Posts tagged ‘Povestiri: Drumul spre Mirhinia.’

La un an după Mirhinia.

Grădina de Hârtie  s-a deschis acum un an cu „Drumul spre Mirhinia”

Amintindu-mi de asta, am dat o fugă până acolo şi am cules câteva versuri.
Nu s-a schimbat prea mult locul,  doar un pic mai trist.

Din încreţeala fină
a firului de apă şerpuind
sub sălcii unduioase şi arini
şi-astâmpăr, pui de vrăbii, setea –
pe un brotăcel obraznic,  supăraţi
c-ascuns prin lăstăriş şi pietre îi tot stropeşte
cu ploaie de cristale vii

Neghiob, pe o frunză-n vânt, un bărzăune
se crede în scrânciob
Ce lume! Se plânge mierla unei pitulice
Azi noapte am visat că-s cioară
şi-un cântec nu mai pot a zice-
frântă-s de-oboseală, chioară…

11 mai 2009 at 20:26 195 comentarii

DRUMUL spre MIRHINIA

Cei patru mironauţi

~ Binecuvântați fie copiii si prietenii lor ~

-Un mini serial de aventuri pentru oricine se încumetă să participe împreună cu eroii cărții la o expediţie prin locuri pline de primejdii şi de uimitoare întâmplări-

INCEPUTUL
Pati şi Pongo

Povestea noastră începe în Păduricea lui Pongo….Cine este Pongo?…O javră, v-ar răspunde Piţi Cati cea haină; un cretin şi un obraznic! Dac’ar fi fost după ea, nici Pongo şi nici Pati, iubita lui, n-ar mai fi existat de mult, de când erau doar nişte mormoloci orbi abia veniţi pe lume. Cum au scăpat ei cu viaţă, Piţi Cati nu-şi explică. Nu ştie nici că se va scrie această poveste care va face cunoscute în toata lumea isprăvile ei şi uimitoarele întâmplări prin care trec câţiva copii, împreună cu Pati şi cu Pongo. Cum vă spuneam, în Păduricea lui Pongo se petreceau lucruri neobişnuite despre care se vorbea în şoaptă. Nici Păduricea lui Pongo nu era una oarecare. Ce să vă zic: nu era chiar un codru. Mai curând ai fi zis că-i o grădină sălbatică. Un parc părăsit, lăsat vraişte, în grija vântului, a păsărilor, a pârâului, a ierburilor şi a tufelor ţepoase, a copiilor, câinilor, veveriţelor… Uneori, când nimereai între vrejuri încâlcite şi cioturi noduroase de copaci scorburoşi, înţepat şi urzicat de ierburi mari cât tine, puteai să juri că eşti în junglă!…

Vă daţi seama ce minunat loc de aventuri era Păduricea lui Pongo! Numai că, într-o zi, peste toate astea se aşternuse o umbră întunecată. Prin pădure bântuia o cotoroanţă care făcea prăpăd printre puii de orice fel. Orice era mic şi neajutorat, că era pui de pasăre, pisoi ori căţel, îi cădea pradă zgripţuroaicei şi dispărea pe vecie. Cine să-i vină de hac? Copiii din împrejurimi rareori reuşeau să o vadă, nicidecum să o sperie.Umbla vorba că Piţi Cati, aşa i se spunea zgripţuroaicei prin pădure, se putea transforma într-o fetişcană obişnuită, cu blugii rupţi şi glas miorlăit.

…Dar uite-i pe cei doi băieţi care se apropie de pădurice. Ia să fim atenţi ce zic. Aha. E vorba de Pati. E borţoasă, măi, Prisi, spune unul din băieţi, cu o freză ţepoasă că tufele printre care se strecoară. Ar trebui să-i găsească un loc sigur, crede celălalt, mai mic de statură, cu părul blond şi ciufulit. Cel mare, să tot aibe vreo șase, poate șapte ani, crede că e nevoie de pază serioasă. Să stea fiecare pe lângă Pati cu rândul, mai ales când i se va apropia sorocul. Prisi se oprise, atent la cârâiturile care se auzeau de sus de pe craca unui arin aplecat peste pârâu. O gheonoaie bătrînă tocmai venise cu ştiri alarmante şi voia să-i înştiinţeze pe toţi cei aflaţi prin locurile acelea să ia seama la zgripţuroaică.
– Sst, Purtzel, i-auzi ce zice Gheo, îi traduce Prisi vorbele gheonoaei. Cică dis-de- dimineaţă, Piţi Cati alerga pe langă pârâu cu o găleată în care  se jeluiau trei motănei. La ora asta s-o fi terminat cu ei, oftă Prisi care înţelegea vorba păsărilor şi animalelor. Gheo continuă să comenteze subiectul cu vecina ei Bufi, o bufniţă respectată în pădurice căreia îi sărise somnul când auzise ştirea. Nu numai Gheo şi Bufi erau agitate, în toată păduricea se simţea o mare tristeţe şi îngrijorare.
– Să vedem ce zic Doco şi Dani, se învioră Prisi. Trebuie să apară.
– Dani spunea de-acu două zile că are un plan, îşi aminti Purtzel. Băieţii se opriră lângă un buştean pe care mărşăluiau armate de furnici. Dintre tufe, se ivi Pongo. Nici el nu era voios ca deobicei.
– Ar trebui să o prindem pe Piţi Cati şi să o băgăm cu capul în găleată, tu ce zici, măi Pongo? Îl întrebă Prisi cu un aer războinic. Pongo era total de acord. Sări şi-l linse pe Prisi pe obraz.
– Aha, zise Prisi şi se opri privind spre un gard dărăpănat aproape îngropat în buruieni.
Îşi adusese aminte că ieri îi văzuse acolo pe cei trei pisoi. Cum de nu se gândise că…
Piţi-Cati
– Ce te-ai oprit, băi, Căscăila, ca purcelu-n parcare, vrei să ajungi şi tu în găleata lu’ Piţi?… strigă Purtzel care ajunsese la stejarul scorburos unde era locul de întâlnire cu băieţii.

– Firoscosul ăsta de Purtzel, ce aere-şi mai dă, se gândi Prisi şi fără să mai spună nimic se urni din loc…

VA URMA….

4

17 mai 2008 at 20:46 9 comentarii

I. Pregătiri de plecare

În care:
Are loc o întâlnire importantă.
Pongo şi Pati au nevoie de adăpost.
Prisi primeşte o avertizare meteo.
Dani sare în ajutorul lui Piţi Cati.
Se pregăteşte o expediţie neobişnuită.
Mironauţii au parte de o plecare cu cântec.

Pati avea ochii trişti. După socotelile ei soarele avea să răsară de încă treizeci şi unu de ori, până îşi va vedea ea puii: mici, scâncind neajutoraţi, cu blăniţa albă ca a ei sau ciocolatie ca a lui Pongo. Şi apoi ce va urma? Se înfioră. Cu câteva luni în urmă, nici nu apucase să-i arate lui Pongo ghemotoacele pufoase, că o zgripţuroaică cu gheare lungi şi roşii îi înhăţă unul câte unul. Se repezise disperată după ei, îi auzea plângând, dar zgripţuroaica fugea de mînca pământul cu o găleată într-o mâna şi cu un par în cealaltă. Era cât pe ce s-o ajungă, când, deodată, văzu negru în faţa ochilor. Mai târziu, când îşi reveni îl auzi pe bietul Pongo schelălăind cu jale. Lângă ei Prisi cel mic şi blond îşi muia batista în pârâu şi-i ştergea de sânge când pe unul când pe celălalt. După ce că le luase puii, îi mai şi lovise zgripţuroaica…

Piţi Cati cea haină
şi mai rea ca o jivină
Stă la pândă c-o găleată
să ne înece puii-ndată…

– Nu te mai gândi Pati. Ce-a fost, a fost. De data asta îi venim noi de hac, zise Purtzel hotărât. N-o să-i mai meargă! Se aşeză pe malul pârâului lângă Prisi ….Da’ ce-or fi făcând deştepţii ăştia doi? Dani şi Doco?…Că de două zile ne tot spun că se gândesc la ceva, că au un plan, că …
– Uite-l pe Doco, sări Prisi bucuros.
Cu mâinile în buzunare, Doco păşea fără grabă, fluierând cu un aer absent o melodie banală care, însă, stârni un interes neaşteptat din partea unei asociaţii muzicale de ciori: prelucrată rapid de dumnealor, piesa figură mult timp în topul Cra-Tv.
– Hai odată, măi, marţafoiule, se răţoi Purtzel, după cum îi era obiceiul, aducându-şi aminte că e mai mare decât Doco cu un an şi trei luni. Îl puse în temă, apoi, cu ultimele noutăţi. Gheo şi Bufi nu se mai auzeau. Pati şi Pongo se retrăseseră la umbra stejarului scorburos şi povesteau de ale lor.
Băieţii priviră cu atenţie în jur. Piţi Cati nu se arăta la vedere dar ştiau că e pe aproape. Era foarte greu pentru oricine să pătrundă prin hăţişurile sălbatice de acolo. Pentru oricine dar nu şi pentru ei…
– Pentru oricine, dar nu şi pentru Piţi, zise cu voce tare Purtzel…
– Vai, vai, schelălăi Pongo, nu mă mai pune pe jar!
Purtzel tăcu cu ochii la pârâiaşul care sălta pe pietre şi cânta cu voioşie :

La o parte, la o parte
Vin în grabă de departe
Plec grăbit în altă parte
Niciodată n-obosesc
Şi din drum nu mă opresc
La o parte, la o parte…

Firicelul de apă se salută prieteneşte cu soarele în dreptul lor zvârlind săgeţi de lumină în toate direcţiile, apoi se strecură printre tufe ţepoase, vrejuri, rădăcini noduroase şi dispăru prin buruienişul viguros în păduricea deasă de stejari şi arini .
– Chiar aşa, se miră Purtzel privind visător la jocurile strălucitoare Şi vesele ale pârâiaşului cu soarele. Oare unde s-o fi ducând pârâul asta? Există vreun loc pe lumea asta unde să nu-i găsească Piţi Cati?
– Poate în Mirhinia! Am auzit de un loc cu numele ăsta. Acolo e altfel…Doco, tu ştii ceva de locul ăsta?
Doco se gândea la o ascunzătoare. Se sfătuise cu Dani şi deocamdată asta părea singura solutie ….Mirhinia? Mda, aflase de locul ăla.

5

Dani îi povestise ceva, mai demult.
– Păi, la treabă! Zise Purtzel. Imi închipuisem că aveţi altceva. De ascunzătoare am mai vorbit. Hai să facem ascunzătoarea. Ştiu eu un loc unde nici nouă n-o să ne fie prea uşor să ajungem.
– Sst, aud ceva, şopti Prisi. Un zgomot de creangă ruptă auzise şi Doco. Pongo o zbughise spre pârâu, iar Pati privea fix cu urechile ciulite. Încă două croncănituri lungi şi una scurtă răsunară în liniştea înserării! Era clar! Purtzel se luă după Pongo şi răspunse cu un fluierat de pitulice. Pe sub tufe, fără nici o zgârietură, se ivi Dani.

Copiii găsiră locul, undeva nu departe de pârâu într-o râpă apărată de un gard de arbuşti şi tufe. Exact ce trebuia, toţi patru erau de acord în privinţa asta. Nici nu mai era mare lucru de făcut. Se apucară de meşterit. Cu câteva crengi băgate cu îndemânare printre arbuşti, transformară locul într-o adevărată fortăreaţă.

O terminară repede, spre încântarea lui Pati şi a lui Pongo care se simţeau bine în noul lor adăpost. Era un loc foarte ferit. Era greu să te strecori până acolo, fără să te înţepi, să te zgârii, ori chiar să faci baie în pârâu. Nu oricine s-ar încumeta.
…Piţi Cati?…Numa-să-ncerce!
Pati sărea bucuroasă de la unul la altul, îl linse pe obraz pe Prisi, şi-i dădu un ghiont în coaste lui Pongo, exact când dumnealui încercă să emită un „la major”, semn că e şi el pe acolo şi că se pregăteşte să cânte…
– Ai uitat de Piţi Cati?! îi aduse Pati aminte. Oricât de bună era ascunzătoarea trebuia să fii cu ochii în patru şi să vorbeşti în şoaptă. Dani, de exemplu, nu scosese o vorbă. Nu părea foarte mulţumit. Nu era sigur că asta e cea mai bună soluţie. Se gândea la altceva, dar încă nu era pregătit să spună ce are în cap.

În ochii lui, însă, apăruseră două-trei steluţe jucăuşe. Steluţele i se mutară pe creştet. Oridecâteori avea unul din băieţi câte o idee trăznet, se produceau fenomene de astea luminoase. Steluţele deveniră mai mari, mai pufoase, se fâţâiră peste capetele lor şi se transformară într-un norişor plimbăreţ care părea că vrea să-şi facă cuib în părul moale blond a lui Prisi. Prisi clipi încântat. Purtzel îl privi, mai întâi cu neîncredere, apoi cu
nerăbdare.
– Hai, ce ne ţii ca pe ace? Spune-ne odată, se repezi Purtzel în timp ce norişorul se instală jucăuş pe freza lui ţepoasă şi se sparse într-o puzderie de norişori care zburdau pe lângă ei.
„Altă idee, se gândi Pati nu foarte bucuroasă. Chiar acum când ne-am găsit locul! Ce poate fi mai grozav decât ascunzătoarea asta în care tocmai ne-am mutat? Băieţii ăştia sunt prea destepţi, suspină Pati. Aicea n-ar ajunge Piţi Cati nici dacă ar ajuta-o cineva! Şi atunci ce mai vor ei să…
– Să vă spun la ce m-am gândit, ziseDani după ce norişorii se mai cuminţiră. Se opri câteva clipe şi cercetă cu luare aminte prin împletitura de crengi, tufişurile sălbatice din preajma fortăreţei. I se păruse că aude un zgomot de crengi rupte. Dar nu, nu se vedea nimeni a fi prin apropiere.
– Spune, spune, să vedem dacă ne-am gândit şi noi la ce te-ai gândit tu, îl zori Prisi .
– Un fel de maşină, le spuse Doco cu voce scăzută; o maşină foarte specială, mai bine zis o maşinobilă.
– O maşină cu autopropulsie telepatică, îl completă Purtzel cu ochii strălucitori.
– Adică o să răspundă la comenzile la care ne gândim? Întrebă Prisi .
– Da, zise Dani, dar pentru asta va trebui să facă parte din echipa noastră, să participe, să înţeleagă…
– Eu cred că va fi o autocasă: deşteaptă şi simpatică. Prisi îşi proptise dinţii de sus pe buza de jos ceeace îi permitea să vorbească foarte serios în timp ce se hlizea.
Dinspre Pongo năvăli o cascadă muzicală, un torent de sunete pe care Pati nu mai avu cum să le stăvilească.
„Credence Happy Time Revival ”, recunoscu Doco melodia. „Ar trebui să-i mulţumesc lui Pongo pentru asta”.
Observase că, de câte ori auzea melodia asta, unuia sau altuia, deseori întregului grup, le venea inspiraţia. Uite, acum,de pildă, pricepuse foarte bine ce vroia să facă Dani, ştia şi cum vă arăta maşinobila lor. Mai urmau, desigur şi altele de lămurit. Ar trebui să noteze undeva toate astea, se mai gândi Doco.
– Lasă, Pati, nu-l certa, îi zise Dani foarte bine dispus. Ce n-aş da s-o văd pe Piţi Cati scotocind furioasă prin toate hăţişurile, în timp ce noi suntem departe…
– O să-i lipsim, observă Purtzel. N-ar fi rău să-i lăsăm un bilet de adio.
– Şi nişte ierburi de leac pentru zgârieturi, adăugă Prisi .
– Şi o fotografie cu Pongo care o să ajungă mare cântăreţ, îi prezise Doco.
– Da’ unde o să plecăm? Reveni Prisi la problema cea mai importantă.
– O să plecaţi de aici urgent! Vreau şi eu puţină linişte, că mi-aţi făcut capul pătrat!
– Iar se ia de noi Gheonoaia, de câte ori avem şi noi treabă pe aici, ne bombăne! Se revoltă Purtzel. Auzi, Gheo, ce-ar fi să cerţi pe altcinva, dacă tot îţi face plăcere?
– Ei, lasă,Purtzel, o fi şi ea obosită, ca şi noi, îi luă apărarea Prisi şi căscă. Ce, parcă noi vrem să… Prisi mai căscă odată şi adormi cu capul pe umărul lui Doco…

Zis şi făcut. A doua zi se şi apucară de treabă. Dani făcu un desen din crengi, pietre şi frunze. Băieţii puseră întrebări. Încetul cu încetul se limpeziră toate nelămuririle.
– Interesantă chestie! Ba chiar formidabilă! Bravo băieţi! La treabă!… <Aici e locul în care trebue să spunem că Dani nu era omul care să se entuziasmeze aşa de uşor>.

– Da, dar vine ploaia, anunţă Prisi. Gheo e foarte prost dipusă, n-a închis un ochi toată noaptea şi o dor toate oasele. Aşa că ne sfătuieşte s-o luăm din loc cât mai iute, măcar acum, că se apropie o furtună mare şi …
– Gheo e mai tot timpul prost dispusă, îl întrerupse Purtzel.
– Nu numai Gheo zice, insistă Prisi, uite şi Asociatia Ciorilor ne trimite o avertizare meteo…
– Cred că e cam târziu, strigă şi Pati, haideţi iute la ascunzătoare…
Nici nu termină bine şi se stârni vijelia. Cerul era brăzdat de fulgere şi un tunet prelungit reverberă până departe spre munţi. Pârâul, care dormise până atunci torcând că un motan sătul, se trezise sub năvala ploii şi sărea că un bezmetic pe pietre. Se strecurară unul după altul sub acoperişul de crengi al ascunzătoarei. Erau uzi leoarcă.
– Nici n-am fi avut timp să plecăm în altă parte, zise Prisi suflându-şi mucii într-o frunză de brusture. De bine de rău, aici nici nu ne plouă, nici nu ne vede ştiţi voi cine!
– Aşa e! Pongo se scutură pleznindu-i cu un duş suplimentar pe toţi în jur.
– Scuze, zise pe un ton înalt în la minor ceeace o enervă şi mai tare pe Pati.
– Ce se aude? Dani sări ca un arc şi îndepărtă puţin crengile ascunzătorii. Ia priviţi! Acolo, la pârâu!
Săraca Piţi Cati! Aterizase drept într-o viroagă din malul pârâului!
O priviră plini de interes cum se lupta să-şi desprindă piciorul, agăţat, probabil, în rădăcini.
– Înseamnă că am fost spionaţi! Doco oftă dezamagit. Şi tu, măi, mucea, îl apostrofă pe Prisi, n-ai avut nici o informaţie, niciunul din prietenii tăi n-au simţit-o pe lighioană…

Voia să-i spună ceva şi lui Pati dar se opri cu ochii la Dani care ieşise din ascunzătoare şi-i întinsese o mână zgripţuroaicei. Pongo mârâi. Dani reuşi să o zmulgă pe Piţi din vâltoare.
– Arată ca o zdreanţă udă, constată Purtzel.
– Oare o să-şi mai recupereze papucul pierdut? Se interesă Prisi .
– Nu fără ajutorul lui Dani! Zâmbi cam nervos Purtzel. Ia uite, ce cavaler mai există pe aici şi noi care habar n-aveam! Doco, ce ar fi să scrii ceva intitulat…stai aşa …am găsit…nu Cenuşăreasa, nici Găletăreasa …
– Zgripţuroaica Piţi Cati şi Cavalerul din Păduricea lui Pongo? Doco pufni în râs.
Piţi le aruncă o privire uşor ofensată şi, fără măcar să-i mulţumească lui Dani, dispăru şchiopătând în pădure. Se luminase între timp. Furtuna era departe, văzduhul fremăta de triluri, ciripituri şi hămăituri. Pongo îşi drese vocea şi interpretă plin de însufleţire o baladă haiducească.
„Ce să-i mai spun”, oftă Pati, „orice i-aş spune, tot degeaba…n-am ce face, mai bine, îl las să cânte…”

6

Se apucară de treabă. Nu mai aveau nici un moment de pierdut.
Maşinobila era soluţia! De fapt, acum după chestia cu Piţi Cati era clar că nu e altă soluţie!
– Cum să-i zicem? Intrebă Dani care rămăsese la fel de bine dispus.
– …Trililoşca?…Ce ziceţi de Trililoşca? Propuse Doco după câteva clipe de tăcere.

Trecuseră trei zile de la întâmplarea cu Piţi Cati şi de atunci n-o mai văzuseră pe acolo. Sub acoperişul de crengi şi iarbă se discuta noul proiect, se făceau şi se refăceau planuri.
Curând începură lucrul după planurile lui Dani. Se lucra cu însufleţire, fiecare venea cu câte o idee, mai adăugau câte ceva, mai schimbau, în fine, Trililoşca începuse să prindă contur. Se străduiau s-o ţină ascunsă de orice privire, mai ales că, din zi în zi, se făcea tot mai frumoasă. Încă puţin şi maşinobila lor avea să devină realitate. Cu ea vor pleca în Mirhinia. O adevărată expediţie!
– …Mirhinia? Dacă plecăm în Mirhinia o sa fim mironauţi, se bucură Prisi. Ce grozav! Mironauţii Dani, Purtzel, Doco şi Prisi pleacă în Mirhinia!…Dar Pati şi Pongo?
– Măi, găgăuţă, pricepi greu şi uiţi repede. Ar trebui să te consulţi cu PiţiCati, se înfoie Purtzel. Cum să plecăm fără Pati şi Pongo? Avem o misiune, măi, Prisi, nu ne plimbăm numai aşa, fără treabă.
„Da, asta o pricepuse. Da’ unde o fi Mirhinia?” Se întrebă a nu ştiu câta oară Prisi.
„Da’unde e Mirhinia?” Se întrebă şi Pati.
„Mirhinia e locul pe care o să-l găsim împreună”, le răspunse o voce uşor metalică, pe care n-o mai auziseră până atunci.
– E Trililoşca! Strigă Prisi, o auziţi? E Trililoşca noastră! Dani, o auzi?
Începură toţi să cânte deodată, cam halandala.
„Ce talentaţi suntem”, se minună Pongo „adevăraţi artişti!” Pipicumeta cânta pe două voci odată, vocile erau foarte diferite şi făceau mari eforturi să se potrivească între ele.
– Vai, ce melodie frumoasă! Piţi Cati apăruse pe malul celălalt al pârâului. Am auzit-o aseară la Eurovizion, continuă ea mieroasă. Dani se opri cam stânjenit. Pongo hămăi furios şi se repezi spre pârâu. PiţiCati îşi luă tălpăşiţa în mare viteză.
– Fără panouri cu fel şi fel de circuite, fără sisteme de automatizare, fără chestii complicate! Trililoşca se opri o clipă; şi fără tas, tas….
– Tastatură, vrei să zici, o ajută Doco. Am înţeles, dar măcar un sistem energetic solar de rezervă, pentru situaţii neprevăzute…
– Mă rog. Eu, însă, sunt o invenţie clasică, am o nobleţe intrinsecă şi sunt mult mai evoluată decât covorul zburător; dar, continuă ea cu aceeaşi convingere, sunt totodată, sensibilă şi romantică; şi n-aş putea spune că nu sunt modernă…
– Are dreptate, spuse Dani. Sunt convins că o să ne înţelegem.
– A, bine că mi-am amintit! Mai ziseTrililoşca. Beculeţe, da!Vreau un set complet de beculeţe colorate. În rest, aşa cum v-am spus. N-am chef să fiu luată drept navă spaţială, ori ozene. Nu mă compar cu astea. Sunt o Trililoşcă normală; pentru prieteni „Trili”.
Mironauţii aprobară fericiţi. Trililoşca adormi istovită de această primă probă de personalitate.
– O să mai vedem pe parcurs, spuse Purtzel nu foarte convins.

7

– Trililoşca ne iubeşte, zâmbi Prisi. Nu-i aşa Pati? Ai auzit-o şi tu.Trili ne iubeşte.
Pregătirile de plecare se apropiau de sfârşit. „La noapte va fi lună plină”, îi spuse Bufniţa lui Prisi „timpul cel mai bun de plecare.” Prisi părea neliniştit.
– Am visat-o pe Piţi, Bufi. Avea o găleată plină cu urzici…
– Interesant vis, măi Prisi, mormăi Bufi, să aveţi grijă pe unde mergeţi!
– Hai Prisi, îl trase Purtzel, să vedem de bagaje.
– La noapte va fi lună plină, putem pleca , se bucură Pongo, auzi Pati? O muşcă cu gingăşie de o ureche şi-i şopti: am impresia că Doco ne face o surpriză, să ştii!
Intr-adevăr, Doco căra două cutii în timp ce câteva luminiţe care îi jucau când în privire când pe creştet, anunţau că pregăteşte ceva. Luminiţele săriră una peste alta de câteva ori şi apoi plonjară drept în cele două cutii pe care le desfăcuse.
– Ce-i cu astea ? Se  minună Dani. Avem parte de surprize marca Doco?
– Da, domnule Dani. Suntem două surprize, plăcute, sperăm! Daţi-ne voie să ne prezentăm: Eu, Ţipera şi sora mea Gordalina, muziciene. Suntem gemene, dar avem voci diferite…
Ţipera tipuri dulce, Gordalina gordăi pe un ton grav, apoi se auzi un bâzâit scurt şi se făcu linişte.
„Ce bine!” Se gândi Trililoşca „sper să nu mă deranjeze prea curând.”
„Ce tipe haioase, nu ştiu unde le-o fi găsit Doco, da-s cool” se înveseli Purtzel.
Din stejarul de lângă podeţ, o mierlă somnoroasă întrebă ce se petrece.
– Mai avem un pic de treabă, Doiniţa, transmise Prisi stânjenit. Acuşi suntem gata.
– Nu-l luaţi cu voi şi pe Don O’Clock ? întrebă Doiniţa; cucul! E aşa de singur săracul!
– Şi mie ce bine mi-aţi face! Se foi Gheo, că mă scoate din sărite oridecâteori îl aud că sughite! Am încercat să-l speriu, dar tot degeaba!
Trililoşca se mai examină odată înainte de plecare.
– Oare nu mi-ar fi de folos şi nişte elice silenţioase?…Poate şi o pernă de aer?
Mironauţii o priviră cu respect şi cu neascunsă admiraţie „E grozavă, ce mai!” Trililoşca roşi uşor. Dani mai făcu o ultimă verificare. Doco îşi notă ceva în jurnalul de drum; apoi Purtzel blocă clichetul de la sistemul energetic de rezervă, îi montă butonul de siguranţă şi-i mulţumi lui Trili pentru îngăduinţă .
– Trebuie să fim foarte atenţi la drum şi s-o ajutăm pe Trili, mai ales la început, până se rodează, le mai spuse Dani la plecare.

8

Ieşise luna. O lună rotundă, roşietică, agăţată, parcă, de stejarul de lângă podeţ. Nu se auzea nici un foşnet. Nu se mişca nici o frunză. Până şi pârâul se cufundase adânc în somn, abia de i se auzea sforăitul uşor.
Bine că plecaţi! Cârâi Gheo, în sfârşit o să dorm şi eu. Aveti grija să nu… Nu mai auziră ce le spunea Gheo, Trili pornise.
– Asteptaţi-mă, mi-aţi promis că mă luaţi!
– Cucul!! Prisi se uita rugător la Dani. Trililoşca încetini. Fericit, Don O’Clock se instală în cuibul de pe copertină. O voce dulce se auzi în noapte; alte câteva i se alăturară.
Gheo tresari.Prisi bătu din palme. Pati îl privi duios pe Pongo. Trili îşi probă două beculeţe argintii cu reflexe sidefii. Cântecul mierlelor învălui păduricea şi-i însoţi o bună bucată de drum:

Voie bună luaţi cu voi
De la mine, de la noi
Vă vom fi mereu aproape
Peste munţi şi peste ape

VA URMA…

15 mai 2008 at 21:22 Lasă un comentariu

 II. Aventuri în Mintocania

În care:
Mironauţii descoperă o ţară ciudată.
Trililoşca e în pericol.
Prisi o salvează pe Baby Domez.
Mironauţii cad în ghearele mintocanilor.
Un personaj interesant îi iese în cale lui Pongo.
Aflăm că şi mintocanilor le place muzica.

Din Jurnalul de Drum

Săptămâna 1 Ziua 5
Consemnează Doco

Drumul de noapte e foarte plăcut. Trililoşca parcă pluteşte printre copacii cu vârfurile luminate de lună. Ici colo câte o casă, dar nici ţipenie de om. Câţiva câini au o discuţie destul de aprinsă lângă un iaz. O turmă de oi doarme la poalele unui deal cu cioban cu tot. Câinele nu se vede, probabil participă la şueta de lângă lac. În schimb, măgarul ne salută prieteneşte. Don O’ Clock îi răspunde, încântat, în numele mironauţilor. Cu această ocazie ne transmite că totul e sub observaţie, nu ştie exact cât e ceasul, dar bănuieşte că se va lumina curând de zi, fiindcă pică de somn. Dani îmi arată ceva în faţă.Un fum gros îmbracă în pâclă răsăritul de zi. Pe o pancartă gata să cadă, cu literele
aproape şterse, poţi desluşi cu greu un salut: BINE AŢI VENIT în MINTOCANIA!

9

…Se lumina de zi. Vorba vine, fiindcă în Mintocania nu prea se lumina nicicând. Orbecăiai în plină zi dacă nu ştiai locurile. Mironauţii pierdură ore întregi fără să-şi dea seama prea bine cum arăta ţara asta. Pe Trililoşca o lăsaseră într-un loc retras, să se odihnească. Pati şi O’Clock dormeau şi ei, gemenele povesteau ceva pe şoptite iar Pongo stătea de pază. Nu arăta prea bine locul ăla. Pongo dădu o raită prin împrejurimi. O mulţime de schelete de maşini zăceau părăsite la întâmplare. Pâcla, ceaţă, fum peste tot. „Şi mirosul asta insuportabil de ars ”oftă Trililoşca. Se trezise. „Parcă te poţi odihni cu astea lângă tine”…Poate că o auziseră, poate că nu, în orice caz Ţipi şi Gordo se opriră din şuşotit şi curând, aţipiră şi ele lângă Pati. Trililoşca îşi trase capota până-şi acoperi geamurile şi încercă să-şi reia somnul, dar sări ca arsă: prin apropiere se auzeau nişte paşi. Nu, nu erau ai lui Pongo şi nici ai mironauţilor! Beculeţul de veghe deveni roşu: două umbre bântuiau prin cimitirul de maşini!

– Ia uite, ce ciudăţenie! Şopti unul din cei doi mintocani, gras, cu o mustaţă stufoasă şi o voce gâjâită. Se apropiară de Trililoşca, o pipăiră şi o examinară pe toate părţile …
– O fi cineva înăuntru? Mintocanul cel gras scotoci prin traistă , scoase un cârlig şi-l agăţă de caroseria ciudatului vehicul. Trililoşca observă că amândoi aveau în cap câte o cască cu ţepi rotunjiţi la capete.
– Sst, auzi ceva ? Se sperie celălalt, unul mic, sfrijit, dar cu mustaţa la fel de mare. Ceva ca un sforăit? Îşi pipăiră armele, priviră atenţi în jur şi începură să tragă maşina spre drum.
– Dacă n-o putem folosi, o ducem mâine în târg, hotărî cel gras.
Ceaţa se lăsă şi mai deasă .
– Hei, se repezi Trili la gemene, treziţi-vă! Gordo se opri din sforăit, cam buimacă, Ţipi deschise nişte ochişori somnoroşi.
„Ce mă fac cu prostănacele astea?” Suspină Trili. Haideţi ieşiţi pe acolo, le arătă ieşirea de siguranţă, fără să faceţi zgomot şi fără să fiţi văzute. Sper că vă daţi seama ce se întâmplă”…le mai şopti .
Gemenele nu-şi dădură seama, dar ascultară fără să crâcnească. Pati îşi dăduse seama şi sărise afară furioasă foc pe Pongo. Mintocanii se împiedicară de ceva şi un morman de tăblărie ruginită căzu peste ei şi peste ciudata lor pradă. Trililoşca începu să înjure. Cam buimăciţi, mintocanii se târâră pe sub grămada de fiare. N-aveau timp, însă, să-şi pipăie cucuiele. „Nu te lăsăm noi aicea, cloşmelie cu capac”, îşi făcu curaj Grasul.„Nici pe tine şi nici pe ăla care doarme înăuntru”, adăugă Sfrijitul. Ce captură! Te pomeneşti că o fi vreun spion!
– Cred că am dat peste o chestie a dracului de importantă! Iţi dai seama? Grasul se înflăcărase. Scoase o sticlă din traistă, dădu o duşcă pe gât şi i-o întinse şi celuilalt.
– Să dibuieşti un spion! Îşi şterse mustaţa cu dosul mîinii. Asta se plăteşte!
– Şi dacă sunt mai mulţi? Se învioră şi Sfrijitul. Ia uite ce hărăbaie încăpătoare! O să vadă ei, spionii, imediat, cine-i leagănă în somn, mai zise trăgând cu nădejde de cârlig…Şi cine o să-i vândă la bucată!
– În câteva zile o să fim celebri şi bogati!…Grasul zvârli sticla goală şi îşi dădu cu pumnii în cap până i se aprinseră cele câteva beculeţe fixate în ţepii de pe caschetă.
– Dar mai întâi, ia să vedem noi, ce avem aicea! Îi aruncă o privire complice Sfrijitului şi îşi vârâ capul înăuntru.
– Ei, drăcia dracului! Nici urmă de spion! Pe unde s-o fi evaporat? Aici nu-i lucru curat!

10

Mintocanii se puseră pe cotrobăit. Scotociră cât scotociră, din ce în ce mai nedumeriţi şi mai nervoşi. „Cretinii”, îşi spuse Trililoşca. „Trebuie să fiu calmă şi să găsesc o soluţie, înainte să mă facă facă bucăţi dobitocii aştia”. O fâşie galbenă de lumină se prelinse pe lângă un schelet de camion din preajmă. Trililoşcăi i se păru că aude nişte voci. Îşi încordă auzul, dar vocile se îndepărtară. Probabil erau alţi vânători de chilipiruri. Brusc, i se făcu teamă. Ce o să se întâmple cu ea? Se vor descurca mironauţii singuri în caz că… Trililoşca se înfioră. Îi va mai vedea oare? Îşi aminti cât de bucuroşi erau la plecarea în expediţie, ce încântaţi erau de ea, i se păru că le aude vocile, ba chiar că vede faţa zâmbitoare a lui Prisi… O lacrimă i se scurse, căzu sfârâind pe declanşatorul de energie de rezervă şi produse un fulger. Mintocanii, obosiţi de atâta efort, rezemaţi de ea, simţiră o durere ascuţită în şira spinării şi săriră ca arşi.
– Drăcia asta electocutează! Bine că n-am păţit-o mai rău! Se văită Grasul.
– Ăsta e un avertisment, se înfricoşă Sfrijitul. Uite cum pâlpâie beculeţul ăla roşu! Nu prea îmi place…şi javrele astea, de unde or fi apărut?
– Ia, căraţi- vă de aici! Grasul luă un drug de fier şi se repezi la cei doi câini. Potăi nenorocite!
Pongo hămăi scurt: „Ai grijă Pati, prostănacii sunt supăraţi!” Se repezi la ei ca turbat. Mintocanii o rupseră la fugă mâncând pământul. O spârcăială verzuie le pică şi la unul şi la celălalt pe nas.

Dacă ar fi avut timp, ar fi observat o pasăre solitară care îşi căuta sughiţând cuibul, zburând de colo colo printre maşinile părăsite.

Mironauţii erau dezamăgiţi. Nu prea le plăceau locurile; dezolant de urâte; urâte şi neprimitoare.
„Nu se mai ridică ceaţa asta!” Oftă Purtzel. Din loc în loc, case fără acoperişuri, ziduri căzute. Era ceva specific pe acolo. Prisi, însă, nu credea că se dărâma casele alea, dimpotrivă, era sigur că sunt în construcţie. Pe de altă parte, mintocanilor părea să nu le placă cunoştinţele noi; şi nici cu cele vechi nu se aveau prea bine dacă era să judeci după încăierarile pe care le zăreai, ici colo, cam la tot pasul. Prisi, însă, era convins că mintocanii fac antrenamente. Doco se gândea cum să prezinte toate astea în jurnal, în timp ce Dani se temea că, în atmosfera de supărare generală din Mintocania, nu fusese înţelept să o lase pe Trili departe de ei. Trecuseră ore bune şi nu ştiau nimic unii de alţii.
Se apropiau de Dark Plaza. „Mai dăm o raită pe aici şi ne întoarcem”, hotărî Dani.

11

„Ne-am lămurit.” Hârtii, gunoaie, pungi de plastic învârtejite de vânt; praf; şi o mulţime de mintocani încleştati într-o încăierare generală în Dark Plaza.
– Pati încearcă să trasmită un mesaj, spuse Prisi, dar nu înţeleg ce; iar Trili n-are semnal.
– E momentul să facem cale întoarsă, îi anunţă Dani. Praful înecăcios cuprinsese toata piaţa. Urmăriri, pumni şi vorbe scrâşnite printre dinţi.
– Ce bătăuşi! Purtzel urmărea ostilităţile cu un fel de fascinaţie. Încăierarea devenea tot mai înverşunată. După cum se vede, n-o să se termine astăzi, mai adăugă Purtzel. Pot pune pariu.
– Ar fi o idee, râse Doco, oricum nu ne-am ales cu nimic din ziua asta…
– Ba nu, sări Prisi am învăţat câteva vorbe în limba lor, cred că aşa se salută mintocanii între ei. Ce zici, Dani, n-ar fi frumos să-i salutăm şi noi în limba lor? Poate că atunci…
Prisi nu-şi termină vorba şi o zbughi drept spre scena de luptă.
– Ce faci Prisi, ai înnebunit? Strigă Dani după el. Priveau cu disperare cum, pur şi simplu, dispăruse printre picioarele mintocanilor!… Câteva secunde mai târziu ieşi din îngrămădeală şi se îndreptă spre ei strângând ceva la piept. O porumbiţă”, le-o prezentă Prisi. „E rănită”; îi mângâie delicat aripa care atârna. „O cheamă Baby Domez.”Albă, de parcă venise din altă lume în locurile astea cenuşii, Baby Domez închisese ochii.
– Oare o să moară? Întrebă cu jale Prisi. Au călcat-o în picioare!
– Bine că nu i-ai mai salutat, îi spuse cu tristeţe Dani.
– Nu, nu cred că o să moară! Purtzel îi examină atent aripa rănită; trebuie, doar, să-i fixăm cumva aripa până se vindecă.
Se îndepărtară în fugă de Dark Plaza. Căutau un loc mai retras unde să o poată pansa pe Baby Domez. Porumbiţa îşi revenise din leşin. Prisi o ţinea la piept acoperită cu hăinuţa .
Nu se mai vedea picior de mintocan, acum, că piaţa rămăsese în urmă. Probabil se luptau în continuare acolo. Se opriră într-o fundătură liniştită. Purtzel găsi nişte frunze de alinariţă, i le puse pe rană şi-i legă aripa cu o batistă. Baby Domez abia îşi stăpâni lacrimile. Câteva clipe mai târziu adormi liniştită, ocrotită de hăinuţa lui Prisi .
– TelePaticMesaj! În sfârşit, se bucură Prisi, dar imediat se schimbă la faţă. În TPM, Trili le comunica doar atât: „Păziti-vă, sunteţi urmăriţi”. Mironauţii încercară să iasă în fugă de pe străduţa unde se opriseră, dar era prea târziu: o mulţime de mintocani cu mutre încruntate le blocaseră calea. Pe cap aveau caschete cu ţepi şi erau înarmaţi cu lanţuri şi cu bâte. Prisi o simţi pe Baby Domez zbătându-se şi se temu să n-o piardă în îngrămădeala în care se aflau. Inspiră şi expiră lung şi apoi tuşi scurt de trei ori. Mironauţii înţeleseseră: era o transmisie codificată a unui nou TPM de la Trili:
„Eu, Pati şi Pongo am reuşit să punem nişte proşti de mintocani pe fugă. Suntem în afara oricărui pericol şi gata să sărim în ajutorul vostru. Comunicaţi unde sunteţi şi ce se întâmplă.”

Treptat, treptat, se obişnuiră cu întunerecul din beciul în fuseseră aruncaţi. Se predaseră imediat, fiindcă n-aveau nici o şansă să scape din încercuire; şi fiindcă nu era prea înţelept să te laşi bătut degeaba. Partea rea era că fuseseră închişi şi nici măcar nu ştiau unde. Partea bună era că se aflau împreună şi că erau teferi.
În celulă se făcea din ce în ce mai frig. Dani îşi scosese haina şi-i învelise pe Purtzel şi pe Prisi în ea.

12

Umblau pe bâjbâite, nu se vedeau unul pe altul. Ce poate fi mai întunecos decât o închisoare într-o ţară întunecoasă ? Câteva luminiţe licăriră în dreptul deschizăturii zăbrelite. Paznicul îşi făcea rondul.
Ca toţi mintocanii purta pe cap o caschetă cu ţepi cu beculeţe montate în capete. Câteva erau aprinse. „Ingenios”, se gândi Purtzel; „şi logic, după obiceiurile din partea locului…”
– I-ar sta bine într-o sală de dans, remarcă Doco, fără să zâmbească… Cred că funcţionează cu senzori… Mintocanul se îndepărtase.
– S-a trezit Baby Domez, zise Prisi. Ne întreabă ce s-a întâmplat şi unde suntem.
– Ori unde am fi, e bine că eşti aicea cu noi, zâmbi, de data asta, Doco. Eşti o eroină, Domez! O să scriu despre asta în jurnal.
Se aşternuse iar liniştea. Nu se auzeau decât picăturile de apă care se prelingeau din tavan, cădeau pe pardoseala de ciment şi îngheţau instantaneu. Mironauţii stăteau amorţiţi unul în altul, ameţiţi de foame şi de frig. Câteva scântei străluciră în întuneric. Săreau de parcă se jucau şotron.
– Am un plan, se auzi vocea lui Doco. Hai, dezmorţiţi-vă, că altfel o să îngheţăm aici. Îşi luă avânt şi alunecă pe balta îngheţată de pe pardoseala de ciment. Casca mintocanului se lipi de zăbrele şi câteva dâre luminoase brăzdară celula.
– Hei, ce faceţi acolo? Nenorociţi de spioni ce sunteţi!
– Ne pregătim pentru campionatul de patinaj, îl lămuri Dani. Suntem invitaţi la un concurs internaţional. Doco mai făcu două, trei piruete şi încheie cu un dublu Purtzel. Era tot ce se putea în condiţiile de acolo! Mironauţii aplaudară cu entuziasm. Paznicul îşi reluă tropăind plimbarea.
– Auzi, patinatori! Mă prostesc ei pe mine!
Doco făcu o reverenţă, respiră adânc de câteva ori şi le povesti ceva cu glas scăzut.
– Grozavă idee, declarară mironauţii într-un glas. E timpul să o comunicăm la bază.

13
– Grozavă idee, se entuziasma Pati. Trili, tu ce zici de ideea băieţilor?
– Colosala idee, hămăi şi Pongo şi pe loc îi veni în cap textul pe care se chinuia de câtva timp să-l compună pentru următorul lui hit:

Nu bombăni, nu te certa
Nici măcar nu mai lătra
Hei, hei, hei, Trililoşca vrei
Să bagi viteza-n ei
Să ne roage de iertare
Şi degrabă de plecare

Din ţinutul lor umbros

Murdărel şi-ntunecos
Să ieşim odată, frate
Cu inimile împăcate
Unde e Mirhinia oare
Ne poţi spune tu, frăţioare?

– Mda, concluzionă Trililoşca. E un proiect fezabil. Daţi-i drumul!

Zis şi făcut. Pongo se pregăti să plece în misiune.
– Fii cu băgare de seamă, aici nu-i de joacă! Îl dădăci Pati. Nu cumva să te iei la harţă cu vreun mintocan! Şi, mai ales, să nu cânţi pe drum!…Mai strigă după el.
Pongo ajunse foarte repede în Dark Plaza. „Ce pustie e astăzi piaţa”! Se miră. „Halal misiune! Ce-o să le spun când mă întorc”? Fluieră a pagubă, apoi începu să fredoneze dezorientat: „…şi degrabă de plecare/ din ţinutul lor umbros”… „N-am noroc”, îşi mai zise Pongo dezamăgit…
– M-aţi strigat, domnule? În faţa lui Pongo se ivise, ca din pământ, un zdrenţăros cu un dinte lipsă, încălţat cu un pantof galben şi cu celălalt albastru. Adineaori mi s-a părut că îmi spuneţi numele: Nino Rocki, se prezentă arătarea, mă scuzaţi, continuă cam jenat, dar m-au bătut…
Pongo îl privi cu milă: înţelesese! Se gândi la mironauţi şi i se puse un nod în gât: îi sărise cheful să mai cânte.
– V-am auzit cântând, domnule…
– Pongo.
– Rar se aude aşa o voce, sâsâi domnul Nino Rocki, credeţi-mă că ştiu ce spun. Şi cântecul! Ce linie melodică, ce ritm! Essepssional!
Am putea organiza un concert…
Pongo dădu din coadă într-o parte şi în cealaltă şi îşi ridică urechea dreaptă: „Ia uite, ce surpriză în Dark Plaza! Cum să-i spun domnului Rocki că am o…”
– Am o prietenă, îi sâsâi la ureche Nino. E un mare talent, ca şi mine de altfel. Numai că eu nu… Nino Rocky oftă ; mie mi s-a interzis să cânt… din motive mintocăneşti de stat.

Pongo stătea ca pe ghimpi. Domnul Rocki continua cu destăinuirile: încă mai reprezenta un nume în muzică, iar prietena lui, Black Cake, era o celebritate, păcat că începuse să fie uitată. Dacă domnul Pongo, cu vocea lui şi cu melodia absolut superbă pe care…
– Am plecat, îl întrerupse Pongo, nu pot să-ţi explic, e ceva urgent.
Nino Rocki îl privi cu tristeţe.
– Ştii, prietene, pe mine mă cheamă, de fapt, „Nenoroc”. Asta e!

Pongo se întoarse în cimitirul de maşini. Era abătut. Nici nu-i venea să vorbească. Proiectul nu reuşise. Trili şi Pati erau de-a dreptul disperate. Ce o să se întâmple cu băieţii? Cum să le spună că Pongo dăduse greş?…Că găsise piaţa pustie?…

Deşi băieţii n-aveau nici o veste de la Pati nu-şi pierduseră nădejdea. Erau siguri că Pongo se va descurca! Deşi…cum de nu sosise încă nici un mesaj?

Ziua următoare trecu foarte greu şi pentru cei de afară şi pentru cei închişi. Mironauţii aşteptau să se însereze. Îi dureau muşchii de atâta patinat, dar altfel ar fi îngheţat. Începuseră să-şi piardă curajul. Se gândeau la tot felul de lucruri. Oare să nu fi ajuns la Pongo mesajul în care-i prezentaseră planul?…Dacă i s-o fi întâmplat ceva?…Cu bătăuşii ăia din Dark Plaza cine ştie? Aşteptau amorţiţi de frig, înghesuiţi unul în altul în întunerecul ca smoala, să mai treacă o noapte…

… Mintocanii parcă intraseră în pămînt, se dezvinovăţea Pongo, a nu ştiu câta oară, în faţa lui Pati şi a lui Trili. Sau, poate, dormeau? După atâtea lupte e nevoie de odihnă. Ce ar mai fi de făcut? Timpul trecea şi mironauţii se aflau în pericol de moarte. Cei închişi în Mintocania nu scăpau cu viaţă. Don’O Clock aflase asta de la un văr de al treilea întâlnit azi noapte întâmplător…
– Am găsit! Strigă Pongo. Cum de nu m-am gândit mai devreme? O zbughi, mai -nainte ca Pati şi Trili să afle ce, sau pe cine, găsise, spre Dark Plaza.
Îi venea să se muşte. „Dobitoc de câine ce sunt! Oare o să mai dau de Rocki?”… În Dark Plaza două grupuri de mintocani tocmai sosiseră, îşi aranjau caschetele şi schimbau
între ei amabilităţile obişnuite. Încăierarea plutea în aer.
– Ascultă, măi, porc de câine, strigă şeful uneia din cele două tabere, unul cu mustăţi stufoase si dinţii iesiţi în afară, o să muşcăm din voi până rămâneţi numai zdrenţe….
Pongo tresări speriat. I se păru că lui i se adresase fiorosul mintocan. Făcu stânga-mprejur gata s-o întindă, când auzi replica mintocanului din fruntea celuilalt grup:
– Ce tot vorbeşti, băi, măsea stricată, tu şi oile tale cu şoric! O să măturăm Dark Plaza cu voi, prostănacilor…

Pongo observa ca „porcul de câine” se uita cruciş…”M-am speriat ca prostul”, îşi spuse răsuflând uşurat.” Ăştia n-au treabă cu mine”. Se oprise la o distanţă strategică, undeva spre marginea pieţei.
– Hai, apropiaţi-vă daca aveţi curajul, mâncători de căcăreze ce sunteţi, se îmbăţoşă „măseaua stricată”. Faţă-n faţă, mintocanii se repeziră unii la alţii. Pongo nu mai stătu pe gânduri: îşi umplu plămânii cu aer si începu sa cânte. Bătăuşii se opriră surprinşi şi-l ascultară cu atenţie. Le plăcea cântecul. „Ce bine ar fi să se adune mai mulţi”, se gândea Pongo căutând cu privirea printre cei câţiva mintocani din piaţă, doar, doar dă de Rocki. Cântecul se terminase. Mintocanii începură să chiuie şi să bată din palme. Frumoasă melodie. Câţiva dintre ei cântau; nu înţelegeau cuvintele, dar le suna bine.
– Ţi-am spus eu că ăsta e un cântec mare…, auzi Pongo o voce cunoscută în spatele lui. Era Nino Rocki, ceva mai spilcuit decât fusese mai devreme.
– Maestrul Pongo, îşi intră în rol Nino deloc intimidat de situaţie, arătând cu mâna întinsă spre cântareţ, în aplauzele celor din piaţă. Şi alături de el, ….celebra Black Cake! Ia te uită ce surpriză! Imbrăcată într-o rochie de catifea neagră, cu o perlă strălucitoare deasupra nasului prinsă în panglicuţa din jurul capului, frumoasa căţeluşă îi zâmbi lui Pongo şi îi salută pe mintocanii care umpluseră Dark Plaza. Atmosfera se încălzise, publicul nerăbdător dorea să-i audă.
– … Şi acum să cântăm împreună, mintocani, îi îndemnă Pongo, bătând din palme şi sărind pe scena improvizată la repezeală de câţiva spectatori. Nici nu era nevoie, însă, să-i îndemne. Sute de mintocani cântau plini de elan: „…din ţinutul lor umbros / murdărel şi întunecos / să ieşim odată frate…”
– Ei…? N-aud! Pongo îşi făcu palma pâlnie şi o duse la ureche: mai tare, mai cu inimă!
Urmă Black Cake care interpretă un blues cu o voce joasă şi profundă care îl emoţionă profund pe Pongo: „are dreptate Rocki, cum să nu ajuti un asemenea talent?” Piaţa răsună de aplauze, chiuituri şi tropăituri.

14

Entuziasmul ajunse la culme când Nino Rocki anunţă că cei doi cântareţi vor cânta o piesă în primă audiţie. Ei, asta-i bună! Nino se cam întrecuse cu gluma! Pongo se sperie. Ştia melodia, o promovase Asociaţia Ciorilor, urcase nu demult pe locul trei în topul Cra –Tv, dar să cânte cu Cake, fără nicio repetiţie, un cântec pe care…
– Eşti un mare artist, îi şopti Black Cake.
„Ce subţirică şi frumoasă e”, îşi spuse Pongo. „Ar trebui să-i spun că nu…”
Black Cake îi surâse dulce.
– Ce bine-ţi stă cu rochiţa asta, îi şopti Pongo şi perla albă de pe nasul lui Cake deveni aurie şi strălucitoare….
Mintocanii îi aplaudară minute în şir. Dark Plaza părea fermecată. Câteva tinere mintocance leşinară şi voluntari inimoşi le dădură primul ajutor. Nino Rocki şi cei doi artişti se înclinară în faţa minunatului public de care n-ar mai fi vrut să se despartă.

– Cântă, oftă Pati. Ce succes au! Până aici se aude! Cred că ideea nu e rea, deşi nu înţeleg ce nevoie era de această Cake …Uneori nu e prea bună telepatia asta…Mai bine să nu auzi, să nu şti…
Era singură cu Trili şi copleşită de tristeţe. Trililoşca o înţelegea pe Pati. Ceeace nu înţelegea era nepăsarea faţă de mironauţi. În fond, de succesul concertului depindea succesul planului de salvare.
– Iţi aduc aminte Pati, că evenimentul din Plaza din această seară are un singur scop: să afle mintocanii de „bomba din cimitirul de maşini.” Adică de mine! Şi să fie convinşi că n-au decât o şansă: “să apeleze la intervenţia salvatoare a mironauţilor”. Mai spuse pe un ton hotarât Trili şi o rugă să le trezească pe farfuze. „Ar trebui să fie în Plaza, acum, doar sunt muziciene.”
Somnoroase, gemenele pricepură după câtva timp despre ce e vorba şi o luară din loc fără să crâcnească.
– Împiedicatele, continuă Trili. Au plecat aşa, dezacordate, mai bine le lăsam să doarmă. Oricum, continuă ea, nu le-a auzit nimeni cântând ceva cu cap, cu coadă. Nu s-au obosit să compună un cântec, poate chiar un cântecel de leagăn, că azi, mâine,o să fie nevoie şi de asta…Şi când mi-aduc aminte cu ce promisiuni ne-au aburit, că o să asigure fondul muzical de întreţinere a unei atmosfere pozitive, că o să compună un imn al mironauţilor… Vrăjeli! Mai bun e Don O’ Clock. Aş putea spune că avertizările lui sonore sunt de-a dreptul energizante…
– Şi tu, se întoarse spre Pati, pune lăbuţa pe ceva, uite ce praf e, ce dezordine…
„Se vede treaba că, în lipsa lui Dani, Trili se crede şefă”. Pati suspină şi se apucă de treabă. Nici Trililoşca nu stătea de pomană. Avea destule de făcut: îşi primeni acoperitoarea cu iarbă nouă şi plantă un copacel de varoba; profită de lipsa lui Don O’Clock care ieşise să ia puţin aer şi meşteri un cuib pentru Domez în stil mexican. In sfârşit, îşi unse încheieturile cu o cremă L’Ireal de zi şi îşi puse o floare de mirodie la geamul albastru din faţă…

– Avem un TPM de la… Gheo! Anunţă Pati. Cred că e supărată! Auzi ce spune: „ vă transmit că nu am nimic să vă transmit”…Am impresia că ne-am luat cu una, cu alta şi am uitat să-i răspundem la mesajul de săptămâna trecută…

Concertul se lungise un pic. Domnul Rocki prezentă încă două cântăreţe, cu voci bine timbrate şi cu un farmec ieşit din comun dat fiind că erau gemene. Dark Plaza, deşi înecată într-un praf gros, părea că se luminase un pic, mai ales că apăruse şi luna strălucitoare de după un nor. Black Cake şi Pongo mai onorară două bisuri, mulţumiră absolut minunatului public din Mintocania… „vă iubim, mintocani”, strigară cântăreţii într-un glas. „Sunteţi unici!” Nino Rocki se gândi să-şi schimbe numele în Norocki.
– Sunt fericit împreună cu voi, mintocani, în această noapte magică, spuse în încheiere cu voce răsunătoare Pongo. Aici, la voi, e linişte şi pace.Vă spun acest lucru, pentrucă, alaltăieri, în Târgul Proştilor, am fost nevoiţi să anulăm concertul din cauza unei avertizări din partea guvenului. În cimitirul de maşini se descoperise o maşină capcană! Şi noi, şi toţi cei din târg, am scăpat teferi datorită unei echipe de intervenţie sosită acolo, patru specialişti care au dezamorsat rapid bomba…

Mintocanii rămaseră în piaţă toată noaptea. Deci era adevărat! Mintocania e în pericol! Zvonurile circulau de vreo două zile prin ţinut. O maşină capcană în cimitirul de maşini! Unii o văzuseră. Drăcia aia poate exploda în orice moment!
– Ce face guvernul? Strigă careva.
– De ce nu ne avertizează? Întrebă altul.
– Noi am văzut-o! Strigară doi mintocani mustăcioşi. E o maşinărie sinistră care scoate un zgomot ciudat, aşa ca un sforăit!
– Şi dacă te apropii de ea te electrocutează, completă unul din cei doi. Ei o păţiseră, dar fiind inteligenţi şi curajoşi reuşiseră să scape; n-ar dori, însă, nici duşmanilor să treacă prin ce …
– Dobitocilor! Li se adresă calm un mintocan cu ochelari care nu se băgase în vorbă până atunci. Aţi uitat de ăia patru de ieri pe care eraţi gata să-i omorâţi? Nici măcar nu i-aţi întrebat unde se duc, ce vor să facă…
Mintocanii se luară la bătaie. De mult nu se mai încăieraseră cu atâta plăcere.
– Ia staţi, se trezi unul în urma unui pumn în cap, nu cumva sunt ăia pe i-am dus noi la închisoare? Fraţilor, haideţi iute să-i scoatem de acolo! Altfel o să fim luaţi de tâmpiţi!

– Adevărul adevărat, aprobă Dani .
– Ei au zis, nu noi! Se hlizi Prisi cu dinţii de sus proptiţi în buza de jos.
– O tâmpenie cât se poate de binevenită, completă Doco.
– Ce ziceţi, îi salvăm pe mintocani? Râse Purtzel.
Era momentul pentru un TPM:

„Bravo Pongo! Eşti un mare artist. Mai mare decât te cred ei. Ne vedem curând la <dezamorsare>
Felicitări lui Black Cake şi lui Norocki.”
P.S. -Tocmai a apărut directorul închisorii cu o tavă cu sandvişuri, patru sticle de Bref Kola, ordinul de eliberare şi…scuzele oficiale!”

15

Mironauţii, unul dupa altul, se îndreptau spre ieşire. Cu beculeţele de la caschete aprinse, gardienii se aliniară în poziţie de drepţi si interpretară în cor, plini de avânt, şlagărul care era pe buzele tuturor mintocanilor în zilele acelea:

Hei, hei, hei
Trililoşca vrei
Să bagi viteza-n ei…

VA URMA…

9 mai 2008 at 22:10 3 comentarii

III. Eliberarea veveriţelor

În care:
Mironauţii ajung în ţinutul Veverului.
Aflăm cu ce preţ se culeg nucile.
Pongo primeşte o nouă misiune.
Inventia lui Doco trezeşte interes.
Pentru neamul veveriţenilor începe o nouă viaţă.

Din Jurnalul de Drum
Săptămâna a doua Ziua cincea
Consemnează Doco

Adio Mintocania! Suntem liberi! Am plecat de mai bine de o oră. Trili e în formă. Rulează cu viteza maximă, deşi drumul urcă destul de abrupt. Fredonează şlagărul lansat de Pongo noaptea trecută în Dark Plaza. Don O’Clock, ca de obicei, a întârziat la plecare. Am crezut că l-am pierdut în Mintocania. În ultimul moment, însă, a apărut vesel ca o pitulice şi fără să spună o vorbă s-a băgat în cuibul lui. Acum stă cuminte acolo, cred că e cam intimidat de noua lui vecină, Baby Domez. Am ajuns în vârful dealului. În faţa noastră se aşterne o minunată vale verde, înconjurată de dealuri. Nu se aude decât vocea lui Trili:

„Hei, hei, hei / Trililoşca poţi, Trililoşca vrei…”

– Am ajuns în Vever, anunţă Dani, suntem în Valea Veverului! Impături harta şi examină cu multă atenţie priveliştea.
– Ce de nuci! Se minună Prisi. E plin de nuci pe aicea.
– Şi de alune! Adaugă Trililoşca, îmi sar direct în cap. Încep să văd dublu. Sper să nu se întâmple ceva cu cei doi de la mansardă! De câtva timp nu l-am mai auzit pe O’Clock.
– Don O’Clock doarme, strigă Baby Domez. Am găsit butonul de camuflaj şi suntem la adăpost.
– Ia priviţi în stânga! Exclamă Purtzel. Mironauţii observară cu mirare un şir de veveriţeni care se alineaseră pe cărarea dintre dealuri.
– Veveriţe cu botniţe! N-am mai văzut aşa ceva! Se minună Prisi.
Un dulău negru şi fălcos făcu un semn cu o biciuşcă şi o mulţime de veveriţe se căţărară
într-o clipită în pomii şi în tufele de pe dealurile din apropiere. Câţiva dulăi, la fel de fioroşi dar mai mici în grad, probabil, aduseră nişte coşuri mari şi le aşezară unul lângă altul în iarba de sub nuci. Imediat începură să zboare nuci şi alune, aterizând cu mare precizie în coşuri.„Foarte bună organizare”, constată Dani. Cu mişcări îndemânatice şi repezi fiecare veveriţă îşi umplea coşul. Dulăul şef mârâi, apoi lătră de două ori. Coşurile fură luate de câinii jandarmi din subordine şi înlocuite cu altele.
– Săracele veveriţe! Le căină Prisi. Oare am putea să le ajutăm?
– Am fost reperaţi, constată Purtzel. Ce facem? Plecăm?
– Nu înainte de a ne lămuri ce se petrece aici. Tu ce propui, Doco? Întrebă Dani.
Doco stătea pe ganduri. Câteva sunete melodioase veniră dinspre Pongo. Mai precis dinspre stomacul lui.
– E şocat, îl scuză Pati.
– Asta e! Exclamă Doco. Exact ce voiam să aud! „Credence Happy Time Revival”
– Pongo, n-ai vrea tu să stai de vorbă cu domnul paznic-şef? Îl întrebă Dani.
– Aşa, ca de la neam, la neam. Se băgă Purtzel.
Pongo păru puţin jignit. Mironauţii tăceau. Pati îl privi încurajator. Prisi părea gata să plângă. Pongo oftă, schelălăi cam trist şi o zbughi spre nucul de lângă cărare unde, cu pălăria lăsată pe ochi, se odihnea Fălcosul. Între timp, veveriţele îşi vedeau de treabă. Din când în când scoteau nişte sunete ascuţite.
– Se plâng, explică Prisi. Pati dădu şi ea din cap cu milă. Sunt nemâncate de zile întregi. Dacă greşesc şi nimeresc pe alături, dacă nu reuşesc să umple fiecare câte zece coşuri pe zi, sunt pedepsite: pentru fiecare coş neumplut, câte o zi de foame! Unele abia se mai târăsc!

Pongo se oprise respectuos în faţa domnului jandarm-sef şi-i spunea ceva. Fălcosul clămpăni urât. Un stol de grauri ţâşniră speriaţi dintr-o tufă din apropiere. Don O’Clock începu să sughită tare. Baby Domez se foia neliniştită.
– Se pregătesc să vină încoace, anunţă Domez. Trili verifică declanşatorul de artificii şi sistemul energetic de rezervă. Ţipera şi Gordalina începură să se jeluiască tam-nesam şi cam fals. Dulăul nu-şi mai arăta colţii. Se ridicase scuturându-se de frunze, îşi împinsese pălăria care îi alunecase pe ochi şi cu un aer cam nehotărât se plimba de colo, colo. Pongo continua să-i vorbească. Fălcosul se opri, dădu din cap şi se îndreptă împreună cu Pongo spre maşinobila oprită în drum.
Trililoşca simţi un val de căldură. „Îmi vine să leşin, ar trebui să-i spun lui Dani”.

Poza

– I-o fi dat Pongo un exerciţiu de logică Fălcosului, încercă Doco să destindă atmosfera .
Trililoşca îşi reveni cât de cât. Când apăreau steluţe pe capul vreunuia dintre mironauţi, problemele erau pe cale să se rezolve. Într-adevăr, două steluţe săltăreţe făcură un arc luminos de la creştetul lui Doco la cel al lui Dani.
– I-auzi! Lui Pongo îi arde de cântat! Se miră Pati.
– „Spărgătorul de nuci”, l-am auzit şi eu, se bucură Prisi. Ce ai Trili, ţi-e rău?
– Ei, un pic de ameţeală, mi-a şi trecut!
Dani şi Doco ieşiră în întâmpinarea celor doi.
– Faceţi cunoştinţă, zise Pongo, domnul Dani, conducătorul expediţiei în Mirhinia, inventator, matematician şi filozof, domnul Doco, inventator, scriitor şi muzician, domnul Brutcanis, ministrul aprovizionării şi al războiului din Valea Veverului. Dumnealor, mai zise ceremonios Pongo, vor să vă facă o ofertă specială, domnule Ministru…
Pongo se retrase respectuos în spatele lui Doco. Fălcosul se concentră, era interesat, se vedea bine, dar pricepea foarte greu. Dani îi făcuse schiţa cu un băţ în nisipul drumului şi-i explica cu multa răbdare…
– E vorba de un dispozitiv automat de cules nuci şi alune, şopti Purtzel.
Domnul Brutcanis dădea din cap: începuse să înţeleagă. Doco apelă la Purtzel, specialistul lor în mecanisme neconvenţionale şi se apucară de meşterit.
Veveriţele aşteptau cuminţi, unele căzuseră rupte de oboseală. Buldogii de serviciu se foiau de colo, colo aşteptând un semn de la şef…
…Dispozitivul era gata. Dani îl examină amănunţit şi i-l arătă domnului Brutcanis.
– E un prototip. Ar fi nevoie de…
– De o sută de bucăţi, făcu calculul Dani. Vă dăm modelul şi domnii buldogi, sub comanda dumneavoastră, le vor face în timp record…În schimb, daţi-ne cu împrumut veveriţele, avem nevoie de ele pentru un mare spectacol de circ cu sărituri acrobatice pe care o să-l organizăm în Mirhinia….
Fălcosul îşi arătă colţii. Nu! Cu asta nu era de acord.
Lui Trili îi era greaţă. „Sper să mă pot stăpâni”…
– Atunci, putem să facem şi altceva …zise calm Dani, ne daţi doar botniţele veveriţelor .
– Planul de rezervă, îi şopti Prisi lui Trili.
Fălcosul închise gura. „Ei bine, aşa mai merge. O să le punem să-şi facă altele” se gândi el şi rânji bălos:
– Da’ la ce vă trebuie vechiturile astea?
– O să facem o plasă, îi explică Dani, pentru săriturile de la trapez, v-am spus că avem spectacol în Mirhinia şi ne cam grăbim…Dacă reuşim, vă trimitem o invitaţie…

Poza

– Asta ne-ar lipsi…mormăi Trili.
– În sfârşit, bine că bat palma, oftă uşurată Pati.
În drum se adunase un morman de botniţe din nuieluşe de alun. Veveriţele aflaseră câte ceva de la Prisi, le era însă, greu să creadă, chiar şi după ce domnul Brutcanis dăduse ordin să-şi arunce botniţele dar să nu părăsească punctele de lucru.
Disciplinată, armata buldogilor adună materialele necesare pentru cele o sută de dispozitive, urmând indicaţiile domnului Brutcanis. Pati şi Pongo desfăceau botniţele în mare viteză, în timp ce mironauţii împleteau plasa din nuieluşele de alun. Scântei zburau de la o mână la alta. Dacă nu reuşeau înaintea buldogilor, toată munca era zadarnică. Prisi le transmise un TPM veveriţelor.
„Lucrăm pentru voi. Când o să auziţi parola „nuca-n perete”, nu staţi pe gânduri şi vă aruncaţi în plasă.”

– Ce-i ăla „perete”? Întrebă un veveriţean tinerel închizând ochii şi azvârlindu-se în gol la auzul parolei…Trililoşca tocmai pornise în trombă cu toata armata de veveriţe în remorca rezistentă, împletită cu meşteşug din nuieluşele de alun.
– Oare o să culeagă nuci cu dispozitivele alea ? Şi ce fac cu atâtea nuci? Întrebă Prisi .
– Cine ştie …Doco avea un aer enigmatic. Oricum, fălcoşii o să fie nevoiţi să-şi schimbe stilul de viaţă…
– Nucile, pentru ei, sunt monede de schimb, se băgă în vorbă veveriţeanul cel tinerel.
După un urcuş destul de anevoios, Trililoşca se oprise într-o poiană liniştită mărginită de dealuri cu nuci şi aluni. Un izvor se furişa abia văzut printre tufe înflorite de vernilia şi mirodie. O turmă de kassuri păştea departe în vale. Ce departe rămăseseră buldogii şi viaţa de chin pe care o duseseră până acum! Încet, încet veveriţele începură să se învioreze. Săreau ici colo prin iarba înaltă smălţată de flori. Nu îndrăzneau, încă, să se caţere în nuci, deşi erau rupte de foame. Prisi îi explică lui Veve cel curios că, un perete e asemănător cu un cap de buldog: sună a gol!
Dani discuta cu prinţesa VeraVera, fiică a regelui veveriţenilor. Buldogii le cotropiseră ţinutul în urma unor lupte grele. Regele căzuse într-o ambuscadă. „Mai bine aşa , decât sclav la buldogi”. VeraVera oftă. „Ce fericit ar fi fost aici, cu noi, în libertate! „Asta va fi noua noastră ţară”, li se adresă apoi, solemn, Vera Vera, veveriţelor: „ Regatul neamului nostru, al veveriţenilor, va renaşte…”
– Trăiască VeraVera ! Strigară veveriţele fericite şi se împrăştiară într-o veselie de nedescris prin poiană. Trăiască Veverul de Sus! VeraVera nu avea cuvinte să le mulţumească mironauţilor. Cea mai mare bucurie pentru poporul ei ar fi ca mironauţii să rămână şi ei acolo…Pati oftă . Dacă ar fi fost după ea…
Mironauţii îşi luară rămas bun. Don O’Clock îşi ocupase locul gata de plecare înaintea tuturor. „Ce-o fi păţit?” Se întrebăTrili. De fapt se simţea puţină tristeţe în aer. Prisi încă-şi mai flutura batista şi se uita în urmă la grupul de veveriţe vesele şi gălăgioase..Trililoşca o coti după dealul din faţa lor şi se aşternu tăcerea. Abia spre seară se mai înviorară şi începură să cânte cu toţii:

Vever, Vever, cu mult soare
Minunată întâmplare
În poiana cu izvoare
Bucuria nu mai moare…

Ţipera şi Gordalina nu se lăsară mai prejos şi începură să cânte cât le ţinea gura de parcă erau la concert în Dark Plaza. „Răguşitele astea”, îşi spuse Trili, se cred mari cântăreţe…”

– Îmi mai vine un cântec în minte, zise Purtzel, ascultaţi:

Pati, Pongo
Prisi, Purtzel
Trililoşca dodoloaţa

Trililoşca părea de piatră. Un observator atent şi-ar fi dat seama, însă, că e întoarsă pe dos.
– Isteaţă, măi, gâlmă, îi şopti Doco lui Purtzel, Trililoşca cea isteaţă! Purtzel dădu din cap şi reluă împreună cu ceilalţi:

Pati, Pongo
Prisi, Purtzel
Doco, Dani
Trililoşca cea isteaţă
Prietenie de o viaţă…

Beculeţele de la bordul lui Trili scânteiară în nuanţe de verde bleu.
– Dodoloaţă, dodoloaţă, bombăni Trili, bine că aţi dres-o.

VA URMA…

8 mai 2008 at 11:32 Lasă un comentariu

Articole mai vechi


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 926.272 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.447 de urmăritori

Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 926.272 hits
Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat: