Posts tagged ‘Povestiri: Drumul spre Mirhinia.’

La un an după Mirhinia.

Grădina de Hârtie  s-a deschis acum un an cu „Drumul spre Mirhinia”

Amintindu-mi de asta, am dat o fugă până acolo şi am cules câteva versuri.
Nu s-a schimbat prea mult locul,  doar un pic mai trist.

Din încreţeala fină
a firului de apă şerpuind
sub sălcii unduioase şi arini
şi-astâmpăr, pui de vrăbii, setea –
pe un brotăcel obraznic,  supăraţi
c-ascuns prin lăstăriş şi pietre îi tot stropeşte
cu ploaie de cristale vii

Neghiob, pe o frunză-n vânt, un bărzăune
se crede în scrânciob
Ce lume! Se plânge mierla unei pitulice
Azi noapte am visat că-s cioară
şi-un cântec nu mai pot a zice-
frântă-s de-oboseală, chioară…

Anunțuri

11 Mai 2009 at 20:26 195 comentarii

DRUMUL spre MIRHINIA

Cei patru mironauţi

~ Binecuvântați fie copiii si prietenii lor ~

-Un mini serial de aventuri pentru oricine se încumetă să participe împreună cu eroii cărții la o expediţie prin locuri pline de primejdii şi de uimitoare întâmplări-

INCEPUTUL
Pati şi Pongo

Povestea noastră începe în Păduricea lui Pongo….Cine este Pongo?…O javră, v-ar răspunde Piţi Cati cea haină; un cretin şi un obraznic! Dac’ar fi fost după ea, nici Pongo şi nici Pati, iubita lui, n-ar mai fi existat de mult, de când erau doar nişte mormoloci orbi abia veniţi pe lume. Cum au scăpat ei cu viaţă, Piţi Cati nu-şi explică. Nu ştie nici că se va scrie această poveste care va face cunoscute în toata lumea isprăvile ei şi uimitoarele întâmplări prin care trec câţiva copii, împreună cu Pati şi cu Pongo. Cum vă spuneam, în Păduricea lui Pongo se petreceau lucruri neobişnuite despre care se vorbea în şoaptă. Nici Păduricea lui Pongo nu era una oarecare. Ce să vă zic: nu era chiar un codru. Mai curând ai fi zis că-i o grădină sălbatică. Un parc părăsit, lăsat vraişte, în grija vântului, a păsărilor, a pârâului, a ierburilor şi a tufelor ţepoase, a copiilor, câinilor, veveriţelor… Uneori, când nimereai între vrejuri încâlcite şi cioturi noduroase de copaci scorburoşi, înţepat şi urzicat de ierburi mari cât tine, puteai să juri că eşti în junglă!…

Vă daţi seama ce minunat loc de aventuri era Păduricea lui Pongo! Numai că, într-o zi, peste toate astea se aşternuse o umbră întunecată. Prin pădure bântuia o cotoroanţă care făcea prăpăd printre puii de orice fel. Orice era mic şi neajutorat, că era pui de pasăre, pisoi ori căţel, îi cădea pradă zgripţuroaicei şi dispărea pe vecie. Cine să-i vină de hac? Copiii din împrejurimi rareori reuşeau să o vadă, nicidecum să o sperie.Umbla vorba că Piţi Cati, aşa i se spunea zgripţuroaicei prin pădure, se putea transforma într-o fetişcană obişnuită, cu blugii rupţi şi glas miorlăit.

…Dar uite-i pe cei doi băieţi care se apropie de pădurice. Ia să fim atenţi ce zic. Aha. E vorba de Pati. E borţoasă, măi, Prisi, spune unul din băieţi, cu o freză ţepoasă că tufele printre care se strecoară. Ar trebui să-i găsească un loc sigur, crede celălalt, mai mic de statură, cu părul blond şi ciufulit. Cel mare, să tot aibe vreo șase, poate șapte ani, crede că e nevoie de pază serioasă. Să stea fiecare pe lângă Pati cu rândul, mai ales când i se va apropia sorocul. Prisi se oprise, atent la cârâiturile care se auzeau de sus de pe craca unui arin aplecat peste pârâu. O gheonoaie bătrînă tocmai venise cu ştiri alarmante şi voia să-i înştiinţeze pe toţi cei aflaţi prin locurile acelea să ia seama la zgripţuroaică.
– Sst, Purtzel, i-auzi ce zice Gheo, îi traduce Prisi vorbele gheonoaei. Cică dis-de- dimineaţă, Piţi Cati alerga pe langă pârâu cu o găleată în care  se jeluiau trei motănei. La ora asta s-o fi terminat cu ei, oftă Prisi care înţelegea vorba păsărilor şi animalelor. Gheo continuă să comenteze subiectul cu vecina ei Bufi, o bufniţă respectată în pădurice căreia îi sărise somnul când auzise ştirea. Nu numai Gheo şi Bufi erau agitate, în toată păduricea se simţea o mare tristeţe şi îngrijorare.
– Să vedem ce zic Doco şi Dani, se învioră Prisi. Trebuie să apară.
– Dani spunea de-acu două zile că are un plan, îşi aminti Purtzel. Băieţii se opriră lângă un buştean pe care mărşăluiau armate de furnici. Dintre tufe, se ivi Pongo. Nici el nu era voios ca deobicei.
– Ar trebui să o prindem pe Piţi Cati şi să o băgăm cu capul în găleată, tu ce zici, măi Pongo? Îl întrebă Prisi cu un aer războinic. Pongo era total de acord. Sări şi-l linse pe Prisi pe obraz.
– Aha, zise Prisi şi se opri privind spre un gard dărăpănat aproape îngropat în buruieni.
Îşi adusese aminte că ieri îi văzuse acolo pe cei trei pisoi. Cum de nu se gândise că…
Piţi-Cati
– Ce te-ai oprit, băi, Căscăila, ca purcelu-n parcare, vrei să ajungi şi tu în găleata lu’ Piţi?… strigă Purtzel care ajunsese la stejarul scorburos unde era locul de întâlnire cu băieţii.

– Firoscosul ăsta de Purtzel, ce aere-şi mai dă, se gândi Prisi şi fără să mai spună nimic se urni din loc…

VA URMA….

4

17 Mai 2008 at 20:46 9 comentarii

I. Pregătiri de plecare

În care:
Are loc o întâlnire importantă.
Pongo şi Pati au nevoie de adăpost.
Prisi primeşte o avertizare meteo.
Dani sare în ajutorul lui Piţi Cati.
Se pregăteşte o expediţie neobişnuită.
Mironauţii au parte de o plecare cu cântec.

Pati avea ochii trişti. După socotelile ei soarele avea să răsară de încă treizeci şi unu de ori, până îşi va vedea ea puii: mici, scâncind neajutoraţi, cu blăniţa albă ca a ei sau ciocolatie ca a lui Pongo. Şi apoi ce va urma? Se înfioră. Cu câteva luni în urmă, nici nu apucase să-i arate lui Pongo ghemotoacele pufoase, că o zgripţuroaică cu gheare lungi şi roşii îi înhăţă unul câte unul. Se repezise disperată după ei, îi auzea plângând, dar zgripţuroaica fugea de mînca pământul cu o găleată într-o mâna şi cu un par în cealaltă. Era cât pe ce s-o ajungă, când, deodată, văzu negru în faţa ochilor. Mai târziu, când îşi reveni îl auzi pe bietul Pongo schelălăind cu jale. Lângă ei Prisi cel mic şi blond îşi muia batista în pârâu şi-i ştergea de sânge când pe unul când pe celălalt. După ce că le luase puii, îi mai şi lovise zgripţuroaica…

Piţi Cati cea haină
şi mai rea ca o jivină
Stă la pândă c-o găleată
să ne înece puii-ndată…

– Nu te mai gândi Pati. Ce-a fost, a fost. De data asta îi venim noi de hac, zise Purtzel hotărât. N-o să-i mai meargă! Se aşeză pe malul pârâului lângă Prisi ….Da’ ce-or fi făcând deştepţii ăştia doi? Dani şi Doco?…Că de două zile ne tot spun că se gândesc la ceva, că au un plan, că …
– Uite-l pe Doco, sări Prisi bucuros.
Cu mâinile în buzunare, Doco păşea fără grabă, fluierând cu un aer absent o melodie banală care, însă, stârni un interes neaşteptat din partea unei asociaţii muzicale de ciori: prelucrată rapid de dumnealor, piesa figură mult timp în topul Cra-Tv.
– Hai odată, măi, marţafoiule, se răţoi Purtzel, după cum îi era obiceiul, aducându-şi aminte că e mai mare decât Doco cu un an şi trei luni. Îl puse în temă, apoi, cu ultimele noutăţi. Gheo şi Bufi nu se mai auzeau. Pati şi Pongo se retrăseseră la umbra stejarului scorburos şi povesteau de ale lor.
Băieţii priviră cu atenţie în jur. Piţi Cati nu se arăta la vedere dar ştiau că e pe aproape. Era foarte greu pentru oricine să pătrundă prin hăţişurile sălbatice de acolo. Pentru oricine dar nu şi pentru ei…
– Pentru oricine, dar nu şi pentru Piţi, zise cu voce tare Purtzel…
– Vai, vai, schelălăi Pongo, nu mă mai pune pe jar!
Purtzel tăcu cu ochii la pârâiaşul care sălta pe pietre şi cânta cu voioşie :

La o parte, la o parte
Vin în grabă de departe
Plec grăbit în altă parte
Niciodată n-obosesc
Şi din drum nu mă opresc
La o parte, la o parte…

Firicelul de apă se salută prieteneşte cu soarele în dreptul lor zvârlind săgeţi de lumină în toate direcţiile, apoi se strecură printre tufe ţepoase, vrejuri, rădăcini noduroase şi dispăru prin buruienişul viguros în păduricea deasă de stejari şi arini .
– Chiar aşa, se miră Purtzel privind visător la jocurile strălucitoare Şi vesele ale pârâiaşului cu soarele. Oare unde s-o fi ducând pârâul asta? Există vreun loc pe lumea asta unde să nu-i găsească Piţi Cati?
– Poate în Mirhinia! Am auzit de un loc cu numele ăsta. Acolo e altfel…Doco, tu ştii ceva de locul ăsta?
Doco se gândea la o ascunzătoare. Se sfătuise cu Dani şi deocamdată asta părea singura solutie ….Mirhinia? Mda, aflase de locul ăla.

5

Dani îi povestise ceva, mai demult.
– Păi, la treabă! Zise Purtzel. Imi închipuisem că aveţi altceva. De ascunzătoare am mai vorbit. Hai să facem ascunzătoarea. Ştiu eu un loc unde nici nouă n-o să ne fie prea uşor să ajungem.
– Sst, aud ceva, şopti Prisi. Un zgomot de creangă ruptă auzise şi Doco. Pongo o zbughise spre pârâu, iar Pati privea fix cu urechile ciulite. Încă două croncănituri lungi şi una scurtă răsunară în liniştea înserării! Era clar! Purtzel se luă după Pongo şi răspunse cu un fluierat de pitulice. Pe sub tufe, fără nici o zgârietură, se ivi Dani.

Copiii găsiră locul, undeva nu departe de pârâu într-o râpă apărată de un gard de arbuşti şi tufe. Exact ce trebuia, toţi patru erau de acord în privinţa asta. Nici nu mai era mare lucru de făcut. Se apucară de meşterit. Cu câteva crengi băgate cu îndemânare printre arbuşti, transformară locul într-o adevărată fortăreaţă.

O terminară repede, spre încântarea lui Pati şi a lui Pongo care se simţeau bine în noul lor adăpost. Era un loc foarte ferit. Era greu să te strecori până acolo, fără să te înţepi, să te zgârii, ori chiar să faci baie în pârâu. Nu oricine s-ar încumeta.
…Piţi Cati?…Numa-să-ncerce!
Pati sărea bucuroasă de la unul la altul, îl linse pe obraz pe Prisi, şi-i dădu un ghiont în coaste lui Pongo, exact când dumnealui încercă să emită un „la major”, semn că e şi el pe acolo şi că se pregăteşte să cânte…
– Ai uitat de Piţi Cati?! îi aduse Pati aminte. Oricât de bună era ascunzătoarea trebuia să fii cu ochii în patru şi să vorbeşti în şoaptă. Dani, de exemplu, nu scosese o vorbă. Nu părea foarte mulţumit. Nu era sigur că asta e cea mai bună soluţie. Se gândea la altceva, dar încă nu era pregătit să spună ce are în cap.

În ochii lui, însă, apăruseră două-trei steluţe jucăuşe. Steluţele i se mutară pe creştet. Oridecâteori avea unul din băieţi câte o idee trăznet, se produceau fenomene de astea luminoase. Steluţele deveniră mai mari, mai pufoase, se fâţâiră peste capetele lor şi se transformară într-un norişor plimbăreţ care părea că vrea să-şi facă cuib în părul moale blond a lui Prisi. Prisi clipi încântat. Purtzel îl privi, mai întâi cu neîncredere, apoi cu
nerăbdare.
– Hai, ce ne ţii ca pe ace? Spune-ne odată, se repezi Purtzel în timp ce norişorul se instală jucăuş pe freza lui ţepoasă şi se sparse într-o puzderie de norişori care zburdau pe lângă ei.
„Altă idee, se gândi Pati nu foarte bucuroasă. Chiar acum când ne-am găsit locul! Ce poate fi mai grozav decât ascunzătoarea asta în care tocmai ne-am mutat? Băieţii ăştia sunt prea destepţi, suspină Pati. Aicea n-ar ajunge Piţi Cati nici dacă ar ajuta-o cineva! Şi atunci ce mai vor ei să…
– Să vă spun la ce m-am gândit, ziseDani după ce norişorii se mai cuminţiră. Se opri câteva clipe şi cercetă cu luare aminte prin împletitura de crengi, tufişurile sălbatice din preajma fortăreţei. I se păruse că aude un zgomot de crengi rupte. Dar nu, nu se vedea nimeni a fi prin apropiere.
– Spune, spune, să vedem dacă ne-am gândit şi noi la ce te-ai gândit tu, îl zori Prisi .
– Un fel de maşină, le spuse Doco cu voce scăzută; o maşină foarte specială, mai bine zis o maşinobilă.
– O maşină cu autopropulsie telepatică, îl completă Purtzel cu ochii strălucitori.
– Adică o să răspundă la comenzile la care ne gândim? Întrebă Prisi .
– Da, zise Dani, dar pentru asta va trebui să facă parte din echipa noastră, să participe, să înţeleagă…
– Eu cred că va fi o autocasă: deşteaptă şi simpatică. Prisi îşi proptise dinţii de sus pe buza de jos ceeace îi permitea să vorbească foarte serios în timp ce se hlizea.
Dinspre Pongo năvăli o cascadă muzicală, un torent de sunete pe care Pati nu mai avu cum să le stăvilească.
„Credence Happy Time Revival ”, recunoscu Doco melodia. „Ar trebui să-i mulţumesc lui Pongo pentru asta”.
Observase că, de câte ori auzea melodia asta, unuia sau altuia, deseori întregului grup, le venea inspiraţia. Uite, acum,de pildă, pricepuse foarte bine ce vroia să facă Dani, ştia şi cum vă arăta maşinobila lor. Mai urmau, desigur şi altele de lămurit. Ar trebui să noteze undeva toate astea, se mai gândi Doco.
– Lasă, Pati, nu-l certa, îi zise Dani foarte bine dispus. Ce n-aş da s-o văd pe Piţi Cati scotocind furioasă prin toate hăţişurile, în timp ce noi suntem departe…
– O să-i lipsim, observă Purtzel. N-ar fi rău să-i lăsăm un bilet de adio.
– Şi nişte ierburi de leac pentru zgârieturi, adăugă Prisi .
– Şi o fotografie cu Pongo care o să ajungă mare cântăreţ, îi prezise Doco.
– Da’ unde o să plecăm? Reveni Prisi la problema cea mai importantă.
– O să plecaţi de aici urgent! Vreau şi eu puţină linişte, că mi-aţi făcut capul pătrat!
– Iar se ia de noi Gheonoaia, de câte ori avem şi noi treabă pe aici, ne bombăne! Se revoltă Purtzel. Auzi, Gheo, ce-ar fi să cerţi pe altcinva, dacă tot îţi face plăcere?
– Ei, lasă,Purtzel, o fi şi ea obosită, ca şi noi, îi luă apărarea Prisi şi căscă. Ce, parcă noi vrem să… Prisi mai căscă odată şi adormi cu capul pe umărul lui Doco…

Zis şi făcut. A doua zi se şi apucară de treabă. Dani făcu un desen din crengi, pietre şi frunze. Băieţii puseră întrebări. Încetul cu încetul se limpeziră toate nelămuririle.
– Interesantă chestie! Ba chiar formidabilă! Bravo băieţi! La treabă!… <Aici e locul în care trebue să spunem că Dani nu era omul care să se entuziasmeze aşa de uşor>.

– Da, dar vine ploaia, anunţă Prisi. Gheo e foarte prost dipusă, n-a închis un ochi toată noaptea şi o dor toate oasele. Aşa că ne sfătuieşte s-o luăm din loc cât mai iute, măcar acum, că se apropie o furtună mare şi …
– Gheo e mai tot timpul prost dispusă, îl întrerupse Purtzel.
– Nu numai Gheo zice, insistă Prisi, uite şi Asociatia Ciorilor ne trimite o avertizare meteo…
– Cred că e cam târziu, strigă şi Pati, haideţi iute la ascunzătoare…
Nici nu termină bine şi se stârni vijelia. Cerul era brăzdat de fulgere şi un tunet prelungit reverberă până departe spre munţi. Pârâul, care dormise până atunci torcând că un motan sătul, se trezise sub năvala ploii şi sărea că un bezmetic pe pietre. Se strecurară unul după altul sub acoperişul de crengi al ascunzătoarei. Erau uzi leoarcă.
– Nici n-am fi avut timp să plecăm în altă parte, zise Prisi suflându-şi mucii într-o frunză de brusture. De bine de rău, aici nici nu ne plouă, nici nu ne vede ştiţi voi cine!
– Aşa e! Pongo se scutură pleznindu-i cu un duş suplimentar pe toţi în jur.
– Scuze, zise pe un ton înalt în la minor ceeace o enervă şi mai tare pe Pati.
– Ce se aude? Dani sări ca un arc şi îndepărtă puţin crengile ascunzătorii. Ia priviţi! Acolo, la pârâu!
Săraca Piţi Cati! Aterizase drept într-o viroagă din malul pârâului!
O priviră plini de interes cum se lupta să-şi desprindă piciorul, agăţat, probabil, în rădăcini.
– Înseamnă că am fost spionaţi! Doco oftă dezamagit. Şi tu, măi, mucea, îl apostrofă pe Prisi, n-ai avut nici o informaţie, niciunul din prietenii tăi n-au simţit-o pe lighioană…

Voia să-i spună ceva şi lui Pati dar se opri cu ochii la Dani care ieşise din ascunzătoare şi-i întinsese o mână zgripţuroaicei. Pongo mârâi. Dani reuşi să o zmulgă pe Piţi din vâltoare.
– Arată ca o zdreanţă udă, constată Purtzel.
– Oare o să-şi mai recupereze papucul pierdut? Se interesă Prisi .
– Nu fără ajutorul lui Dani! Zâmbi cam nervos Purtzel. Ia uite, ce cavaler mai există pe aici şi noi care habar n-aveam! Doco, ce ar fi să scrii ceva intitulat…stai aşa …am găsit…nu Cenuşăreasa, nici Găletăreasa …
– Zgripţuroaica Piţi Cati şi Cavalerul din Păduricea lui Pongo? Doco pufni în râs.
Piţi le aruncă o privire uşor ofensată şi, fără măcar să-i mulţumească lui Dani, dispăru şchiopătând în pădure. Se luminase între timp. Furtuna era departe, văzduhul fremăta de triluri, ciripituri şi hămăituri. Pongo îşi drese vocea şi interpretă plin de însufleţire o baladă haiducească.
„Ce să-i mai spun”, oftă Pati, „orice i-aş spune, tot degeaba…n-am ce face, mai bine, îl las să cânte…”

6

Se apucară de treabă. Nu mai aveau nici un moment de pierdut.
Maşinobila era soluţia! De fapt, acum după chestia cu Piţi Cati era clar că nu e altă soluţie!
– Cum să-i zicem? Intrebă Dani care rămăsese la fel de bine dispus.
– …Trililoşca?…Ce ziceţi de Trililoşca? Propuse Doco după câteva clipe de tăcere.

Trecuseră trei zile de la întâmplarea cu Piţi Cati şi de atunci n-o mai văzuseră pe acolo. Sub acoperişul de crengi şi iarbă se discuta noul proiect, se făceau şi se refăceau planuri.
Curând începură lucrul după planurile lui Dani. Se lucra cu însufleţire, fiecare venea cu câte o idee, mai adăugau câte ceva, mai schimbau, în fine, Trililoşca începuse să prindă contur. Se străduiau s-o ţină ascunsă de orice privire, mai ales că, din zi în zi, se făcea tot mai frumoasă. Încă puţin şi maşinobila lor avea să devină realitate. Cu ea vor pleca în Mirhinia. O adevărată expediţie!
– …Mirhinia? Dacă plecăm în Mirhinia o sa fim mironauţi, se bucură Prisi. Ce grozav! Mironauţii Dani, Purtzel, Doco şi Prisi pleacă în Mirhinia!…Dar Pati şi Pongo?
– Măi, găgăuţă, pricepi greu şi uiţi repede. Ar trebui să te consulţi cu PiţiCati, se înfoie Purtzel. Cum să plecăm fără Pati şi Pongo? Avem o misiune, măi, Prisi, nu ne plimbăm numai aşa, fără treabă.
„Da, asta o pricepuse. Da’ unde o fi Mirhinia?” Se întrebă a nu ştiu câta oară Prisi.
„Da’unde e Mirhinia?” Se întrebă şi Pati.
„Mirhinia e locul pe care o să-l găsim împreună”, le răspunse o voce uşor metalică, pe care n-o mai auziseră până atunci.
– E Trililoşca! Strigă Prisi, o auziţi? E Trililoşca noastră! Dani, o auzi?
Începură toţi să cânte deodată, cam halandala.
„Ce talentaţi suntem”, se minună Pongo „adevăraţi artişti!” Pipicumeta cânta pe două voci odată, vocile erau foarte diferite şi făceau mari eforturi să se potrivească între ele.
– Vai, ce melodie frumoasă! Piţi Cati apăruse pe malul celălalt al pârâului. Am auzit-o aseară la Eurovizion, continuă ea mieroasă. Dani se opri cam stânjenit. Pongo hămăi furios şi se repezi spre pârâu. PiţiCati îşi luă tălpăşiţa în mare viteză.
– Fără panouri cu fel şi fel de circuite, fără sisteme de automatizare, fără chestii complicate! Trililoşca se opri o clipă; şi fără tas, tas….
– Tastatură, vrei să zici, o ajută Doco. Am înţeles, dar măcar un sistem energetic solar de rezervă, pentru situaţii neprevăzute…
– Mă rog. Eu, însă, sunt o invenţie clasică, am o nobleţe intrinsecă şi sunt mult mai evoluată decât covorul zburător; dar, continuă ea cu aceeaşi convingere, sunt totodată, sensibilă şi romantică; şi n-aş putea spune că nu sunt modernă…
– Are dreptate, spuse Dani. Sunt convins că o să ne înţelegem.
– A, bine că mi-am amintit! Mai ziseTrililoşca. Beculeţe, da!Vreau un set complet de beculeţe colorate. În rest, aşa cum v-am spus. N-am chef să fiu luată drept navă spaţială, ori ozene. Nu mă compar cu astea. Sunt o Trililoşcă normală; pentru prieteni „Trili”.
Mironauţii aprobară fericiţi. Trililoşca adormi istovită de această primă probă de personalitate.
– O să mai vedem pe parcurs, spuse Purtzel nu foarte convins.

7

– Trililoşca ne iubeşte, zâmbi Prisi. Nu-i aşa Pati? Ai auzit-o şi tu.Trili ne iubeşte.
Pregătirile de plecare se apropiau de sfârşit. „La noapte va fi lună plină”, îi spuse Bufniţa lui Prisi „timpul cel mai bun de plecare.” Prisi părea neliniştit.
– Am visat-o pe Piţi, Bufi. Avea o găleată plină cu urzici…
– Interesant vis, măi Prisi, mormăi Bufi, să aveţi grijă pe unde mergeţi!
– Hai Prisi, îl trase Purtzel, să vedem de bagaje.
– La noapte va fi lună plină, putem pleca , se bucură Pongo, auzi Pati? O muşcă cu gingăşie de o ureche şi-i şopti: am impresia că Doco ne face o surpriză, să ştii!
Intr-adevăr, Doco căra două cutii în timp ce câteva luminiţe care îi jucau când în privire când pe creştet, anunţau că pregăteşte ceva. Luminiţele săriră una peste alta de câteva ori şi apoi plonjară drept în cele două cutii pe care le desfăcuse.
– Ce-i cu astea ? Se  minună Dani. Avem parte de surprize marca Doco?
– Da, domnule Dani. Suntem două surprize, plăcute, sperăm! Daţi-ne voie să ne prezentăm: Eu, Ţipera şi sora mea Gordalina, muziciene. Suntem gemene, dar avem voci diferite…
Ţipera tipuri dulce, Gordalina gordăi pe un ton grav, apoi se auzi un bâzâit scurt şi se făcu linişte.
„Ce bine!” Se gândi Trililoşca „sper să nu mă deranjeze prea curând.”
„Ce tipe haioase, nu ştiu unde le-o fi găsit Doco, da-s cool” se înveseli Purtzel.
Din stejarul de lângă podeţ, o mierlă somnoroasă întrebă ce se petrece.
– Mai avem un pic de treabă, Doiniţa, transmise Prisi stânjenit. Acuşi suntem gata.
– Nu-l luaţi cu voi şi pe Don O’Clock ? întrebă Doiniţa; cucul! E aşa de singur săracul!
– Şi mie ce bine mi-aţi face! Se foi Gheo, că mă scoate din sărite oridecâteori îl aud că sughite! Am încercat să-l speriu, dar tot degeaba!
Trililoşca se mai examină odată înainte de plecare.
– Oare nu mi-ar fi de folos şi nişte elice silenţioase?…Poate şi o pernă de aer?
Mironauţii o priviră cu respect şi cu neascunsă admiraţie „E grozavă, ce mai!” Trililoşca roşi uşor. Dani mai făcu o ultimă verificare. Doco îşi notă ceva în jurnalul de drum; apoi Purtzel blocă clichetul de la sistemul energetic de rezervă, îi montă butonul de siguranţă şi-i mulţumi lui Trili pentru îngăduinţă .
– Trebuie să fim foarte atenţi la drum şi s-o ajutăm pe Trili, mai ales la început, până se rodează, le mai spuse Dani la plecare.

8

Ieşise luna. O lună rotundă, roşietică, agăţată, parcă, de stejarul de lângă podeţ. Nu se auzea nici un foşnet. Nu se mişca nici o frunză. Până şi pârâul se cufundase adânc în somn, abia de i se auzea sforăitul uşor.
Bine că plecaţi! Cârâi Gheo, în sfârşit o să dorm şi eu. Aveti grija să nu… Nu mai auziră ce le spunea Gheo, Trili pornise.
– Asteptaţi-mă, mi-aţi promis că mă luaţi!
– Cucul!! Prisi se uita rugător la Dani. Trililoşca încetini. Fericit, Don O’Clock se instală în cuibul de pe copertină. O voce dulce se auzi în noapte; alte câteva i se alăturară.
Gheo tresari.Prisi bătu din palme. Pati îl privi duios pe Pongo. Trili îşi probă două beculeţe argintii cu reflexe sidefii. Cântecul mierlelor învălui păduricea şi-i însoţi o bună bucată de drum:

Voie bună luaţi cu voi
De la mine, de la noi
Vă vom fi mereu aproape
Peste munţi şi peste ape

VA URMA…

15 Mai 2008 at 21:22 Lasă un comentariu

 II. Aventuri în Mintocania

În care:
Mironauţii descoperă o ţară ciudată.
Trililoşca e în pericol.
Prisi o salvează pe Baby Domez.
Mironauţii cad în ghearele mintocanilor.
Un personaj interesant îi iese în cale lui Pongo.
Aflăm că şi mintocanilor le place muzica.

Din Jurnalul de Drum

Săptămâna 1 Ziua 5
Consemnează Doco

Drumul de noapte e foarte plăcut. Trililoşca parcă pluteşte printre copacii cu vârfurile luminate de lună. Ici colo câte o casă, dar nici ţipenie de om. Câţiva câini au o discuţie destul de aprinsă lângă un iaz. O turmă de oi doarme la poalele unui deal cu cioban cu tot. Câinele nu se vede, probabil participă la şueta de lângă lac. În schimb, măgarul ne salută prieteneşte. Don O’ Clock îi răspunde, încântat, în numele mironauţilor. Cu această ocazie ne transmite că totul e sub observaţie, nu ştie exact cât e ceasul, dar bănuieşte că se va lumina curând de zi, fiindcă pică de somn. Dani îmi arată ceva în faţă.Un fum gros îmbracă în pâclă răsăritul de zi. Pe o pancartă gata să cadă, cu literele
aproape şterse, poţi desluşi cu greu un salut: BINE AŢI VENIT în MINTOCANIA!

9

…Se lumina de zi. Vorba vine, fiindcă în Mintocania nu prea se lumina nicicând. Orbecăiai în plină zi dacă nu ştiai locurile. Mironauţii pierdură ore întregi fără să-şi dea seama prea bine cum arăta ţara asta. Pe Trililoşca o lăsaseră într-un loc retras, să se odihnească. Pati şi O’Clock dormeau şi ei, gemenele povesteau ceva pe şoptite iar Pongo stătea de pază. Nu arăta prea bine locul ăla. Pongo dădu o raită prin împrejurimi. O mulţime de schelete de maşini zăceau părăsite la întâmplare. Pâcla, ceaţă, fum peste tot. „Şi mirosul asta insuportabil de ars ”oftă Trililoşca. Se trezise. „Parcă te poţi odihni cu astea lângă tine”…Poate că o auziseră, poate că nu, în orice caz Ţipi şi Gordo se opriră din şuşotit şi curând, aţipiră şi ele lângă Pati. Trililoşca îşi trase capota până-şi acoperi geamurile şi încercă să-şi reia somnul, dar sări ca arsă: prin apropiere se auzeau nişte paşi. Nu, nu erau ai lui Pongo şi nici ai mironauţilor! Beculeţul de veghe deveni roşu: două umbre bântuiau prin cimitirul de maşini!

– Ia uite, ce ciudăţenie! Şopti unul din cei doi mintocani, gras, cu o mustaţă stufoasă şi o voce gâjâită. Se apropiară de Trililoşca, o pipăiră şi o examinară pe toate părţile …
– O fi cineva înăuntru? Mintocanul cel gras scotoci prin traistă , scoase un cârlig şi-l agăţă de caroseria ciudatului vehicul. Trililoşca observă că amândoi aveau în cap câte o cască cu ţepi rotunjiţi la capete.
– Sst, auzi ceva ? Se sperie celălalt, unul mic, sfrijit, dar cu mustaţa la fel de mare. Ceva ca un sforăit? Îşi pipăiră armele, priviră atenţi în jur şi începură să tragă maşina spre drum.
– Dacă n-o putem folosi, o ducem mâine în târg, hotărî cel gras.
Ceaţa se lăsă şi mai deasă .
– Hei, se repezi Trili la gemene, treziţi-vă! Gordo se opri din sforăit, cam buimacă, Ţipi deschise nişte ochişori somnoroşi.
„Ce mă fac cu prostănacele astea?” Suspină Trili. Haideţi ieşiţi pe acolo, le arătă ieşirea de siguranţă, fără să faceţi zgomot şi fără să fiţi văzute. Sper că vă daţi seama ce se întâmplă”…le mai şopti .
Gemenele nu-şi dădură seama, dar ascultară fără să crâcnească. Pati îşi dăduse seama şi sărise afară furioasă foc pe Pongo. Mintocanii se împiedicară de ceva şi un morman de tăblărie ruginită căzu peste ei şi peste ciudata lor pradă. Trililoşca începu să înjure. Cam buimăciţi, mintocanii se târâră pe sub grămada de fiare. N-aveau timp, însă, să-şi pipăie cucuiele. „Nu te lăsăm noi aicea, cloşmelie cu capac”, îşi făcu curaj Grasul.„Nici pe tine şi nici pe ăla care doarme înăuntru”, adăugă Sfrijitul. Ce captură! Te pomeneşti că o fi vreun spion!
– Cred că am dat peste o chestie a dracului de importantă! Iţi dai seama? Grasul se înflăcărase. Scoase o sticlă din traistă, dădu o duşcă pe gât şi i-o întinse şi celuilalt.
– Să dibuieşti un spion! Îşi şterse mustaţa cu dosul mîinii. Asta se plăteşte!
– Şi dacă sunt mai mulţi? Se învioră şi Sfrijitul. Ia uite ce hărăbaie încăpătoare! O să vadă ei, spionii, imediat, cine-i leagănă în somn, mai zise trăgând cu nădejde de cârlig…Şi cine o să-i vândă la bucată!
– În câteva zile o să fim celebri şi bogati!…Grasul zvârli sticla goală şi îşi dădu cu pumnii în cap până i se aprinseră cele câteva beculeţe fixate în ţepii de pe caschetă.
– Dar mai întâi, ia să vedem noi, ce avem aicea! Îi aruncă o privire complice Sfrijitului şi îşi vârâ capul înăuntru.
– Ei, drăcia dracului! Nici urmă de spion! Pe unde s-o fi evaporat? Aici nu-i lucru curat!

10

Mintocanii se puseră pe cotrobăit. Scotociră cât scotociră, din ce în ce mai nedumeriţi şi mai nervoşi. „Cretinii”, îşi spuse Trililoşca. „Trebuie să fiu calmă şi să găsesc o soluţie, înainte să mă facă facă bucăţi dobitocii aştia”. O fâşie galbenă de lumină se prelinse pe lângă un schelet de camion din preajmă. Trililoşcăi i se păru că aude nişte voci. Îşi încordă auzul, dar vocile se îndepărtară. Probabil erau alţi vânători de chilipiruri. Brusc, i se făcu teamă. Ce o să se întâmple cu ea? Se vor descurca mironauţii singuri în caz că… Trililoşca se înfioră. Îi va mai vedea oare? Îşi aminti cât de bucuroşi erau la plecarea în expediţie, ce încântaţi erau de ea, i se păru că le aude vocile, ba chiar că vede faţa zâmbitoare a lui Prisi… O lacrimă i se scurse, căzu sfârâind pe declanşatorul de energie de rezervă şi produse un fulger. Mintocanii, obosiţi de atâta efort, rezemaţi de ea, simţiră o durere ascuţită în şira spinării şi săriră ca arşi.
– Drăcia asta electocutează! Bine că n-am păţit-o mai rău! Se văită Grasul.
– Ăsta e un avertisment, se înfricoşă Sfrijitul. Uite cum pâlpâie beculeţul ăla roşu! Nu prea îmi place…şi javrele astea, de unde or fi apărut?
– Ia, căraţi- vă de aici! Grasul luă un drug de fier şi se repezi la cei doi câini. Potăi nenorocite!
Pongo hămăi scurt: „Ai grijă Pati, prostănacii sunt supăraţi!” Se repezi la ei ca turbat. Mintocanii o rupseră la fugă mâncând pământul. O spârcăială verzuie le pică şi la unul şi la celălalt pe nas.

Dacă ar fi avut timp, ar fi observat o pasăre solitară care îşi căuta sughiţând cuibul, zburând de colo colo printre maşinile părăsite.

Mironauţii erau dezamăgiţi. Nu prea le plăceau locurile; dezolant de urâte; urâte şi neprimitoare.
„Nu se mai ridică ceaţa asta!” Oftă Purtzel. Din loc în loc, case fără acoperişuri, ziduri căzute. Era ceva specific pe acolo. Prisi, însă, nu credea că se dărâma casele alea, dimpotrivă, era sigur că sunt în construcţie. Pe de altă parte, mintocanilor părea să nu le placă cunoştinţele noi; şi nici cu cele vechi nu se aveau prea bine dacă era să judeci după încăierarile pe care le zăreai, ici colo, cam la tot pasul. Prisi, însă, era convins că mintocanii fac antrenamente. Doco se gândea cum să prezinte toate astea în jurnal, în timp ce Dani se temea că, în atmosfera de supărare generală din Mintocania, nu fusese înţelept să o lase pe Trili departe de ei. Trecuseră ore bune şi nu ştiau nimic unii de alţii.
Se apropiau de Dark Plaza. „Mai dăm o raită pe aici şi ne întoarcem”, hotărî Dani.

11

„Ne-am lămurit.” Hârtii, gunoaie, pungi de plastic învârtejite de vânt; praf; şi o mulţime de mintocani încleştati într-o încăierare generală în Dark Plaza.
– Pati încearcă să trasmită un mesaj, spuse Prisi, dar nu înţeleg ce; iar Trili n-are semnal.
– E momentul să facem cale întoarsă, îi anunţă Dani. Praful înecăcios cuprinsese toata piaţa. Urmăriri, pumni şi vorbe scrâşnite printre dinţi.
– Ce bătăuşi! Purtzel urmărea ostilităţile cu un fel de fascinaţie. Încăierarea devenea tot mai înverşunată. După cum se vede, n-o să se termine astăzi, mai adăugă Purtzel. Pot pune pariu.
– Ar fi o idee, râse Doco, oricum nu ne-am ales cu nimic din ziua asta…
– Ba nu, sări Prisi am învăţat câteva vorbe în limba lor, cred că aşa se salută mintocanii între ei. Ce zici, Dani, n-ar fi frumos să-i salutăm şi noi în limba lor? Poate că atunci…
Prisi nu-şi termină vorba şi o zbughi drept spre scena de luptă.
– Ce faci Prisi, ai înnebunit? Strigă Dani după el. Priveau cu disperare cum, pur şi simplu, dispăruse printre picioarele mintocanilor!… Câteva secunde mai târziu ieşi din îngrămădeală şi se îndreptă spre ei strângând ceva la piept. O porumbiţă”, le-o prezentă Prisi. „E rănită”; îi mângâie delicat aripa care atârna. „O cheamă Baby Domez.”Albă, de parcă venise din altă lume în locurile astea cenuşii, Baby Domez închisese ochii.
– Oare o să moară? Întrebă cu jale Prisi. Au călcat-o în picioare!
– Bine că nu i-ai mai salutat, îi spuse cu tristeţe Dani.
– Nu, nu cred că o să moară! Purtzel îi examină atent aripa rănită; trebuie, doar, să-i fixăm cumva aripa până se vindecă.
Se îndepărtară în fugă de Dark Plaza. Căutau un loc mai retras unde să o poată pansa pe Baby Domez. Porumbiţa îşi revenise din leşin. Prisi o ţinea la piept acoperită cu hăinuţa .
Nu se mai vedea picior de mintocan, acum, că piaţa rămăsese în urmă. Probabil se luptau în continuare acolo. Se opriră într-o fundătură liniştită. Purtzel găsi nişte frunze de alinariţă, i le puse pe rană şi-i legă aripa cu o batistă. Baby Domez abia îşi stăpâni lacrimile. Câteva clipe mai târziu adormi liniştită, ocrotită de hăinuţa lui Prisi .
– TelePaticMesaj! În sfârşit, se bucură Prisi, dar imediat se schimbă la faţă. În TPM, Trili le comunica doar atât: „Păziti-vă, sunteţi urmăriţi”. Mironauţii încercară să iasă în fugă de pe străduţa unde se opriseră, dar era prea târziu: o mulţime de mintocani cu mutre încruntate le blocaseră calea. Pe cap aveau caschete cu ţepi şi erau înarmaţi cu lanţuri şi cu bâte. Prisi o simţi pe Baby Domez zbătându-se şi se temu să n-o piardă în îngrămădeala în care se aflau. Inspiră şi expiră lung şi apoi tuşi scurt de trei ori. Mironauţii înţeleseseră: era o transmisie codificată a unui nou TPM de la Trili:
„Eu, Pati şi Pongo am reuşit să punem nişte proşti de mintocani pe fugă. Suntem în afara oricărui pericol şi gata să sărim în ajutorul vostru. Comunicaţi unde sunteţi şi ce se întâmplă.”

Treptat, treptat, se obişnuiră cu întunerecul din beciul în fuseseră aruncaţi. Se predaseră imediat, fiindcă n-aveau nici o şansă să scape din încercuire; şi fiindcă nu era prea înţelept să te laşi bătut degeaba. Partea rea era că fuseseră închişi şi nici măcar nu ştiau unde. Partea bună era că se aflau împreună şi că erau teferi.
În celulă se făcea din ce în ce mai frig. Dani îşi scosese haina şi-i învelise pe Purtzel şi pe Prisi în ea.

12

Umblau pe bâjbâite, nu se vedeau unul pe altul. Ce poate fi mai întunecos decât o închisoare într-o ţară întunecoasă ? Câteva luminiţe licăriră în dreptul deschizăturii zăbrelite. Paznicul îşi făcea rondul.
Ca toţi mintocanii purta pe cap o caschetă cu ţepi cu beculeţe montate în capete. Câteva erau aprinse. „Ingenios”, se gândi Purtzel; „şi logic, după obiceiurile din partea locului…”
– I-ar sta bine într-o sală de dans, remarcă Doco, fără să zâmbească… Cred că funcţionează cu senzori… Mintocanul se îndepărtase.
– S-a trezit Baby Domez, zise Prisi. Ne întreabă ce s-a întâmplat şi unde suntem.
– Ori unde am fi, e bine că eşti aicea cu noi, zâmbi, de data asta, Doco. Eşti o eroină, Domez! O să scriu despre asta în jurnal.
Se aşternuse iar liniştea. Nu se auzeau decât picăturile de apă care se prelingeau din tavan, cădeau pe pardoseala de ciment şi îngheţau instantaneu. Mironauţii stăteau amorţiţi unul în altul, ameţiţi de foame şi de frig. Câteva scântei străluciră în întuneric. Săreau de parcă se jucau şotron.
– Am un plan, se auzi vocea lui Doco. Hai, dezmorţiţi-vă, că altfel o să îngheţăm aici. Îşi luă avânt şi alunecă pe balta îngheţată de pe pardoseala de ciment. Casca mintocanului se lipi de zăbrele şi câteva dâre luminoase brăzdară celula.
– Hei, ce faceţi acolo? Nenorociţi de spioni ce sunteţi!
– Ne pregătim pentru campionatul de patinaj, îl lămuri Dani. Suntem invitaţi la un concurs internaţional. Doco mai făcu două, trei piruete şi încheie cu un dublu Purtzel. Era tot ce se putea în condiţiile de acolo! Mironauţii aplaudară cu entuziasm. Paznicul îşi reluă tropăind plimbarea.
– Auzi, patinatori! Mă prostesc ei pe mine!
Doco făcu o reverenţă, respiră adânc de câteva ori şi le povesti ceva cu glas scăzut.
– Grozavă idee, declarară mironauţii într-un glas. E timpul să o comunicăm la bază.

13
– Grozavă idee, se entuziasma Pati. Trili, tu ce zici de ideea băieţilor?
– Colosala idee, hămăi şi Pongo şi pe loc îi veni în cap textul pe care se chinuia de câtva timp să-l compună pentru următorul lui hit:

Nu bombăni, nu te certa
Nici măcar nu mai lătra
Hei, hei, hei, Trililoşca vrei
Să bagi viteza-n ei
Să ne roage de iertare
Şi degrabă de plecare

Din ţinutul lor umbros

Murdărel şi-ntunecos
Să ieşim odată, frate
Cu inimile împăcate
Unde e Mirhinia oare
Ne poţi spune tu, frăţioare?

– Mda, concluzionă Trililoşca. E un proiect fezabil. Daţi-i drumul!

Zis şi făcut. Pongo se pregăti să plece în misiune.
– Fii cu băgare de seamă, aici nu-i de joacă! Îl dădăci Pati. Nu cumva să te iei la harţă cu vreun mintocan! Şi, mai ales, să nu cânţi pe drum!…Mai strigă după el.
Pongo ajunse foarte repede în Dark Plaza. „Ce pustie e astăzi piaţa”! Se miră. „Halal misiune! Ce-o să le spun când mă întorc”? Fluieră a pagubă, apoi începu să fredoneze dezorientat: „…şi degrabă de plecare/ din ţinutul lor umbros”… „N-am noroc”, îşi mai zise Pongo dezamăgit…
– M-aţi strigat, domnule? În faţa lui Pongo se ivise, ca din pământ, un zdrenţăros cu un dinte lipsă, încălţat cu un pantof galben şi cu celălalt albastru. Adineaori mi s-a părut că îmi spuneţi numele: Nino Rocki, se prezentă arătarea, mă scuzaţi, continuă cam jenat, dar m-au bătut…
Pongo îl privi cu milă: înţelesese! Se gândi la mironauţi şi i se puse un nod în gât: îi sărise cheful să mai cânte.
– V-am auzit cântând, domnule…
– Pongo.
– Rar se aude aşa o voce, sâsâi domnul Nino Rocki, credeţi-mă că ştiu ce spun. Şi cântecul! Ce linie melodică, ce ritm! Essepssional!
Am putea organiza un concert…
Pongo dădu din coadă într-o parte şi în cealaltă şi îşi ridică urechea dreaptă: „Ia uite, ce surpriză în Dark Plaza! Cum să-i spun domnului Rocki că am o…”
– Am o prietenă, îi sâsâi la ureche Nino. E un mare talent, ca şi mine de altfel. Numai că eu nu… Nino Rocky oftă ; mie mi s-a interzis să cânt… din motive mintocăneşti de stat.

Pongo stătea ca pe ghimpi. Domnul Rocki continua cu destăinuirile: încă mai reprezenta un nume în muzică, iar prietena lui, Black Cake, era o celebritate, păcat că începuse să fie uitată. Dacă domnul Pongo, cu vocea lui şi cu melodia absolut superbă pe care…
– Am plecat, îl întrerupse Pongo, nu pot să-ţi explic, e ceva urgent.
Nino Rocki îl privi cu tristeţe.
– Ştii, prietene, pe mine mă cheamă, de fapt, „Nenoroc”. Asta e!

Pongo se întoarse în cimitirul de maşini. Era abătut. Nici nu-i venea să vorbească. Proiectul nu reuşise. Trili şi Pati erau de-a dreptul disperate. Ce o să se întâmple cu băieţii? Cum să le spună că Pongo dăduse greş?…Că găsise piaţa pustie?…

Deşi băieţii n-aveau nici o veste de la Pati nu-şi pierduseră nădejdea. Erau siguri că Pongo se va descurca! Deşi…cum de nu sosise încă nici un mesaj?

Ziua următoare trecu foarte greu şi pentru cei de afară şi pentru cei închişi. Mironauţii aşteptau să se însereze. Îi dureau muşchii de atâta patinat, dar altfel ar fi îngheţat. Începuseră să-şi piardă curajul. Se gândeau la tot felul de lucruri. Oare să nu fi ajuns la Pongo mesajul în care-i prezentaseră planul?…Dacă i s-o fi întâmplat ceva?…Cu bătăuşii ăia din Dark Plaza cine ştie? Aşteptau amorţiţi de frig, înghesuiţi unul în altul în întunerecul ca smoala, să mai treacă o noapte…

… Mintocanii parcă intraseră în pămînt, se dezvinovăţea Pongo, a nu ştiu câta oară, în faţa lui Pati şi a lui Trili. Sau, poate, dormeau? După atâtea lupte e nevoie de odihnă. Ce ar mai fi de făcut? Timpul trecea şi mironauţii se aflau în pericol de moarte. Cei închişi în Mintocania nu scăpau cu viaţă. Don’O Clock aflase asta de la un văr de al treilea întâlnit azi noapte întâmplător…
– Am găsit! Strigă Pongo. Cum de nu m-am gândit mai devreme? O zbughi, mai -nainte ca Pati şi Trili să afle ce, sau pe cine, găsise, spre Dark Plaza.
Îi venea să se muşte. „Dobitoc de câine ce sunt! Oare o să mai dau de Rocki?”… În Dark Plaza două grupuri de mintocani tocmai sosiseră, îşi aranjau caschetele şi schimbau
între ei amabilităţile obişnuite. Încăierarea plutea în aer.
– Ascultă, măi, porc de câine, strigă şeful uneia din cele două tabere, unul cu mustăţi stufoase si dinţii iesiţi în afară, o să muşcăm din voi până rămâneţi numai zdrenţe….
Pongo tresări speriat. I se păru că lui i se adresase fiorosul mintocan. Făcu stânga-mprejur gata s-o întindă, când auzi replica mintocanului din fruntea celuilalt grup:
– Ce tot vorbeşti, băi, măsea stricată, tu şi oile tale cu şoric! O să măturăm Dark Plaza cu voi, prostănacilor…

Pongo observa ca „porcul de câine” se uita cruciş…”M-am speriat ca prostul”, îşi spuse răsuflând uşurat.” Ăştia n-au treabă cu mine”. Se oprise la o distanţă strategică, undeva spre marginea pieţei.
– Hai, apropiaţi-vă daca aveţi curajul, mâncători de căcăreze ce sunteţi, se îmbăţoşă „măseaua stricată”. Faţă-n faţă, mintocanii se repeziră unii la alţii. Pongo nu mai stătu pe gânduri: îşi umplu plămânii cu aer si începu sa cânte. Bătăuşii se opriră surprinşi şi-l ascultară cu atenţie. Le plăcea cântecul. „Ce bine ar fi să se adune mai mulţi”, se gândea Pongo căutând cu privirea printre cei câţiva mintocani din piaţă, doar, doar dă de Rocki. Cântecul se terminase. Mintocanii începură să chiuie şi să bată din palme. Frumoasă melodie. Câţiva dintre ei cântau; nu înţelegeau cuvintele, dar le suna bine.
– Ţi-am spus eu că ăsta e un cântec mare…, auzi Pongo o voce cunoscută în spatele lui. Era Nino Rocki, ceva mai spilcuit decât fusese mai devreme.
– Maestrul Pongo, îşi intră în rol Nino deloc intimidat de situaţie, arătând cu mâna întinsă spre cântareţ, în aplauzele celor din piaţă. Şi alături de el, ….celebra Black Cake! Ia te uită ce surpriză! Imbrăcată într-o rochie de catifea neagră, cu o perlă strălucitoare deasupra nasului prinsă în panglicuţa din jurul capului, frumoasa căţeluşă îi zâmbi lui Pongo şi îi salută pe mintocanii care umpluseră Dark Plaza. Atmosfera se încălzise, publicul nerăbdător dorea să-i audă.
– … Şi acum să cântăm împreună, mintocani, îi îndemnă Pongo, bătând din palme şi sărind pe scena improvizată la repezeală de câţiva spectatori. Nici nu era nevoie, însă, să-i îndemne. Sute de mintocani cântau plini de elan: „…din ţinutul lor umbros / murdărel şi întunecos / să ieşim odată frate…”
– Ei…? N-aud! Pongo îşi făcu palma pâlnie şi o duse la ureche: mai tare, mai cu inimă!
Urmă Black Cake care interpretă un blues cu o voce joasă şi profundă care îl emoţionă profund pe Pongo: „are dreptate Rocki, cum să nu ajuti un asemenea talent?” Piaţa răsună de aplauze, chiuituri şi tropăituri.

14

Entuziasmul ajunse la culme când Nino Rocki anunţă că cei doi cântareţi vor cânta o piesă în primă audiţie. Ei, asta-i bună! Nino se cam întrecuse cu gluma! Pongo se sperie. Ştia melodia, o promovase Asociaţia Ciorilor, urcase nu demult pe locul trei în topul Cra –Tv, dar să cânte cu Cake, fără nicio repetiţie, un cântec pe care…
– Eşti un mare artist, îi şopti Black Cake.
„Ce subţirică şi frumoasă e”, îşi spuse Pongo. „Ar trebui să-i spun că nu…”
Black Cake îi surâse dulce.
– Ce bine-ţi stă cu rochiţa asta, îi şopti Pongo şi perla albă de pe nasul lui Cake deveni aurie şi strălucitoare….
Mintocanii îi aplaudară minute în şir. Dark Plaza părea fermecată. Câteva tinere mintocance leşinară şi voluntari inimoşi le dădură primul ajutor. Nino Rocki şi cei doi artişti se înclinară în faţa minunatului public de care n-ar mai fi vrut să se despartă.

– Cântă, oftă Pati. Ce succes au! Până aici se aude! Cred că ideea nu e rea, deşi nu înţeleg ce nevoie era de această Cake …Uneori nu e prea bună telepatia asta…Mai bine să nu auzi, să nu şti…
Era singură cu Trili şi copleşită de tristeţe. Trililoşca o înţelegea pe Pati. Ceeace nu înţelegea era nepăsarea faţă de mironauţi. În fond, de succesul concertului depindea succesul planului de salvare.
– Iţi aduc aminte Pati, că evenimentul din Plaza din această seară are un singur scop: să afle mintocanii de „bomba din cimitirul de maşini.” Adică de mine! Şi să fie convinşi că n-au decât o şansă: “să apeleze la intervenţia salvatoare a mironauţilor”. Mai spuse pe un ton hotarât Trili şi o rugă să le trezească pe farfuze. „Ar trebui să fie în Plaza, acum, doar sunt muziciene.”
Somnoroase, gemenele pricepură după câtva timp despre ce e vorba şi o luară din loc fără să crâcnească.
– Împiedicatele, continuă Trili. Au plecat aşa, dezacordate, mai bine le lăsam să doarmă. Oricum, continuă ea, nu le-a auzit nimeni cântând ceva cu cap, cu coadă. Nu s-au obosit să compună un cântec, poate chiar un cântecel de leagăn, că azi, mâine,o să fie nevoie şi de asta…Şi când mi-aduc aminte cu ce promisiuni ne-au aburit, că o să asigure fondul muzical de întreţinere a unei atmosfere pozitive, că o să compună un imn al mironauţilor… Vrăjeli! Mai bun e Don O’ Clock. Aş putea spune că avertizările lui sonore sunt de-a dreptul energizante…
– Şi tu, se întoarse spre Pati, pune lăbuţa pe ceva, uite ce praf e, ce dezordine…
„Se vede treaba că, în lipsa lui Dani, Trili se crede şefă”. Pati suspină şi se apucă de treabă. Nici Trililoşca nu stătea de pomană. Avea destule de făcut: îşi primeni acoperitoarea cu iarbă nouă şi plantă un copacel de varoba; profită de lipsa lui Don O’Clock care ieşise să ia puţin aer şi meşteri un cuib pentru Domez în stil mexican. In sfârşit, îşi unse încheieturile cu o cremă L’Ireal de zi şi îşi puse o floare de mirodie la geamul albastru din faţă…

– Avem un TPM de la… Gheo! Anunţă Pati. Cred că e supărată! Auzi ce spune: „ vă transmit că nu am nimic să vă transmit”…Am impresia că ne-am luat cu una, cu alta şi am uitat să-i răspundem la mesajul de săptămâna trecută…

Concertul se lungise un pic. Domnul Rocki prezentă încă două cântăreţe, cu voci bine timbrate şi cu un farmec ieşit din comun dat fiind că erau gemene. Dark Plaza, deşi înecată într-un praf gros, părea că se luminase un pic, mai ales că apăruse şi luna strălucitoare de după un nor. Black Cake şi Pongo mai onorară două bisuri, mulţumiră absolut minunatului public din Mintocania… „vă iubim, mintocani”, strigară cântăreţii într-un glas. „Sunteţi unici!” Nino Rocki se gândi să-şi schimbe numele în Norocki.
– Sunt fericit împreună cu voi, mintocani, în această noapte magică, spuse în încheiere cu voce răsunătoare Pongo. Aici, la voi, e linişte şi pace.Vă spun acest lucru, pentrucă, alaltăieri, în Târgul Proştilor, am fost nevoiţi să anulăm concertul din cauza unei avertizări din partea guvenului. În cimitirul de maşini se descoperise o maşină capcană! Şi noi, şi toţi cei din târg, am scăpat teferi datorită unei echipe de intervenţie sosită acolo, patru specialişti care au dezamorsat rapid bomba…

Mintocanii rămaseră în piaţă toată noaptea. Deci era adevărat! Mintocania e în pericol! Zvonurile circulau de vreo două zile prin ţinut. O maşină capcană în cimitirul de maşini! Unii o văzuseră. Drăcia aia poate exploda în orice moment!
– Ce face guvernul? Strigă careva.
– De ce nu ne avertizează? Întrebă altul.
– Noi am văzut-o! Strigară doi mintocani mustăcioşi. E o maşinărie sinistră care scoate un zgomot ciudat, aşa ca un sforăit!
– Şi dacă te apropii de ea te electrocutează, completă unul din cei doi. Ei o păţiseră, dar fiind inteligenţi şi curajoşi reuşiseră să scape; n-ar dori, însă, nici duşmanilor să treacă prin ce …
– Dobitocilor! Li se adresă calm un mintocan cu ochelari care nu se băgase în vorbă până atunci. Aţi uitat de ăia patru de ieri pe care eraţi gata să-i omorâţi? Nici măcar nu i-aţi întrebat unde se duc, ce vor să facă…
Mintocanii se luară la bătaie. De mult nu se mai încăieraseră cu atâta plăcere.
– Ia staţi, se trezi unul în urma unui pumn în cap, nu cumva sunt ăia pe i-am dus noi la închisoare? Fraţilor, haideţi iute să-i scoatem de acolo! Altfel o să fim luaţi de tâmpiţi!

– Adevărul adevărat, aprobă Dani .
– Ei au zis, nu noi! Se hlizi Prisi cu dinţii de sus proptiţi în buza de jos.
– O tâmpenie cât se poate de binevenită, completă Doco.
– Ce ziceţi, îi salvăm pe mintocani? Râse Purtzel.
Era momentul pentru un TPM:

„Bravo Pongo! Eşti un mare artist. Mai mare decât te cred ei. Ne vedem curând la <dezamorsare>
Felicitări lui Black Cake şi lui Norocki.”
P.S. -Tocmai a apărut directorul închisorii cu o tavă cu sandvişuri, patru sticle de Bref Kola, ordinul de eliberare şi…scuzele oficiale!”

15

Mironauţii, unul dupa altul, se îndreptau spre ieşire. Cu beculeţele de la caschete aprinse, gardienii se aliniară în poziţie de drepţi si interpretară în cor, plini de avânt, şlagărul care era pe buzele tuturor mintocanilor în zilele acelea:

Hei, hei, hei
Trililoşca vrei
Să bagi viteza-n ei…

VA URMA…

9 Mai 2008 at 22:10 3 comentarii

III. Eliberarea veveriţelor

În care:
Mironauţii ajung în ţinutul Veverului.
Aflăm cu ce preţ se culeg nucile.
Pongo primeşte o nouă misiune.
Inventia lui Doco trezeşte interes.
Pentru neamul veveriţenilor începe o nouă viaţă.

Din Jurnalul de Drum
Săptămâna a doua Ziua cincea
Consemnează Doco

Adio Mintocania! Suntem liberi! Am plecat de mai bine de o oră. Trili e în formă. Rulează cu viteza maximă, deşi drumul urcă destul de abrupt. Fredonează şlagărul lansat de Pongo noaptea trecută în Dark Plaza. Don O’Clock, ca de obicei, a întârziat la plecare. Am crezut că l-am pierdut în Mintocania. În ultimul moment, însă, a apărut vesel ca o pitulice şi fără să spună o vorbă s-a băgat în cuibul lui. Acum stă cuminte acolo, cred că e cam intimidat de noua lui vecină, Baby Domez. Am ajuns în vârful dealului. În faţa noastră se aşterne o minunată vale verde, înconjurată de dealuri. Nu se aude decât vocea lui Trili:

„Hei, hei, hei / Trililoşca poţi, Trililoşca vrei…”

– Am ajuns în Vever, anunţă Dani, suntem în Valea Veverului! Impături harta şi examină cu multă atenţie priveliştea.
– Ce de nuci! Se minună Prisi. E plin de nuci pe aicea.
– Şi de alune! Adaugă Trililoşca, îmi sar direct în cap. Încep să văd dublu. Sper să nu se întâmple ceva cu cei doi de la mansardă! De câtva timp nu l-am mai auzit pe O’Clock.
– Don O’Clock doarme, strigă Baby Domez. Am găsit butonul de camuflaj şi suntem la adăpost.
– Ia priviţi în stânga! Exclamă Purtzel. Mironauţii observară cu mirare un şir de veveriţeni care se alineaseră pe cărarea dintre dealuri.
– Veveriţe cu botniţe! N-am mai văzut aşa ceva! Se minună Prisi.
Un dulău negru şi fălcos făcu un semn cu o biciuşcă şi o mulţime de veveriţe se căţărară
într-o clipită în pomii şi în tufele de pe dealurile din apropiere. Câţiva dulăi, la fel de fioroşi dar mai mici în grad, probabil, aduseră nişte coşuri mari şi le aşezară unul lângă altul în iarba de sub nuci. Imediat începură să zboare nuci şi alune, aterizând cu mare precizie în coşuri.„Foarte bună organizare”, constată Dani. Cu mişcări îndemânatice şi repezi fiecare veveriţă îşi umplea coşul. Dulăul şef mârâi, apoi lătră de două ori. Coşurile fură luate de câinii jandarmi din subordine şi înlocuite cu altele.
– Săracele veveriţe! Le căină Prisi. Oare am putea să le ajutăm?
– Am fost reperaţi, constată Purtzel. Ce facem? Plecăm?
– Nu înainte de a ne lămuri ce se petrece aici. Tu ce propui, Doco? Întrebă Dani.
Doco stătea pe ganduri. Câteva sunete melodioase veniră dinspre Pongo. Mai precis dinspre stomacul lui.
– E şocat, îl scuză Pati.
– Asta e! Exclamă Doco. Exact ce voiam să aud! „Credence Happy Time Revival”
– Pongo, n-ai vrea tu să stai de vorbă cu domnul paznic-şef? Îl întrebă Dani.
– Aşa, ca de la neam, la neam. Se băgă Purtzel.
Pongo păru puţin jignit. Mironauţii tăceau. Pati îl privi încurajator. Prisi părea gata să plângă. Pongo oftă, schelălăi cam trist şi o zbughi spre nucul de lângă cărare unde, cu pălăria lăsată pe ochi, se odihnea Fălcosul. Între timp, veveriţele îşi vedeau de treabă. Din când în când scoteau nişte sunete ascuţite.
– Se plâng, explică Prisi. Pati dădu şi ea din cap cu milă. Sunt nemâncate de zile întregi. Dacă greşesc şi nimeresc pe alături, dacă nu reuşesc să umple fiecare câte zece coşuri pe zi, sunt pedepsite: pentru fiecare coş neumplut, câte o zi de foame! Unele abia se mai târăsc!

Pongo se oprise respectuos în faţa domnului jandarm-sef şi-i spunea ceva. Fălcosul clămpăni urât. Un stol de grauri ţâşniră speriaţi dintr-o tufă din apropiere. Don O’Clock începu să sughită tare. Baby Domez se foia neliniştită.
– Se pregătesc să vină încoace, anunţă Domez. Trili verifică declanşatorul de artificii şi sistemul energetic de rezervă. Ţipera şi Gordalina începură să se jeluiască tam-nesam şi cam fals. Dulăul nu-şi mai arăta colţii. Se ridicase scuturându-se de frunze, îşi împinsese pălăria care îi alunecase pe ochi şi cu un aer cam nehotărât se plimba de colo, colo. Pongo continua să-i vorbească. Fălcosul se opri, dădu din cap şi se îndreptă împreună cu Pongo spre maşinobila oprită în drum.
Trililoşca simţi un val de căldură. „Îmi vine să leşin, ar trebui să-i spun lui Dani”.

Poza

– I-o fi dat Pongo un exerciţiu de logică Fălcosului, încercă Doco să destindă atmosfera .
Trililoşca îşi reveni cât de cât. Când apăreau steluţe pe capul vreunuia dintre mironauţi, problemele erau pe cale să se rezolve. Într-adevăr, două steluţe săltăreţe făcură un arc luminos de la creştetul lui Doco la cel al lui Dani.
– I-auzi! Lui Pongo îi arde de cântat! Se miră Pati.
– „Spărgătorul de nuci”, l-am auzit şi eu, se bucură Prisi. Ce ai Trili, ţi-e rău?
– Ei, un pic de ameţeală, mi-a şi trecut!
Dani şi Doco ieşiră în întâmpinarea celor doi.
– Faceţi cunoştinţă, zise Pongo, domnul Dani, conducătorul expediţiei în Mirhinia, inventator, matematician şi filozof, domnul Doco, inventator, scriitor şi muzician, domnul Brutcanis, ministrul aprovizionării şi al războiului din Valea Veverului. Dumnealor, mai zise ceremonios Pongo, vor să vă facă o ofertă specială, domnule Ministru…
Pongo se retrase respectuos în spatele lui Doco. Fălcosul se concentră, era interesat, se vedea bine, dar pricepea foarte greu. Dani îi făcuse schiţa cu un băţ în nisipul drumului şi-i explica cu multa răbdare…
– E vorba de un dispozitiv automat de cules nuci şi alune, şopti Purtzel.
Domnul Brutcanis dădea din cap: începuse să înţeleagă. Doco apelă la Purtzel, specialistul lor în mecanisme neconvenţionale şi se apucară de meşterit.
Veveriţele aşteptau cuminţi, unele căzuseră rupte de oboseală. Buldogii de serviciu se foiau de colo, colo aşteptând un semn de la şef…
…Dispozitivul era gata. Dani îl examină amănunţit şi i-l arătă domnului Brutcanis.
– E un prototip. Ar fi nevoie de…
– De o sută de bucăţi, făcu calculul Dani. Vă dăm modelul şi domnii buldogi, sub comanda dumneavoastră, le vor face în timp record…În schimb, daţi-ne cu împrumut veveriţele, avem nevoie de ele pentru un mare spectacol de circ cu sărituri acrobatice pe care o să-l organizăm în Mirhinia….
Fălcosul îşi arătă colţii. Nu! Cu asta nu era de acord.
Lui Trili îi era greaţă. „Sper să mă pot stăpâni”…
– Atunci, putem să facem şi altceva …zise calm Dani, ne daţi doar botniţele veveriţelor .
– Planul de rezervă, îi şopti Prisi lui Trili.
Fălcosul închise gura. „Ei bine, aşa mai merge. O să le punem să-şi facă altele” se gândi el şi rânji bălos:
– Da’ la ce vă trebuie vechiturile astea?
– O să facem o plasă, îi explică Dani, pentru săriturile de la trapez, v-am spus că avem spectacol în Mirhinia şi ne cam grăbim…Dacă reuşim, vă trimitem o invitaţie…

Poza

– Asta ne-ar lipsi…mormăi Trili.
– În sfârşit, bine că bat palma, oftă uşurată Pati.
În drum se adunase un morman de botniţe din nuieluşe de alun. Veveriţele aflaseră câte ceva de la Prisi, le era însă, greu să creadă, chiar şi după ce domnul Brutcanis dăduse ordin să-şi arunce botniţele dar să nu părăsească punctele de lucru.
Disciplinată, armata buldogilor adună materialele necesare pentru cele o sută de dispozitive, urmând indicaţiile domnului Brutcanis. Pati şi Pongo desfăceau botniţele în mare viteză, în timp ce mironauţii împleteau plasa din nuieluşele de alun. Scântei zburau de la o mână la alta. Dacă nu reuşeau înaintea buldogilor, toată munca era zadarnică. Prisi le transmise un TPM veveriţelor.
„Lucrăm pentru voi. Când o să auziţi parola „nuca-n perete”, nu staţi pe gânduri şi vă aruncaţi în plasă.”

– Ce-i ăla „perete”? Întrebă un veveriţean tinerel închizând ochii şi azvârlindu-se în gol la auzul parolei…Trililoşca tocmai pornise în trombă cu toata armata de veveriţe în remorca rezistentă, împletită cu meşteşug din nuieluşele de alun.
– Oare o să culeagă nuci cu dispozitivele alea ? Şi ce fac cu atâtea nuci? Întrebă Prisi .
– Cine ştie …Doco avea un aer enigmatic. Oricum, fălcoşii o să fie nevoiţi să-şi schimbe stilul de viaţă…
– Nucile, pentru ei, sunt monede de schimb, se băgă în vorbă veveriţeanul cel tinerel.
După un urcuş destul de anevoios, Trililoşca se oprise într-o poiană liniştită mărginită de dealuri cu nuci şi aluni. Un izvor se furişa abia văzut printre tufe înflorite de vernilia şi mirodie. O turmă de kassuri păştea departe în vale. Ce departe rămăseseră buldogii şi viaţa de chin pe care o duseseră până acum! Încet, încet veveriţele începură să se învioreze. Săreau ici colo prin iarba înaltă smălţată de flori. Nu îndrăzneau, încă, să se caţere în nuci, deşi erau rupte de foame. Prisi îi explică lui Veve cel curios că, un perete e asemănător cu un cap de buldog: sună a gol!
Dani discuta cu prinţesa VeraVera, fiică a regelui veveriţenilor. Buldogii le cotropiseră ţinutul în urma unor lupte grele. Regele căzuse într-o ambuscadă. „Mai bine aşa , decât sclav la buldogi”. VeraVera oftă. „Ce fericit ar fi fost aici, cu noi, în libertate! „Asta va fi noua noastră ţară”, li se adresă apoi, solemn, Vera Vera, veveriţelor: „ Regatul neamului nostru, al veveriţenilor, va renaşte…”
– Trăiască VeraVera ! Strigară veveriţele fericite şi se împrăştiară într-o veselie de nedescris prin poiană. Trăiască Veverul de Sus! VeraVera nu avea cuvinte să le mulţumească mironauţilor. Cea mai mare bucurie pentru poporul ei ar fi ca mironauţii să rămână şi ei acolo…Pati oftă . Dacă ar fi fost după ea…
Mironauţii îşi luară rămas bun. Don O’Clock îşi ocupase locul gata de plecare înaintea tuturor. „Ce-o fi păţit?” Se întrebăTrili. De fapt se simţea puţină tristeţe în aer. Prisi încă-şi mai flutura batista şi se uita în urmă la grupul de veveriţe vesele şi gălăgioase..Trililoşca o coti după dealul din faţa lor şi se aşternu tăcerea. Abia spre seară se mai înviorară şi începură să cânte cu toţii:

Vever, Vever, cu mult soare
Minunată întâmplare
În poiana cu izvoare
Bucuria nu mai moare…

Ţipera şi Gordalina nu se lăsară mai prejos şi începură să cânte cât le ţinea gura de parcă erau la concert în Dark Plaza. „Răguşitele astea”, îşi spuse Trili, se cred mari cântăreţe…”

– Îmi mai vine un cântec în minte, zise Purtzel, ascultaţi:

Pati, Pongo
Prisi, Purtzel
Trililoşca dodoloaţa

Trililoşca părea de piatră. Un observator atent şi-ar fi dat seama, însă, că e întoarsă pe dos.
– Isteaţă, măi, gâlmă, îi şopti Doco lui Purtzel, Trililoşca cea isteaţă! Purtzel dădu din cap şi reluă împreună cu ceilalţi:

Pati, Pongo
Prisi, Purtzel
Doco, Dani
Trililoşca cea isteaţă
Prietenie de o viaţă…

Beculeţele de la bordul lui Trili scânteiară în nuanţe de verde bleu.
– Dodoloaţă, dodoloaţă, bombăni Trili, bine că aţi dres-o.

VA URMA…

8 Mai 2008 at 11:32 Lasă un comentariu

IV. Tainele Chmeniterei

În care:
Un personaj misterios iese în calea mironauţilor într-un moment de cumpănă.
Au loc dispariţii inexplicabile.
Dani pătrunde într-un loc bine păzit.
Purtzel dă dovadă de mare generozitate.
Chmenitarii au motive de bucurie.

Din Jurnalul de Drum
Săptămâna treia
Ziua treia
Consemnează Doco

De ieri Purtzel şi Trililoşca se privesc cu ostilitate. Nu ştiu cauza. Dani va sta de vorbă cu fiecare din ei. Pati e îmbufnată, dar nu din cauza acceselor muzicale ale lui Pongo ci, de data asta, din cauza Ţiperei şi a Gordalinei, care, după ce că au devenit foarte gălăgioase, nu prea se sinchisesc să se acordeze şi sforăie când dorm. Aici va fi nevoie de intervenţia tehnică a lui Purtzel. Drumul devine tot mai anevoios şi Trili dă şi ea semne de oboseală.
Şi, parcă n-ar fi de ajuns, de aseară Prisi se uita puţin cruciş…

Drumul îngust şerpuia printre munţi. Printre nori străbătea anemică lumina lunii. Trili înainta cu viteza mică, hurducându-se peste bolovănişuri şi gropi. Peisajul devenea tot mai sălbatic. Luna dispăruse sub perdeaua tot mai joasă a norilor. Se întunecase de tot şi se pornise un vânt puternic. Din când în când auzeau pietre prăvălindu-se tot mai aproape de ei. Dani era îngrijorat. Adormiseră toţi, erau obosiţi, cu excepţia lui şi a lui Doco care scria de zor în jurnal.
– Hei, Doco, îl scutură Dani, ar trebui să oprim. Să găsim un drum mai puţin periculos. Ar fi nevoie şi de o copertină mobilă cu armătură de rezistenţă la şocuri. Acum, însă…
– Ia te uită, îl făcu atent Doco, e cineva acolo, lângă prăpastie. Pare o sperietoare…Ori o fantomă?…
– Eu cred că e un indicator, zise Purtzel somnoros, nu vedeţi că ne arată pe unde s-o luăm?
– Pe unde cad stâncile alea? Întrebă Dani. Asta-i bună! Doar dacă vrea cineva să ne vadă fărâme…
Trililoşca opri. Dani si Doco coborâră şi făcură câţiva paşi descoperind cu mirare că enigmatica arătare părea un om înţepenit, cu o mână întinsă spre muntele pe lângă care şerpuia drumul.
– Green Hill, li se prezentă el băieţilor cu vocea stinsă. Să nu cumva să vă continuaţi drumul pe acolo, le arătă el cu privirea, auziţi cum se prăvălesc bolovanii…Nu vă luaţi după mâna mea întinsă, am avut un accident şi am rămas înţepenit, de multă vreme n-a mai trecut nimeni pe aici…
În întunericul ca de smoală o lumină strălucitoare dezveli, pentru o clipă, munţii pleşuvi, o cascadă care cădea de pe un perete de stâncă într-un râu vijelios şi prăpastia din stânga drumului. Un tunet puternic îi făcu să tresară. Munţii din preajmă vuiră într-un ecou prelungit. O avalanşă de bolovani şi stânci se porni de pe peretele muntos din faţa lor. Câteva pietre nimeriră pe capota lui Trili. Cu glas tremurat Prisi o strigă pe Baby Domez. Din fericire, nu se întâmplase nimic rău acolo sus. Domez se roagă, le comunică Prisi, e liniştită, spune să nu ne facem griji…Don O’Cloock bolborosi ceva , apoi, după câteva clipe de tăcere se auzi un fel de pârâit… „Ăsta nu mai e sughiţ”, se gândi intrigată Trililoşca.

Domnul Green părea complet epuizat. Dani şi Doco nu ştiau ce să facă. Stăteau tăcuţi în mijlocul drumului. Oare cum să-l ajute? Dani îl examină puţin, îl strigă, apoi, pe Purtzel. Domnul Green era ghid prin locurile alea sălbatice, aflară. De ani de zile cutreiera munţii şi uneori mai ajuta câte un drumeţ rătăcit să-şi găsească drumul spre casă. Totul până în ziua în care se întâmplase nenorocirea…
Fulgerele şi tunetele se îndepărtaseră, se auzea doar ropotul ploii dezlănţuite care învăluia în neguri munţii. Nici nu se mai vedeau unii pe alţii. Îl luară pe sus pe domnul Green şi fugiră spre Trililoşca împiedicându-se ici colo de bolovanii care nu încetau sa cadă. Trili îi învălui deodată într-o lumină aurie privindu-l cu blândeţe si compasiune pe străinul care nu reuşea să-şi mişte mâinile şi picioarele. Trebuia operat, nu încăpea nici o îndoială! Şi era nevoie pentru asta, nu numai de un specialist, ci de o echipă bună şi de o sursă puternică de lumină…
Ochii strălucitori ca două perechi de lasere ai lui Pati se îndreptară spre pacient ca la comandă în timp ce steluţele de pe capetele mironauţilor erau tot o forfotă.

Poza

Asistat de Dani si de Doco, Purtzel încercă o manevră de revitalizare a membrelor, dar fără rezultat.
– Eu cred că are nevoie de o transfuzie de energie, zise Prisi. Trililoşca, tu ce zici? Poate că tu eşti salvarea lui dacă ai vrea să….
– Asta e! Se bucură Purtzel. Căscăilă eşti de milioane!
Trili nu stătu pe gânduri. O coroniţă de fulgere dinspre sistemul energetic de rezervă se lansă instantaneu şi plană uşurel pe creştetul domnului Green.
Toţi ochii erau îndreptaţi asupra lui. Domnul Green mişcă puţin capul şi o lacrimă i se rostogoli pe obraz. Apoi se ridică în picioare, îşi mişcă mâinile cu mirare şi le zâmbi larg mironauţilor. Transfuzia reuşise. Domnul Green îi privea fericit şi nu reuşea să mai scoată un sunet. De fapt nu avea cuvinte să le mulţumească. Şi mai ales minunatei maşinobile. O privi cu admiraţie neascunsă. Trili se făcu că n-aude, dar brusc îl învălui pe străin într-o lumină caldă, intensă.

Ei, acum puteau să-şi continue expediţia. Dar pe unde? Mironauţii tăceau, aşteptau caDani să ia o hotărâre.
– N-aveţi alt drum, le spuse domnul Green Hill, decât pe aici, le arătă prăpastia. E o scurtătură cam abruptă, dar care vă duce direct în Chmenitera. Dani aruncă o piatră. Zgomotul nu-l încurajă dar ce putea să facă? Pati se apropie şi ea şi se înfioră: „Oare i-o fi trecut ameţelile lui Trili?” Se întrebă. Doco şi Purtzel, cu lanternele aprinse, se uitau în jos, dar domnul Green nu se mai vedea. Strigă, după un timp, de jos, din vale, îndemnându-i să-l urmeze! Le dăruise, înainte de a se face nevăzut, desaga lui încărcată cu poame. Îi mai sfătuise să nu rămână mult prin ţinutul Chmeniterei şi să se străduiască să nu iasă în evidenţă. Mironauţii ar fi vrut să-i dea barem un săculeţ cu nuci, dar el îi refuzase politicos. „O să aveţi mare nevoie de ele acolo, în Chmenitera ”, le spusese cu un aer enigmatic.
Se hotărâră să-l urmeze pe domnul Green. Dani discută pe şoptite cu Trili, care n-avea nimic împotrivă s-o ia la vale imediat, zicea că e sătulă de atâta urcuş. Precaut, Dani îi dădu, totuşi, un calmant şi-i activă perna de aer.
– Domez, ce-i cu Don O’Clock, nu şti? Nu l-am văzut, nu l-am auzit, se îngrijoră Doco. A ieşit cumva?
– Sst, şopti porumbiţa, e aici, doarme. A avut un coşmar mai devreme când cădeau stâncile pe lângă noi! Mi-e teamă să nu rămână cu sechele, e atât de sensibil…
– Atenţie, am primit un TPM, se bucură Prisi .
– De la cine, de la cine, cine ne poate localiza în prăpastia asta?
– Ascultaţi! Lui Prisi îi străluceau ochii: „Joi, cu ocazia zilei nostre naţionale, avem onoarea să vă invităm la marea sărbătoare de încoronare a Reginei Veverului De Sus şi a Nuclandiei, Majestatea Sa, VeraVera. V-am făcut o rezervare la <Luminişul Alunilor>.” Are şi un P.S., adăugă Prisi: „Dacă aveţi nevoie de nuci, o să vă trimitem printr-un curier regal.”
– Cred că era joi când am plecat de acolo. Doco căuta în jurnal. Da, era joi. Ar fi fost frumos …zise cu un oftat…Ce să le transmitem ?

Vever, Vever, veselie
Tare bine să vă fie
Vom ajunge odat’ la voi
Într-o minunată joi…”

– Am în cap o melodie pentru textul ăsta, se entuziasmă Gordalina.
– O să-l cântăm odată şi odată în Veverul de Sus, zise cu glas subţirel Ţipera .
– Am mai auzit eu de astea, mormăi Trili, poveşti de adormit copiii…

Ieşiseră de puţină vreme dintre munţi. Drumul continua să coboare dar nu mai era atât de abrupt. Ici colo se zărea câte o casă şi oameni ocupaţi cu diferite treburi. Era destul de mare animaţia, la revărsatul zorilor, pe acolo. Trililoşca semnaliza strecurându-se cu graţie printre oameni şi tot felul de maşini.
Curând intrară într-o mare mulţime de oameni. Deci asta e Chmenitera! Ce forfotă! Un loc plin de viaţă. Tarabe cu tot felul de mărfuri de-ţi luau ochii; negustori care trăgeau de tine să cumperi ceva; chmenitari care pălăvrăgeau şi se foiau de ici-colo, preocupaţi de cumpărături şi de noutăţile din târg.
Trililoşca ascultase de sfaturile domnului Green şi se oprise pe o alee lăturalnică a Chmenbazarului de unde avea o vedere perfectă a locului şi a celor care treceau pe acolo. Optase pentru o ţinută rafinată şi elegantă: o culoare deschisă, un gri palid cu ape albăstrui care-i conferea distincţie, dar şi un aer uşor misterios. Clipi mulţumită din beculeţele roz atât de bine asortate cu tot restul şi, ca să nu înţepenească, se foi puţin pe străduţa aceea liniştită.
– Ia priviţi, Babet are roate, te pomeneşti că o fi tramvai!
Trili îşi stinse furioasă beculeţele.
– Un dobitoc de chmenitar, bombăni, nici nu merită băgat în seamă. Apăsă pe un buton şi un jet de apă rece îl udă de sus până jos pe dobitoc.
– Hei, ce faci,? Te-ai supărat, Babet? Chmenitarul se îndepărtă plin de necaz.
Chmenbazarul era numai zumzet. Chmenitarilor le plăcea hărmălaia. Pretutindeni răsunau strigăte, ţârâieli, piuituri, miorlăieli, cârâituri, hămăituri.
– Nu ştiu dacă o să putem suporta, se plânse Ţipera. Am impresia că nu stăm prea bine cu izolaţia fonică. Ce zici Gordo, vorbeşti tu cu Purtzel?
Adâncită în gânduri, Trili părea insensibilă la gălăgie. N-auzea nici măcar văicărelile gemenelor. I se făcuse groaznic de cald.
– Curg apele pe mine, Pati, nu te duci tu după două sticle de margolita? De garine galbene aş prefera ! Să ne răcorim şi noi un pic. Ţine două nuci, cred că ţi-ajunge; aici, dacă ai nuci, ai cu ce cumpăra. Ai observat, nu?

Mironauţii mergeau fără grabă, erau multe de văzut în Chmen Bazar. După aventurile din Mintocania, însă, deveniseră mai precauţi: se urmăreau unul pe altul din priviri, erau interesaţi de tot ce vedeau şi auzeau dar încercau, pe cât posibil, să nu atragă atenţia, aşa cum îi sfătuise domnul Green. Aglomeraţia crestea de la o oră la alta. Dincolo de zgomotosul

Poza

Chmen Bazar, departe, se vedea Esplanada, cu clădiri elegante şi parcuri .
O construcţie impozantă, „RED HOUSE”, domina Esplanada. Inscripţia cu litere roşii de pe frontispiciul clădirii se vedea de la distanţă. Chmenitarii se fereau de Esplanada. Dacă vreunul din ei ajungea pe acolo, era oprit şi controlat cu străşnicie, aflară mironauţii. De câte ori se interesau de locul ăla, erau trataţi cu răceală sau chiar li se întorcea spatele, aşa că deveniră bănuitori: ce-i făcea pe chmenitarii cei gălăgioşi să se poarte astfel? Dani privi în jur, îl văzu pe Purtzel la o tarabă din apropiere, voia să cumpere un binoclu. Avea nevoie de nuci pentru asta, observaseră, de altfel, că în Chmenitera nucile şi alunele erau folosite ca monezi! Îşi amintiră de Brutcanis şi înţeleseseră de unde venea pofta de nuci a buldogilor! Doco se întoarse repede cu un săculeţ plin, îi dădu lui Purtzel trei nuci şi o alună să cumpere binoclul. Ceva mai departe Pongo îşi proba sepcuţa roşie, era foarte încântat, costa numai o nucă şi două alune. Pongo mai văzuse ceva şi pentru Pati, o vestuţă roşie în ton cu şepcuţa lui. Doco făcu plata. …Dar Prisi ? Nu mai era pe acolo!
Nu trecuse mai mult de o jumătate de oră de când îl văzuseră jucându-se cu un papagal printre tarabe! Părea că deveniseră foarte buni prieteni.
Dani şi Doco se învârteau îngrijoraţi printre tarabe. Cu săculeţul doldora de nuci, plănuiseră să facă o aprovizionare pe cinste, dar parcă le mai ardea acum? Prisi nu era de găsit. Parcă intrase în pământ cu papagal cu tot! Cine să-i ajute? Într-un singur om de prin partea locului ar fi avut încredere, dar, acum, nu erau siguri dacă îl întâlniseră cu adevărat aseară, sau numai visaseră. Or să o întrebe pe Trililoşca. Purtzel şi Pongo alergaseră într-un suflet într-acolo, însă nici Pati, nici Trili nu ştiau nimic. Ele tocmai constataseră că gemenele plecaseră fără să spună o vorbă. Trili nu se sinchisise prea tare. „Doar nu se aşteaptă cineva să mă duc să le caut”
– Prisi, zise Pati cu vocea gâtuită, să ne facă el una ca asta…Nici măcar nu ne răspunde, îi trimitem într-una mesaje, dar n-aude…Unde să mergem să-l căutăm?
– Cred că-l caută şi Domez, se trezi O’Clock, parcă-mi spunea ceva mai adineaori da’ n-am fost prea atent. Am văzut-o zburând în direcţia aia, mai adăugă arătând spre Esplanada.
„Ar fi trebuit să-l chem, să fi stat aici cu noi. Cu papagal cu tot.” Se învinovăţi Trili. „Să-i fi cumpărat şi lui, şi papagalului, câte o margolita de căpşuni. Cred că tare le-ar fi plăcut!”
Doco şi Dani răscoliseră tot Chmenbazarul; zadarnic! Şi măcar de ar fi avut vreo informatie, vreo idee! Unde sunt fulgerele de altă dată? Se lălăi Pongo.
Mironauţii se îngrijorară de-a-binelea. Pe unde o fi, ce să se fi întâmplat…
– Lăsaţi-mă să-l caut, zise, de data asta hotărât, Pongo.
– Cred că va trebui să plec spre Esplanada, spuse Dani. Mai sunt trei ore şi se întunecă. Doco, rămâi aici şi ai grijă să nu mai plece nimeni până nu mă întorc.
Pongo se uită la Dani cu o privire de câine alungat şi nu reuşi să scoată un sunet.
– Uite-o pe Domez! Exclamă Purtzel.
Porumbiţa nu aflase nimic de Prisi. Le povesti, însă, că simţise ceva pe lângă Red House. N-ar putea spune exact ce, doar că avusese un sentiment apăsător de spaimă. Dani făcu câţiva paşi şi se întoarse:

– Ai dreptate Pongo! Eşti un cercetaş de elită, aşa că, m-am gândit că ar fi bine să dai o raită pe Esplanada poate afli ce se ascunde în Red House.Eu o să te urmez îndeaproape şi o să acţionez în funcţie de informaţiile pe care o să le obţinem.

Poza
– Şi tu, Purtzel, zise Trili fără chef, ai face bine să vezi pe unde umblă vagaboantele alea două, că acuşi se înserează şi toante cum sunt…

Pongo se apropia de Esplanada. În urma lui, la o distanţă bunicică, Dani se strecura printre chmenitarii plini de fel şi fel de bagaje: genţi, sacoşe, lădiţe, saci, cărucioare încărcate cu tot ce cumpăraseră sau aveau de vândut. Dani nu mai văzuse în viaţa lui atâtea lucruri. Probabil de aceea i se spune străduţei aceleia „Drumul Plaselor”, se gândi, numai că nu avea timp se minuneze. Cipilica roşie a lui Pongo nu se mai vedea. Asta însemna că ajunsese la Red House.

Pongo se opri la intrarea în Esplanada. Se aştepta să fie pază peste tot, dar nu zări decât un paznic în uniformă roşie, chiar în faţa intrării în Red House. „Neam de al meu, cum ar glumi Purtzel. Şi pe deasupra ne place roşul la amândoi” continuă Pongo să-şi facă curaj, apropiindu-se. Se gândi la Prisi şi se simţi plin de forţă şi de îndrăzneală. „Un exemplar de rasă, cu ochi inteligenţi,cu prestanţă…”
– Ce cauţi, potaie? Mârâind ameninţător paznicul se îndreptă spre el. Ai legitimaţie?
Pongo se feri la timp de un bocanc cu ţinte. Se stăpâni să nu sară la beregata fiarei şi zâmbi cu amabilitate. „Un fel de Brutcanis opărit”, îşi zise Pongo, „şi cu plasturi pe colţurile ochilor, urât tare săracu’.” N-apucă să spună ceva că bruta îl înşfăcă cu dinţii de ceafă, îl cără câţiva metri, împinse cu bocancul un capac greu de fontă şi, înjurându-l, îi dădu drumul înăuntru. Apoi aruncă o privire peste Esplanada, împinse capacul la loc şi reveni agale în faţa intrării în Red House. Nu se vedea nimeni prin preajmă, ba da, ia uite, încă unul, o fi vreun prostanăc de turist, că aia de pe aici nu îndrăznesc… Opăritul rămase cu ochii agăţaţi la săculeţul de la cingătoarea turistului: era burduşit cu nuci, se vedea bine.
– Căutaţi pe cineva? Întrebă mieros şi se prezentă: Pit Bull, şeful pazei.
– Caut un prieten, domnule Bull, purta o cipilică roşie, nu cumva l-aţi văzut pe aici? Dani scoase câteva nuci din săculeţ.
– L-am zărit, domnule…
– Dani, negustor autorizat.
– Sigur că l-am zărit, domnule negustor, îl lămuri şeful pazei. Zicea că dă o raită pe acolo, hămăi cât putu el de amabil, uitându-se spre tarabele care abia se mai vedeau în întuneric, probabil sunteţi nou pe aici… Vreţi să intraţi în Red House?

Cu o legitimaţie care îl costase trei nuci, un minut mai târziu, Dani străbătea coridoarele pustii ale clădirii, din ce în ce mai neliniştit. Dispăruse şi Pongo! …Să fi aflat că Prisi e în altă parte? Măcar un „la minor” să fi auzit, şi ar fi înţeles că e teafăr! Ce o înfricoşase atât de tare pe Baby Domez? Ce taină ascunde locul ăsta?… Se opri în dreptul unui birou şi citi pe uşă:
„Birou de Relaţii cu publicul”… Aici trebuia să ceară informaţii! Şi să ceară şi un act. Aşa îi spusese domnul Pit Bull: „Domnul Ion Comis de la Relatii cu Publicul o să vă dea un act necesar.” Dani sună lung la o sonerie cu amplificator. Uşa se deschise şi un paznic cu mutra opărită ca toţi ceilalţi din Red House, se repezi să-l înşface.
– Lasă-l, se auzi vocea domnului Comis, lasă-l, să vedem ce vrea.
Dani cotrobăi prin săculeţul de la cingătoare.
– Cinci nuci domnule…
– Dani.
– Aveţi grijă, domnule Dani, că nu mai primiţi alt act. Domnul Comis îi întinse preţioasa hârtie cu o mână şi cu cealaltă luă nucile. Dani împături hârtia şi o băgă în buzunar, nu înainte de a citi cu mirare:… „Acesta este un ACT. Şi va rămâne aşa ”.
– Acum mergeţi şi la biroul de alături, la doamna Mucles ca să vă dea avizul pozitiv, îl îndrumă cu un aer plictisit domnul Comis.

Dani se opri în faţa uşii pe care scria AVIZE si RAPOARTE. Cineva tuşea tare îndărătul uşii. După câtva timp bătu la uşă. Cum nu-i răspunse nimeni dar nici tusea nu se mai auzea, intră în birou. O doamnă corpolentă îi făcu semn să se apropie şi după aia uită cu desăvârşire de el. Se foia, ofta, mai băga câte o bomboană în gură, sorbea dintr-un pahar mare şi răsfoia hârtiile de pe birou. La gât avea un lanţ strălucitor de care atârna un bolovan, tot atât de strălucitor, care-i acoperea pieptul. Din când în când scotea câte un sunet ciudat, aşa ca o fluierătură înfundată.
“Se vede treaba că atârnă greu lanţul ăla, ia uite ce cocârjată stă săraca”, se gândi cu milă Dani. Şi ce greu răsuflă!
În sfârşit, doamna Mucles îşi ridică nasul din hârtii, îşi suflă îndelung nasul, desfăcu un pacheţel şi muşcând dintr-un sandviş, răsfoi mulţumită cele câteva hârtii de pe birou. Alese o hârtie de culoare verde pe care scria “Aviz Pozitiv” şi o hârtie roşie pe care scria “Aviz Negativ” şi i le întinse lui Dani.
– Ăsta verde costă cinci nuci, iar pentru cel roşu, mai plătiţi încă nouă nuci şi trei alune dacă vreţi să vi-l rup, asta aşa, ca să vă ajut un pic. Pe doamna Mucles o apucă un nou acces de tuse în timp ce număra cele cinsprezece nuci pe care i le pusese Dani pe birou.
Doamna Mucles rupse Avizul Negativ şi-l întrebă, şuierând şi tuşind, dacă în locul restului de şapte alune poate să-i dea un „Penultimatum”.
– Poate o să vă fie de folos vreodată, cine ştie, îi mai spuse morfolind o bomboană şi răsfoind iar printre hârtiile de e birou.
Dani luă avizul verde şi hârtia albastră pe care scria “Penultimatum” şi se grăbi spre ieşire.

Ajunse în capătul coridorului. Nimeni nu-i ceruse nici legitimaţia, nici Actul! Nici măcar paznicul care patrula pe coridor, alt opărit, desigur. Mai avea de obţinut, însă şi‚,Cardul”. În săculeţ mai erau treizeci şi şapte de nuci. Dar cine ştie ce surpriză îl mai aştepta în biroul următor! Pe uşă citi:
STRICT SECRET! Sunaţi insistent şi bateţi în ritm de JARZA!
„Chiar dacă sun insistent, dacă nu ştiu ce-i cu ritmul asta, tot nimic n-am făcut! Jarza! Ce-o mai fi şi asta? Vreun dans chmeniterian? Cred că o să mă dau bătut.”  Dani rămase câteva secunde privind plin de necaz la uşa închisă din faţa lui şi o porni încet spre ieşire. Un mieunat subţirel îl făcu atent. Venea de undeva de aproape, din spatele lui. Se întoarse, trase de mânerul singurei ferestre de acolo şi un motănel mic, negru îi sări în braţe.
– Nu vii să o luăm pe Graţiela? Motănelul îl privi încrezător. Au băgat-o jos, în depozitul cu copii, mai zise. Pe mine voiau să mă arunce într-un canal. De acolo nu iese nimeni, aşa ziceau, numai că eu am fugit…
– Unde e Graţiela? Cine voia să te arunce într-un canal? Ce-i cu depozitul ăla şi…  -Dani striga disperat-  unde sunt copiii?? Începuse să înţeleagă. Auzi nişte paşi şi într-o secundă îl împinse pe motănel în buzunarul interior al hainei. Era mititel motănelul, aşa că încăpea foarte bine acolo. Paznicul, tot un „opărit”, străbătu în fugă coridorul, trecu pe lângă Dani mârâind urât şi dispăru pe alt coridor.

Poza

„Pe motănel îl caută, pe Spitz, parcă aşa zicea că-l cheamă”, se gândi Dani- îşi puse palma în dreptul inimii, acolo de unde-l auzea, abia perceptibil, cum toarce liniştit. Se afla iar în dreptul uşii „strict secrete” privind înciudat anunţul cu „Jarza”. Spitz începuse să se foiască şi să bată cu lăbuţa în pieptul lui. Bătea după un ritm. „O fi Jarza, te pomeneşti !” Dani nu mai stătu pe gânduri. „Fie ce-o fi”. Sună insistent, făcu o pauză şi începu să bată ritmul după Spitz. Uşa se deschise şi o mână cu gheare lungi şi roşii îl trase înăuntru.
„Piţi Cati” îşi spuse  Dani. Nu, nu era Piţi Cati, deşi semănau foarte bine.
– Sincopa, se prezentă domnişoara bine dispusă. Dani îi întinse Actul şi Avizul Pozitiv. Sincopa le cercetă câtva timp cu un aer concentrat. În fiecare sprânceană avea câte un inel de argint cu pietricică neagră. „Interesant!” îşi spuse Dani..
– N-au nici o valoare! Domnişoara Sincopa îi aruncă hârtiile cu un aer plictisit. Apoi zâmbi cu ochii ţintă la săculeţul de la cingătoarea lui. „Ce zâmbet scânteietor are!”Se  miră Dani. Se gândi să-i dea Penultimatumul, dar renunţă.
– Înainte să vă dau cardul personal, mai trebuie să răspundeţi la nişte întrebări, domnule Dani. Luaţi loc. Sincopa scoase o cărţulie, o răsfoi şi-l întrebă:
– Ştii cât face o lună plină şi cu o lună nouă?…Bineînţeles că nu şti! Cine, în afara mea, ar putea să ştie? Hi,hi,hi!”
„Are un diamant într-un dinte”, se lămuri Dani. „E toată împănată cu pietricele”…
– Răspunsul este: cinci săptămâni în balon! Hi,hi hi! Ce zici de asta? Sincopa râdea cu poftă, fulgerându-l cu diamantul canin, dar şi cu pietricelele negre. Iţi dai seama cum ar fi să-ţi priveşti de sus duşmanii, din balon? Să-i vezi alergând neputincioşi şi amărâţi, să râzi de ei? Pe neaşteptate Sincopa deveni furioasă.
– Mai am o ultimă întrebare, domnule Dani, zise ţintuindu-l cu două fulgere negre şi citind apăsat din cărţulie: câţi motănei, de preferinţă negri, sunt necesari pentru o haină, ceva mai lungă decât asta a dumneavoastră, eventual şi o geantă…
Spitz începuse să se foiască şi strănută.
– Sănătate! Eşti răcit? Îşi schimbă iar tonul Sincopa.
– Mda, cred că am răcit, îngăimă Dani ştergându-şi nasul cu un şerveţel şi întrebându-se dacă nu cumva pietrele negre din sprâncenele Sincopei emit raze X…Cred că trebuie să plec, mai spuse şi se îndreptă spre uşă. Sincopa făcu un salt şi-l luă de braţ.
– Ei, hai, că nu e aşa de grav. Doar vrei sa-ţi dau cardul, nu-i aşa? Sări pe birou şi începu să se bâţâie ritmic fluturând o cartelă de culoare roşie.
– Ştii Jarza?
Dani ştia doar că trebuie să afle ce se ascunde dincolo de toate astea. Rămase pe loc fără să-i răspundă.
– Cinci nuci, zise Sincopa înţepată. Ba nu, zece, că te-ai prezentat nepregătit la examen. O să te conduc unde vrei să ajungi, aşa că trebuie să te leg la ochi. Dani îl simţi iar pe Spitz foindu-se. Făcu câţiva paşi dus de Sincopa, apoi auzi deschizându-se o uşă şi simţi o îmbrâncitură puternică.

…Il trezi aerul tare al nopţii şi picăturile de ploaie care i se prelingeau pe faţă. Unde se afla? Lângă el dârdâia un ghemuleţ negru care din când în când îl lingea pe frunte şi mieuna disperat. Dani se ridică cu greu de pe caldarâm şi privi în jur. Fără îndoială, că era tot pe Esplanada, dar undeva în spatele clădirii Red House. Îl dureau toate oasele şi toţi muşchii. Îl luă pe Spitz, ud şi îngheţat, îl ţinu între palme, îl frecţionă un pic şi porni aşa cu el. Nu avea cum să-l mai adăpostească în buzunar, haina era complet udă. „Ce ne facem Spitz?” Motănelul tremura fără încetare. …„Dar săculeţul ?! Dispăruse! Sincopa? Pit Bull? Bine că scăpase Spitz! Nu-i era dat să fie prizonier şi nici…” Îşi aminti de întrebările Sincopei şi simţi că începe şi el să tremure. Ajunseseră lângă o gură de canal. Încotro s-o ia? Motănelul sări din palmele lui, se apropie de gura de canal şi începu să miaune cu jale. Pe aproape se auzeau paşi. Dani îl luă iar în braţe şi se ascunse într-o firidă a clădirii ţinându-i botişorul cu mâna. Paşii se îndepărtară. „Pit Bull, probabil”. Ploaia bătea fără încetare. Dani se apropie iar de gura de canal, îngenunchie şi-şi lipi urechea de capac: auzi o schelălăială slabă, de undeva, ca din fundul pământului. Nu încăpea nici o îndoială: era Pongo! Cu toată forţa încercă să ridice capacul: era imposibil! Îşi apropie din nou urechea de canal: schelălăiala se auzea tot mai slab şi curând încetă cu totul. Dani privi disperat în jur. Cine să-l ajute? Nu era nici ţipenie de om. De undeva, destul de aproape, se auzea un huruit de roţi, pe caldarâm. Se aplecă încă odată spre canal şi croncăni de două ori lung şi odată scurt. Din canal nu se auzi nimic dar huruitul încetă brusc şi un fluierat de pitulice răzbătu în liniştea nopţii. Apoi huruitul se auzi iar, tot mai aproape. Dani desluşi o siluetă cunoscută care trăgea un căruţ de lemn cu capac: era…Purtzel!! Nu avură timp nici să se bucure. Reuşiră să ridice capacul abia la a treia încercare.
…Bietul Pongo! Încercă să ia un “do diez minor”, dar se auzi doar un scâncet stins. Căruţul de lemn era numai bun pentru el dar şi pentru Spitz. Înăuntru dormeau gemenele. Purtzel le găsise până la urmă şi le recuperase, Dani nu înţelesese bine de unde le aducea la ora aia şi nici ce se întâmplase. Le făcu loc, lui Pongo şi lui Spitz, lângă gemene şi trase capacul. Nu mai aveau de ce să întârzie pe acolo. Avuseseră, totuşi, noroc cu ploaia: Pit Bull nu se mai obosise să-şi facă rondul!
…Ţipera şi Gordalina dormiră tot drumul. Nu le trezi nici dârdâiala motănelului, nici scâncelile lui Pongo, nici hurducăturile căruţului. Avuseseră o zi plină de peripeţii: un chmeniterian bărbos şi nespălat le atacase pe neaşteptate, chiar în Chmen Bazar, le vârâse în cărucior şi pe aci ţi-e drumul! Le dusese undeva foarte departe, dincolo de Esplanada şi încuiase căruţul cu ele cu tot, într-un depozit de vechituri. Ore în şir strigaseră fără să le audă cineva. „ Acum nu mai au voce deloc”, continuă Purtzel să povestească. „Sunt disperate că n-o să mai cânte niciodată. Am să încerc, totuşi, să le tratez”. Purtzel le reperase cu ajutorul detectorului

Poza

muzical. „Numai că ţipau atât de tare”, îi mai spuse lui Dani,
„încât s-a terminat cu detectorul! L-au dereglat complet!”
Dani şi Purtzel trăgeau de căruţ uzi leoarcă. Mergeau printre tarabe goale şi gunoaie. Orice ar fi povestit, erau cu gândul tot la Prisi. Dani abia aştepta să se facă zi, să se întoarcă la Red House. Acum ştia cu cine au de-a face.
O pasăre de noapte speriată de huruitul strident al căruţului de lemn pe pavaj, fâlfâi greoaie peste Chmenbazarul cufundat în întuneric. Ar fi trebuit să dea de Trili, după socotelile lor. „De ce nu şi-o fi activat becurile de semnalizare?”…In sfârşit, în faţa lor se profilă o siluetă cunoscută.

– Am nişte palpitaţii, se plânse Trili în loc de bun venit.
– Ăsta nu e un motiv ca să uiţi de semnalizare, îi atrase atenţia prost dispus Dani.
– În ce hal eşti! Se sperie Pati, unde ti-e şepcuţa?
„I-auzi, se posomorâ Pongo, în loc să strige de bucurie, ea mă întreabă de şepcuţă!”
Motănelul se cuibări lângă Pati tuşind şi strănutand într-una.
– Are febră, îl căină Pati şi continuă să-l lingă cu nădejde. După un timp se opri şi începu deodată să plângă. Nu se putea stăpâni. Lipsa lui Prisi devenise un coşmar! Cine l-o fi răpit? De ce nu transmisese nici un mesaj?
De afară se auzi un fâlfâit şi un geamăt. Doco ieşi repede şi se împiedică de ceva: era o pasăre! Un papagal, exclamă uimit!Un papagal istovit, sau grav rănit!
– E Iris, se trezi motănelul, îl cunosc. Era cu un baieţel blond care se uită cruciş.
– Ba, pardon, interveni Trili, nu tot timpul, numai când e obosit…Dar ce spui?! Vorbeşti de Prisi? Unde e Prisi? Dece nu-mi spuneţi nimic?
Motănelul începuse să toarcă. Papagalul era inert. Purtzel îi şterse sângele şi-i legă strâns piciorul rănit şi îngheţat cu o batistă. Altceva nu mai ştia ce să-i facă.
– Are o fractură gravă, oftă Purtzel, cred că o să-şi revină, dar n-o să mai umble niciodată, bietul de el! Iris se mişcă puţin. Deschise şi închise ochii. Încercă să vorbească, dar nu reuşi să scoată un sunet.
– Sunt terminată psihic! Se văită Trili. M-am transformat în spital. N-aud decât de febră, tuse şi pansamente! Până şi Domez spune că din cauza vremii are junghiuri în aripă, iar O’Clock are migrenă!…Şi din când în când sughite atât de tare, că mă zgâlţâie!…Şi asta ce-o mai fi însemnând? Jarza!… Mai remarcă Trili uitandu-se la Pipicumeta. Până acum nu l-am auzit niciodată pe băiatul ăsta vorbind în somn!
Şi lui Doco îi venea greu să mai scrie. Se gândea la ceva. O luminiţă albăstruie se aprinsese şi se stinsese pe creştetul lui, fără ca cineva să observe. Doco îşi scoase nasul din jurnal şi se uită la Purtzel. Luminiţa albastră lucea acum în ochii lui Purtzel. După vreo trei secunde, nu mai mult, dădu o tură în jurul lui Iris care deschise larg ochişorii.
– Ştiu, sări Purtzel. O să-i facem o proteză, o proteză specială, nu-i aşa Doco? În loc de talpă o să aibe un rulment uşor…
Dani strănută, apoi tuşi. Se trezise. „Interesantă idee!” Pongo dădu din coadă. Iris începu să vorbească. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui. „ Prisi e într-un beci”, spuse.” Mai sunt şi alţi copii acolo, răpiţi sau cumpăraţi, cine ştie de unde sau de la cine.”
– Şi Graţiela e acolo, adaugă Spitz. Ne-au luat de pe stradă.
…Beciul e sub sala de şedinţe din Red House, mai aflară de la Iris.

Poza

Acolo o să fie mâine vânzarea cu licitaţie, cu uşile închise. Pe mulţi copii i-au adormit ca să nu facă gălăgie.
De-aia nu transmite Prisi! Se lămuriră. L-au drogat!
– Sistemul de pază e foarte perfecţionat, continuă Iris. Niciun copil nu poate scăpa din beciul ăla!
– Graţiela poate, îl contrazise Spitz.
… Pe Iris şi pe Prisi îi capturase un prieten de a lui Pit Bull şi-i vânduse, la intrarea pe Esplanada, lui Chmenitarian Idol, un ştab temut de pe aici…
– E unul solid, plin de muşchi, îl descrise Iris. Are o bărbuţă scurtă şi ţuguiată, tăiată la vârf, de forma unui trunchi de con cu aria de cinzeci şi şase de centimetri pătraţi, poartă un capişon de piele de porc opărită cu sos de roşii, e îmbrăcat cu blugi Chmen Crown cu două cruci îmbârligate într-un inel şi haină neagră Evil’Skin, are bocanci de piele cu ţinte dum-dum, lanţuri la gât şi prinsă de capişon o cocardă de sârmă cu o medalie pe care scrie „Chmenitera VIP Officer” care îi ajunge până la buzunarul hainei unde are un buton roşu pe care dacă apasă odată, capişonul e propulsat direct în cuier, dacă apasă de două ori apare domnul Pit Bull, dacă apasă de trei ori se declanşează alarma şi…
– Ce vorbărie, se trezi îmbufnată Gordalina,
– Papagal, ce vrei, îi şopti cu voce dogită Ţipera .
„Interesant” îşi spuse Purtzel, „chestia aia cu capişonul şi cu butonul de la haină…”
Iris obosise. Clipi de câteva ori şi închise ochii. „E linişte, ce bine, poate se odihnesc şi ei vreo oră două, înainte de a pleca după Prisi ” se gândi Trili.
„Să nu uit să-l întreb cum a scăpat de acolo, asta ar fi trebuit să ne explice”, îşi spuse Dani. Nu-i mai venea somnul. Doco şi Purtzel se apucară să-i facă lui Iris proteza.
– Oare v-am spus? O auziră pe Trili. Le-am trimes mesaj veveriţelor, le-am povestit de Prisi… Aflaseră de ieri şi sunt foarte alarmate.Ne-au promis ajutor…

„N-ar strica să ne punem nişte bărbuţe”, îi trecu prin cap lui Dani. Eu şi Doco, respectabili negustori chmeniterieni… „Am s-o rog pe Pati”…
– Mesaj, strigă Trili!
– Cine, cine, veveriţele? Întrebă cu speranţă în glas, Pati.
Într-adevăr, TPM-ul era semnat de VeraVera. În scurt timp, se spunea în mesaj, va sosi Regimentul Roial din Apilarnia, Regatul Albinelor cu care Veverul de Sus şi Nuclandia erau în relaţii foarte bune de prietenie şi într-ajutorare. Albinele primiseră CarteVerde şi permise permanente de muncă în Regatul Veveriţenilor, în schimb, se angajaseră să le păzească graniţele. În plus, Regina Albinelor şi VeraVera erau bune prietene…
– Formidabil! Dani sări în picioare…. Avem posibilitatea să organizăm un asalt! <Oare v-am mai spus că Dani era un tip care nu se entuziasmează cu una cu două ? > Numai că trebuie să luăm în calcul tot ce ştim despre Red House şi cei de acolo…
Nimeni nu mai dormea, nimeni nu stătea deoparte. Pati mai avea puţin şi termina de făcut cele două bărbuţe, una pentru Dani şi cealaltă pentru Doco. Erau ţuguiate, de culoare ciocolatie înspicate cu alb, material natural, de cea mai bună calitate donat de Pongo.
Ar fi terminat mai repede dacă nu s-ar mai cocoţa Spitz pe lângă ea cu intenţia clară de a pune laba pe ele. Îi scăzuse febra şi acum se ţinea numai de prostii.
Proteza lui Iris era şi ea aproape gata. Papagalul urmărea lucrarea cu interes, dar nu avea nici cea mai mică idee despre ce era vorba….Pe unde scăpase din Red House? Printr-un luminator din plafonul sălii de şedinţe! Nu, nu mai erau şi alte ieşiri, îi răspunse Iris lui Dani. Se opri şi închise iar ochii. Pur şi simplu nu voia să-şi aducă aminte de ce se întâmplase atunci. „Probabil că au închis luminatorul după aia”, se gândi Dani.
– L-au împuşcat pe Iris! Am văzut! Continuă Spitz povestea papagalului. Erau tare supăraţi pe el, fiindcă îi ciupea, când pe unul, când pe altul şi le smulgea smocuri din bărbuţele lor ascuţite, uite aşa ca astea! Motănelul arătă spre bărbuţa pe care Pati, tocmai o terminase. Iris deschise ochişorii şi clipi de câteva ori. „Le-am mai şi zis câteva lucruri”, interveni el cu modestie.
– Da, mi-aduc aminte, confirmă motănelul. Şi pe urmă au început să strige şi să bată din palme când te-au văzut pe jos, într-o baltă de sânge, îi mai aminti. Zăceai la picioarele lui Prisi. Idol era foarte mândru iar noi eram siguri că ai murit, continuă Spitz.
Copiii, legaţi la ochi, plângeau şi ţipau. Credeau că urmează ei la rând. Idol îi privea rânjind cu pistolul în mână. „Adu-le ceva să bea şi fă-i să tacă”, îi poruncise unei domnişoare cu pietricele prin sprâncene.”După aia bagă-i în beci”. Motănelul se opri din povestit, cam dezamăgit că nu putea ajunge la bărbuţele meşterite de Pati.
„Ce vânător! Câtă precizie!” Îl lăudau negustorii pe Idol. Amorţiţi, copiilor li se dăduse brânci în depozitul din beci. Negustorii erau din ce în ce mai veseli, observase Spitz ascuns în firida de lângă ferestruica prin care fugise. Idol îl lovi cu bocancul pe Iris şi atunci, ce să vezi? Papagalul dădu de două ori din aripi, se înălţă şi dispăru fără urmă prin fereastra din tavan!
Pati începu să plângă. Trili se simţea fără niciun rost. Doco şi Purtzel puseseră proteza deoparte şi tăceau abătuţi. Pongo clămpăni ca domnul Brutcanis, privind în gol…
Un zumzet puternic le atrase atenţia: sosise Regimentul Roial!
Disciplinate, albinele ocupară un spaţiu pus la dispozitie pe mironauţi sus pe copertina lui Trili, în timp ce comandanta regimentului intră într-o scurtă consfătuire cu Pipicumeta.
Mironauţii se înviorară. Don O’Clock închise un ochi şi examină printr-o deschizătură cât o ureche de ac dintr-un perete al cuibului, manevrele regimentului. Cu câteva exerciţii de respiraţie pe care le învăţase de la Domez, reuşi să-şi stăpânească sughiţul.

Dani făcuse o schiţă a clădirii. Importante erau uşile şi ferestrele. O parte a regimentului trebuia să pătrundă în clădire dinspre Chmen Bazar, acolo existau ferestre la fiecare birou, cealaltă parte trebuia să ocolească Red House ca să intre direct în sala de şedinţe, numai că, acolo, încă nu ştiau pe unde. N-aveau altă soluţie decât să se descurce la faţa locului, cu orice risc…

Poza

Din Jurnalul de Drum
Săptămâna cincea
Ziua întâia
Consemnează Doco

Plecarea e stabilită pentru ora şapte şi jumătate. Până atunci mai sunt patruzeci de minute. Afară începe vânzoleala obişnuită. A plouat zdravăn toata noaptea şi tarabele din Chmen Bazar sunt ude. Iris face exerciţii de mers cu proteza cu rulment. Se pare că a ieşit o treabă bună. Pati îşi leagă un pulovăr de a lui Prisi peste brâu. Abia se mai mişcă, săraca!
Regimentul Roial aşteaptă deciziile lui Dani. Baby Domez a plecat de o jumătate de oră în recunoaştere la Red House. Trebuie să afle dacă luminatorul sălii de şedinţe e deschis. Mă opresc aici. Dani îmi face semn că trebuie să ne pregătim de plecare…

Poza

…Cartela, legitimaţia, actul şi avizul pozitiv; plus două săculeţe doldora de nuci; bărbuţele…Mai lipseşte ceva ?
Cu bărbuţele lipite şi ochelari de soare, Doco şi Dani erau gata de acţiune. Altă dată i-ar fi pufnit râsul, dar acum nimănui nu-i ardea de râs. Doar Gordalina şi Ţipera chicoteau oridecâteori trecea Iris prin dreptul lor. ”Parcă se dă cu trotineta”…
„ Iar râd ca proastele”, se înfurie Trili. „Mai bine le-am fi lăsat în depozitul de vechituri…”
În schimb pe Purtzel îl privea cu admiraţie neascunsă: ce priceput era! Ce bine reuşise să-i monteze proteza lui Iris!Un adevărat artist!

Luminatorul era închis şi fereastra de acces dinspre scara de incendiu, pe unde evadase Spitz, deasemenea, le spuse Baby Domez. Se simţea sfârşită deşi nu făcuse cine ştie ce efort, dar, ca şi rândul trecut, o spaimă puternică pusese stăpânire pe ea când ajunsese la Red House.

…Doco şi Dani îşi făceau loc prin aglomeraţia de pe Drumul Plaselor. Mai aveau puţin şi ajungeau pe Esplanada.
La ora nouă fără un sfert, Iris acceleră turaţia la rulment şi decolă. Gemenele rămaseră cu gura căscată: „ia uite cum zboară cu trotinetă cu tot”…De fapt, Dani îi încredinţase şi lui Iris o misiune importantă: să aterizeze pe Esplanada şi, plimbându-se cu „trotineta”, să stârnească interesul celor care lucrau în Red House. Tot el urma să transmită semnalul de pornire Regimentului Roial, de îndată ce observa deschizându-se o fereastră.

In faţa intrării, domnul Pit Bull nu mai isprăvea cu temenelele.Unul după altul, chmenitari de vază, cu bărbuţele ţuguiate şi colorate se îndreptau spre sala de şedinţe. Uşile se deschideau în faţa lor, nimeni nu-i întreba de legitimaţii sau de vreun act! Cu inimile cam strânse, Doco şi Dani intrară împreună cu toţi ceilalţi în sala de sedinţe. În jurul unei mese mari se aşezaseră o mulţime de bărboşi. Îl recunoscură pe Idol, el conducea şedinţa. Domnişoara Sincopa, toată numai zâmbet, îi poftea pe noii veniţi să ocupe locurile rămase libere. Nimeriră lângă un chmenitar care fornăia destul de neplăcut, probabil era răcit.
– Mai trebuie să vină cineva? Întrebă Idol şi apăsă pe butonul care-i proiectă capişonul în cuier. Sper că sunt blocate toate intrările de data asta ca să nu avem vreo surpriză, ca ieri cu papagalul ăla! Sincopa se aşeză lângă el dând energic din cap: nu, nu erau probleme, toate căile de acces, inclusiv ferestrele şi ieşirea de incendiu fuseseră verificate şi închise. Doco simţi cum i se aburesc ochelarii. Fornăitul începu să tuşească, scoase dintr-o cutiuţă o pastilă şi o înghiţi cu un plescăit.
– Ar fi nevoie de mai mult aer aicea, îi şopti lui Dani.
– O să am eu grijă de asta, îi promise Dani, puţin mai târziu…
Chmenitarian Idol se ridicase şi declarase deschisă „Licitaţia lunară în folosul comunităţii din Chmenitera ”. Doco şi Dani priviră în jur. Unde o fi uşa spre beci? După discursul ăsta, bieţii copii vor fi scoşi de acolo şi aduşi aici, pentru vânzare…

Din tabloul de pe peretele din faţa lor, Chmenitarian Idol le zâmbea jovial. În jurul tabloului, cusute cu aţă roşie pe bucăţi de pânză tivite cu floricele, puteai citi tot felul de sfaturi şi vorbe pline de chibzuinţă:

VÂNZAREA CÂND ESTE BUNĂ
NUCILE ÎN DESAGI SE ADUNĂ

AFACEREA MERGE STRUNĂ
GOSPODARUL CHIBZUIEŞTE
ŞI CU GRIJĂ CHELTUIEŞTE

….Domnul Idol îşi sfătui partenerii să fie mai responsabili şi mai atenţi la nevoile chmenitarilor de rând. Era nevoie de mai mult efort şi de mai multe sacrificii! Şi, fireşte, de mai multe nuci! Erau atâţia săraci în Chmenitera care aşteptau un ajutor…
– Simt că nu mai rezist, şopti Dani.
– Nici eu, fornăi vecinul lor cu batista la nas.
Domnul Idol îşi încheiase cuvântarea. Apăsă de două ori butonul personal şi-i şopti ceva domnului Pit Bull care-şi făcuse pe dată apariţia. Trebuia să deschidă trapa beciului şi să aducă marfa…
În sală se simţi deodată un miros înţepător, parcă un curent electric trecuse prin aer. Dacă chmenitarii strânşi acolo i-ar fi privit cu atenţie pe cei doi negustori cu bărbuţe ciocolatii
înspicate cu fire albe, ar fi observat cu uimire puzderia de steluţe care făceau salturi şi piruete pe creştetele lor. Numai că chmenitarii se uitau plini de interes la trapa spre care se aplecase domnul Pit Bull.
– Cred că suntem ţinta unui atac cu gaze toxice, strigă Dani destul de tare, privindu-l alarmat pe fornăit care leşină pe loc şi se prăbuşi pe podea. Chmenitarian Idol apăsă în neştire butonul roşu al hainei. Se auzi ţiuitul strident al alarmei şi o mulţime de „opăriţi” începură să alerge pe coridoare.
Săriră toti în picioare în timp ce de afară se auzea strigătul de luptă al Regimentului Roial: ”Trăiască Regina!”.
– Deschideţi ferestrele! Deschideţi uşile! Puneţi ventilatoarele în funcţiune! Ţipa disperat Idol. Unde sunt paznicii? Îi dau afară pe toti! O să murim axfixiaţi! Chmenitarii se repeziră la ieşire călcându-se în picioare şi intrară de-a dreptul într-un nor de viespi furioase. Dacă ar fi privit în urma lor în sală, ar fi observat cu uimire că doi negustori, cu ochelari fumurii şi bărbuţe ciocolatii înspicate cu alb, stau linistiţi pe scaunele lor… Pe coridoare se auzeau hămăiturile furioase ale corpului de pază şi ţipetele funcţionarilor din birouri! Cu câteva minute în urmă deschiseseră larg ferestrele distrându-se copios pe seama papagalului ţicnit care părea că se dă cu trotineta prin faţa clădirii. N-apucaseră, însă, să râda prea mult, că nori de albine furioase năvăliră prin ferestrele larg deschise…

Poza

Armata albinelor ocupă rapid toată clădirea. ”Să nu v-atingeţi de copii” bâzâiră ele, atenţionându-se pline de grijă, una pe alta.Intre timp, Dani şi Doco îi scoseseră pe copii din depozit şi-i conduseră spre uşa principală.
Niciunul nu avea vreo înţepătură. În schimb oamenii lui Idol, n-aveau scăpare. Nu rămasese nici un locşor în care să poată fugi din calea albinelor. Apărându-se cu ce nimereau, cu hârţoagele de prin birouri, cu tablourile de pe pereţi, chiar şi cu scaunele din sala şedinţe, se repeziră urlând în depozitul de la subsol unde până nu demult îi ascunseseră pe copiii răpiţi. Acolo căzură claie peste grămada, roşii şi umflaţi de atâtea înţepături. Regimentul Roial îşi îndeplinise misiunea.

VA URMA…
Poza

7 Mai 2008 at 20:27 Lasă un comentariu


Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 892,755 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.347 de urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 892,755 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: