văd mai bine: are o privire fixă, de un albastru deschis, o faţă emaciată, îmi aduce aminte de actorul care-l interpreta pe Isus din Nazareth, filmul lui Zefirreli. La prima oră, de dimineaţă, îmi spuse brusc, aflase sentinţa din procesul de divorţ.
– O iubesc, altă soţioară n-am. Ea este şi ea va fi!… Înţelegeţi?
Nu pare să observe că-i curg lacrimile. De când începuseră intrigile soacră-si, necazurile se ţineau lanţ de capul lui… Nu mai era bun de nimic! Îşi pierduse serviciul, probabil de asta îl anunţaseră să vină astăzi, aici, la Camera de muncă. Chiar azi când fusese la tribunal…Şi parcă n-ar fi fost destul, pe drum îşi lovise maşina. Nu mare lucru, un far spart, tabla puţin îndoită…
– Nu mai am nimic, îmi spuse cu o privire secătuită. Lacrimile i se uscaseră, îşi frângea mâinile, vorbea despre ea, despre viaţa lor frumoasă, nu-nţelegea de ce toate astea trebuie să se sfârşească…

Greu de uitat ora aceea de „consultanţă”… Curios! N-am simţit că trecuse o oră!…Luminiţei i se lungi faţa când ne văzu povestind. Îi fac semn că totul e în regulă. Vasile bâigui nişte scuze îşi luă haina din cuier şi plecă repede.
-Poate o să mai vin pe aici dacă mă primiţi…

Luminiţa se codeşte, nu-i face plăcere să-şi aducă aminte! E şi acum indignată. Ei, na! Râde Laura. „Cu ţâţele alea cât nucile vrei să faci consultanţă?” Asta-i spusese individul, povesti înveselită. Pe urmă, continuă Laura, nesimţitul se luase şi de ea: „Nu vrei s-o mai laşi şi pe foca asta cu musteţi, să ne consulte?”

Programul se încheie cu succes. Pe Vasile nu l-am mai văzut de atunci. Le-am transmis fetelor scuzele lui şi atât. Nu le-am spus că am avut de învăţat din consultanţa aceea, dar cred că asta au gândit și ele.

Cum fetele au devenit mai dichisite, au dat mai multă atenţie look-ului, un întreprinzător din grup le rugă să-i pozeze pentru reclama la „New Fashion &Style”, salonul pe care intenţiona să-l deschidă.

2 martie 2009 at 23:19 11 comentarii

Consultanţă în afaceri.(2)

Nebunul se ridică brusc şi ieşi trântind uşa. Un moment penibil, după care, ultimele zece minute din oră s-au desfăşurat normal. Luminiţa şi Laura plecaseră la „Medieval”, la pizza, aflu la pauză, dintr-un bileţel lăsat pe masa din cancelarie. Aveau să recupereze cu grupul următor, programat de la unsprezece! Să nu ne supărăm… Corina ieşise şi ea-n pauză, stătea în poveşti, la o ţigare, cu doi „şcolari”. A ieşit bine schema, mă anunţă. Abia aşteaptă să-mi spună despre ce e vorba. Îi povestesc pe scurt incidentul de la „consultanţă” şi, mirare, îl descoperim pe nebun în registrul de înscrieri, figurând la… şomeri! Nici nu ştia trogloditul, ce caută! Oricum dispăruse, aşa că nu ne-am mai făcut probleme… Ora următoare se derulă în linişte, doar vreun sfert de ceas, însă, fiindcă uşa se deschise brusc şi nebunul(Vasile, îl chema, îi aflasem din registru numele) veni şi se aşeză în bancă, la locul lui. Calm, fără o vorbă. Am tratat cu totală indiferenţă momentul, deşi un aer rece intrase odată cu el. O oră întreagă nu schiţă nici cel mai mic gest. L-am privit în treacăt, simţeam un fel de milă, avea faţa trasă şi cearcăne negre la ochi. Când am ieşit, în următoarea pauză, se făcuse nevăzut.

Intrase noua serie conform programării. Luminiţa îşi revenise, pizza capriciosa (ne aduseseră şi nouă) mirosea bine, era caldă, încă un rând de cafele, programul reintră în normal. Pentru mine asta însemna să pregătesc, până la pauza următoare, schemele pentru câteva planuri individuale. Aud uşa deschizându-se. În cancelarie îşi făcu pocăit, apariţia…Vasile! Voia să vorbească cu mine. Îşi ceru scuze, ar fi trebuit să le ceară şi fetelor scuze, da, ştie, dar mă roagă să le spun că…( Ce ciudat arată cu un fes decolorat în cap până aproape de ochi)… Îl poftesc pe un scaun. Vasile-mi spune că e şomer, dar că nu-l interesează nici consilierea, afacerile, nu-l mai interesează nimic. Nu ştia de ce nimerise aici. Îşi scoate fesul din cap. Acuma-l văd mai bine: are o privire fixă, de un albastru deschis, o faţă emaciată, îmi aduce aminte de actorul care-l interpreta pe Isus din Nazareth, filmul lui Zefirreli. La prima oră, de dimineaţă, mai adaugă, aflase sentinţa din procesul de divorţ. ” O iubesc, altă soţioară n-am. Ea este şi ea va fi!… Înţelegeţi?” Nu pare să observe că-i curg lacrimile. De când începuseră intrigile soacră-si, necazurile se ţineau lanţ de capul lui… Nu mai era bun de nimic! Îşi pierduse serviciul, probabil de asta îl anunţaseră să vină astăzi, aici, la Camera de muncă. Chiar azi când fusese la tribunal…Şi parcă n-ar fi fost destul, pe drum îşi lovise maşina. Nu mare lucru, un far spart, tabla puţin îndoită…Nu mai am nimic, îmi spuse cu o privire secătuită. Lacrimile i se uscaseră, îşi frângea mâinile, vorbea despre ea, despre viaţa lor frumoasă, nu-nţelegea de ce toate astea trebuie să se sfârşească…Greu de uitat ora aceea de „consultanţă”… Curios! N-am simţit că trecuse o oră!…Luminiţei i se lungi faţa când ne văzu povestind. Îi fac semn că totul e în regulă. Vasile bâigui nişte scuze îşi luă haina din cuier şi plecă repede. „Poate o să mai vin pe aici dacă mă primiţi”…

Luminiţa se codeşte, nu-i face plăcere să-şi aducă aminte! E şi acum indignată. Ei, na! Râde Laura. „Cu ţâţele alea cât nucile vrei să faci consultanţă?” Asta-i spusese individul, povesti înveselită. Pe urmă, continuă Laura, nesimţitul se luase şi de ea: „Nu vrei s-o mai laşi şi pe foca asta cu musteţi, să ne consulte?”

După o zi, am plecat cu programul în altă localitate. Pe Vasile nu l-am mai văzut de atunci. Le-am transmis fetelor scuzele lui şi atât. Şi faptul că am avut de învăţat din consultanţa aceea. Mai mult, parcă, nu mi-a venit să le spun.

Cum fetele au devenit mai dichisite, au dat mai multă atenţie look-ului, un întreprinzător din grup le rugă să-i pozeze pentru reclama la „New Fashion &Style”, salonul pe care intenţiona să-l deschidă.

2 martie 2009 at 21:55 4 comentarii

Maia şi Mimi

Îl cheamă Mihai dar el își spune Mimi. Iar verişoarei lui, Maria, îi spune Maia. Născuți în aceeaşi zi, sunt tare buni prieteni. Amândoi au nişte mici probleme cu vorbitul corect pe care au înţeles că e bine să le rezolve acum, mai târziu va fi mai greu. Maia e sâsâită, spune ts în loc de ţ şi caută să ocolească cuvintele care conţin ş iar Mimi spune bine pe ş dar nu-i prea convine să pronunţe r. Şi cum să-i convină dacă atunci când reuşeşte să scoată o mândreţe de rârâială, i se spune că nu, nu e bine nici aşa,  că ăsta e r, dar e r franţuzesc, deci nu e bun. Fiindcă noi vorbim româneşte.

– Hai să ne jucăm, spune Maia bucuroasă când dă cu ochii de Mimi.   – Vrei ssă fiu prințessa ta?… Iar tu ssă fii prințul meu?
Mimi dă din cap. Da, vrea. Maia ia de pe măsuţa din apropiere un şerveţel, şi-l potriveşte cu o clamă în vârful capului. Pe umeri îşi pune o faţă de masă brodată şi se aşează, cu bărbia ridicată, nasu-n sus şi spatele foarte drept, într-un fotoliu. Mimi o priveşte cu admiraţie. Apoi se urcă şi el în celălalt fotoliu şi se străduieşte să arate la fel de ţeapăn. Câteva secunde se uită unul la altul, în tăcere.
– Şiii… ce mai mâncaţi voi, acasă? Sparge gheaţa, prinţul.
Maia îşi potriveşte mai bine şerveţelul de pe cap.
– Păi, ce ssă mâncăm? Ce ne place! Se gândeşte puţin. Îşi ţuguie buzele ca să răspundă, se răzgândeşte, mai stă un pic pe gânduri şi înclină cu graţie capul spre prinț.
– Mâncăăăm ciorbă de burtă!
Mimi o priveşte cu oarecare îndoială dar n-o contrazice.
– Vhh… îmi place şi mie, spune politicos.
– Atunci hai ssă mâncăm. Mie pune-mi ssă mănânc aici, vrea Maia.
Mimi se conformează şi o serveşte pe prinţesă. Maia bagă nasul în farfurioara ornamentală de pe măsuţă.
– Mmm, ce bine miroasse! Ia de două ori şi împinge farfurioara. – Nu mai pot.
– Mănâncă, zice Mimi, threbe să mănânci tot.
– Şşşş, şopteşte prinţesa. Îşi bălăngăne distrată picioarele. – Nu mai vreau.
Mimi se ridică de pe fotoliu şi o priveşte încruntat. Prinţesa ridică tonul. E sătulă până peste cap. Nu mai vrea şi gata!
– Mănâncă tot şi lasă scandalul, că de nu te închid pe balcon. Sare prinţul.
Maia îşi ridică mândră umerii şi îl priveşte de sus. Se reazămă de spătarul fotoliului şi îşi întoarce ambele palme în sus, într-un gest graţios. Îşi ţuguie îndelung buzele şi şopteşte şuşotit
– Şşşoric. Spune şi tu. Poţi?
Mimi poate, cum să nu poată, da’ de ce să spună phrostii de astea?
– Şşşopârlă, şuşoteşte Maia şi mai şuşuit.
– Gata. Nu te mai rrog. Zice hotărât prinţul. Trreaba ta, dacă nu mănânci. Da’ să ştii că te-ai lins pe bot de deserrt.

8 februarie 2009 at 11:44 8 comentarii

Maia şi Mimi schimbând două vorbe pe seară

– Azi am luat-o pe cocoaşă, spune Mimi în timp ce-şi încalţă singurel şi cum trebuie, bocănceii: stângu-n stângu’ şi dreptu-n dreptu’. (pe faţă i se citeşte mulţumirea)
– Ooo, da’ de ce? Se interesează Maia privindu-l cu admiraţie neascunsă în timp ce-şi pune căciuliţa roşie cu cănac pe cap.
– Păăi, de ce! Fiindcă am făcut istericale, normal, explică Mimi ridicând uşor din umeri şi din sprâncene. Îşi termină de încălţat şi al doilea bocanc.
– Vrei? Maia îi întinde un pacheţel scos dintr-un buzunar.
Mimi îl desface şi-l examinează pe toate părţile.
– E croasant, de la mine de la grădi, îi spune Maia, atentă să-şi încheie bine nasturii la hăinuţă. Am muşcat şi io din el…  Şi pe mine m-a cârpit, îşi aminteşte deodată, bucuroasă. Fiindcă… fiindcă m-am trezit vorbind.
– Şi ce ai spus? Se interesează Mimi, încântat c-a isprăvit cu încălţatul.
Maia nu mai ştie.
– E bun crrroasantul, zice Mimi politicos, dar… Îi dă înapoi bucăţica. E plin de euri. …Şi îngraşă!
Maia se-ncruntă a mirare. Cercetează cu atenţie proba rămasă şi dă din cap. „Aşa e. Plin de euri”. Scoate din alt buzunăraş, ceva mai sănătos: ciocolată cu mentă. Continuă să scotocească şi prin rucsăcel înainte să şi-l pună-n spate. Nu mai găseşte nimic altceva bun de mâncat. Îşi aşează urechile mai bine sub căciuliţă şi pe urma şi-o leagă cu fundă sub bărbie. Îşi împătureşte batistuţa şi o bagă-n buzunar. E gata de plecare.
„Ciocolată?”…  Mimi ţopăie încolo şi-ncoace pe hol. Îi place ciocolata. Se mai gândeşte un pic şi i-o dă înapoi Maiei.
– E foarrte bună, da’ nu acuma, că-i seară şi m-agită.

7 februarie 2009 at 14:03 11 comentarii

Maia şi Mimi dându-se cu patinele.

De câteva zile Maia şi Mimi nu contenesc să vorbească despre patinele sclipitoare şi frumoase pe care le-au primit de ziua lor. „Părinţii au făcut un efort financiar şi…” explică Mimi în dreapta şi stânga, din cale afară de mândru. Dacă ştie să se dea? Sigur că ştie, spune cu convingere. „Face şi fiţe”, adaugă Maia voioasă. Şi ea ştie să se dea. Îşi priveşte încântată botinele albe cu patinele subţiri şi elegante. „Hai până aicea, că te ţin eu”, o încurajează Mimi, scuturându-se după ce se ridică de pe gheaţă. E a doua oară când cade, dar, ţanţoş, îşi ia avânt şi se apropie de Maia. Vrea s-o ia de mână. „Nu vreau, lasă-mă!…O să cad, nu vreau să cad”… Mimi se uită cam derutat la ochii ei speriaţi. Maia se pune pe plâns şi lacrimile îi curg pe faţă amestecându-se cu mucii. Îşi trece limba peste buza de sus suspinând cu jale. Mimi oftează, o priveşte cu milă, dar nu vrea s-o arate. „Mişcă-ţi fundu’! Hai odată. Ce ai, eşti bătută-n cuie?” Maia face o tentativă nereuşită de desprindere, revine la mantinelă şi se sprijină cu spatele. Îşi şterge faţa de lacrimi şi de muci, când cu o mănuşă, când cu cealaltă. „Nu te mai smiorcăi în halul ăsta că mă ia cu frisoane”. Mimi se îndepărtează câţiva metri, se ţine bine, reuşeşte să se-ntoarcă fără să cadă şi revine bine dispus lângă Maia. Ei, dacă nu vrei, nu vrei. Nu-i nimic. Poate că o să i le dăm lu’ Alex, îl ştii, pe Alex, prietenul meu de la grădi că el, săracu’ nu…”Sunt ale mele, nu vezi că-s ale mele?…Şi-mi plac, să ştii! ” strigă Maia. „Îmi place să mă dau cu patinele, uite…”

5 februarie 2009 at 20:06 6 comentarii

Articole mai vechi Articole mai noi


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 930.662 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.449 de urmăritori

Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 930.662 hits
Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat: