Posts tagged ‘proceduri’

„Nah, bă, dac-ați vrut revoluție”…

Ca delegare de lege, o ordonanță e legală. în  mod categoric una pe codul de procedură penală care are ca scop rectificarea unor „scăpări” neconstituționale în măsură să afecteze drepturile și libertățile cetățenești! Nu și dacă ordonanța, în loc să corecteze, ar introduce noi elemente în măsură să afecteze drepturile omului. Iar dacă această realizare, aprobată în regim de urgență în CSAT, e tot opera SRI, avem răspunsul la întrebarea pe care mulți și-o pun frecvent: cum  e posibil ca la 26 de ani după ce țara a ieșit din dictatura comunistă, tot securiștii s-o controleze?

Păi cum se vede: prin diverse manevre adaptate după nevoi, de la etapă la etapă. Toate puse în acțiune, prin oameni; în primul rând prin instruiții din dotare, diseminate apoi, prin cei care se lasă prinși prostește în ticluiri frumos ambalate; prin șantaj aplaudat de justițiari: fără noi la butoane nu scăpați de corupție! Proști sau nu, ipocriți sau nu, informați sau nu, dezinformați în mod sigur, oricum pentru fiecare categorie există proceduri bine puse la punct care să garanteze reușita capturării.

Ca de fiecare dată, voci sâsâite se distrează: „Bravo, CCR, poftim, societate civilă, așa vă trebuie dacă v-ați băgat unde nu vă fierbe oala! Ce-ați căutat? Ați vrut să se curme cu ingerințele securității în justiție?… Ah, ce bine-mi pare că v-ați păcălit, tati !”

Nevindecabil, milițienismul iese ceas, la atac, când simte că i se pune la îndoială supremația. Ceva care-mi amintește de un miting din Piața Mare, puțin timp după 89, în care se comemorau tineri sibieni căzuți sub gloanțele nici acum nu se știe cui și din ordinul cui, în decembrie. În timp ce un bătrân tată, îndurerat, evoca memoria fiului, niște milițienii din spatele meu se distrau: „nah, bă, ce-ați pățit dacă ați vrut revoluție!”

14 martie 2016 at 12:26 16 comentarii

Supremația Constituției scârțâie din balamale, la porțile celor mai înalte curți, după chipul și asemănarea organelor lucrătoare

Postat  de ilie Bască în „Grădina publică”
 
Motto: Excepția bate regula până o zăpăcește – „Există ofițeri activi SRI între magistrați” – (George Maior, 12.02.2013, în Parlamentul României) 
Excepția (Constituție -„Libertatea individuală”- art 23, alin. 2): „Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege”.  
Regula generală (Constituție, art. 76, alin. 2): „Legile ordinare și hotărârile se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră”.
 
1. Se găsesc în țara asta 50 de deputați pentru semnarea sesizării CCR cu  neconstituționalitatea hotărârii Camerei Deputaților nr. 16 din 23.02.2015?
În temeiul art. 146 lit. l) din Constituție și art. 27 din Legea 47/1992 (de organizare și funcționare CCR), acțiunea de sesizare a CCR pentru exercitarea controlului de constituționalitate asupra hotărârii Camerei Deputaților nr. 16/23.02.2015 de încuviințare a arestării deputatului Elena Udrea, prin încălcarea dispozițiilor constituționale prevăzute de art. 23 (excepția de mai sus) și art. 1 alin. 3 și 5:
-„România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurile Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate”;
„În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.
Garantul supremației Constituției abia așteaptă să ne garanteze ungerea balamalelor  scârțâitoare la ureche din poarta-n poarta celor mai înalte curți – CCR și ICCJ – adică să ne arate cum excepția bate regula și nu o zăpăcește.
Legea obligatorie în cazul situației de excepție, a arestării (reținerii, percheziționării) unui parlamentar, este aceeași lege la care face trimitere excepția – art. 23 alin. 2 din Constituție „sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege”: Legea 96/2006 – statutul deputaților și al senatorilor – art. 24 alin. 4, invocat de avocatul Marius Striblea. (Legea 96/2006 a fost publicată în MO nr. 380/03.05.2006, republicată în MO 763/12.11.2008 și MO nr. 459/25.07.2013)  
Legea organică 96/2006: „Procedura în caz de reținere, arestare sau percheziție”- art. 24, alin. 4: 
„Camera hotărăște asupra cererii cu votul secret al majorității membrilor săi.” 
Hotărârea de încuviințare a arestării unui deputat se adoptă cu majoritatea membrilor Camerei Deputaților (50%+1 din Ndep) și nu cu majoritatea simplă (a celor prezenți) 
2. Camera Deputaților se laudă c-ar fi aplicat același art. 24 din Legea 96/2006.
Tulai, Doamne, ce armonie în semiorganul suprem – Camera Deputaților – veghează la respectarea Constituției și a Legii 96/2006, obligatorii de te crucești, dacă citești în Monitorul Oficial nr. 136 din 23.02.2015! Hotărârea nr. 16 menționează dosarul DNA nr. 50/P/2014, trimis de ministrul justiției cu adresa nr. 14.075 din 16.02.2015, și temeiul legal al adoptării hotărârii de încuviințare a arestării preventive: „în temeiul art 72 alin. 2 din Constituția României, republicată, și ale art 24 din Legea 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, cu modificările ulterioare, și ale art. 195 din Regulamentul Camerei Deputaților, aprobat prin hotărârea hotărârea Camerei Deputaților nr. 8/1994, republicat, cu modificările și completările ulterioare” (aici)
Deputații dau semne de îndreptare – pe căile neștiute ale Domnului – cu un picior drept în art. 24 din Statut și cu o mână scăpată până la cot în art. 195 din RCD, după ce li s-a înfățișat icoana cu chipul și asemănarea lor în rezultatul votului din plen: 170 „pentru”, 118 „împotrivă” și 13 voturi nule. Majoritatea simplă reală (din Nprez; prezenți 325) se laudă cu majoritatea absolută închipuită (50% +1 din Ndep;total deputați 396) impusă de art. 24 din Legea 96/2006, adică după marea adunare a deputaților, în capul lor sună ca nuca seacă în peretele camerei: 170=199.                 
„Ura, ura!”-zise corul de copii. „Am înfrânt, cu mai puține jucării, 170 în loc de 199!”
Dacă deputații dau astfel de semne de îndreptare cu alai spre art. 24 din Legea 96/2006, avocatul Marius Striblea le poate întinde o mână de ajutor cu o cerere, adresată Camerei Deputaților, de îndreptare a erorii materiale în sensul invers: același rezultat al votului înseamnă de fapt respingerea cererii de încuviințare. Să vezi și să nu crezi ce bucurie de îndreptare ne paște pe cap de deputat! „Ura, ura, hai să ne jucăm copii de-a venitul la lucru de urgență în prima duminică a postului mare, să îndreptăm eroarea materială, odată cu prezentarea scuzelor în fața națiunii, să publicăm rectificarea în MO luni dimineață 02.03.2015 și să le-o luăm înainte judecătorilor CCR și ICCJ! Avem dreptul să lăsăm înaltele Curți curate și cu balamalele unse, să nu mai scârțâie supremația Constituției și garanțiile ei nevătămate. Adică noi, deputații neamului, lăsăm CCR fără obiectul muncii de sancționare pe motiv de neconstituționalitate a Hcd nr. 16 din 23.02.2015, respectiv ICCJ fără obiectul contestației împotriva încheierii de admitere a arestării din 25.02.2015”. Îndreptare materială cam ca aici. Gata, am visat suficient. Să ne îndreptăm spre lumea reală!
3. Chipul necioplit al deputatului Eugen Nicolicea dezinformează și manipulează, ca un diversionist profesionist de presă slugarnică/vândută pe și pt. surse.
După adoptarea hotărârii de încuviințare arestare preventivă, de luni 23.02.2015, Eugen Nicolicea a declarat corect că art. 24 din Legea 96/2006 este în vigoare (adică hotărârea trebuia adoptată cu majoritatea din nr. total al deputaților, minim 199, nu cu majoritatea simplă a deputaților prezenți, minim 163), dar a completat dezinformarea : “CCR a pronunțat anterior o decizie prin care susține contrariul”. Fals și manipulator! Chipul necioplit se referea la decizia CCR nr. 989 din 01.10.2008, prin care art. 155 alin 3 din RCD a fost declarat neconstituțional, dar se referea numai la adoptarea hotărârii  privind numai cererea de începere a urmăririi penale împotriva unui ministru-deputat, nicidecum de încuviințare a arestării, reținerii sau percheziției unui deputat. Regulamentul Camerei Deputaților în forma publicată în MO nr. 35 din 16.01.2006 ( cu 2 ani și 9 luni înainte de pronunțarea deciziei CCR nr. 989/2008), prevedea la secțiunea a 7-a „Procedura privind punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului”, cu art. 154 și 155 (alin. 3 sancționat de CCR în 2008).
„Art. 154 Camera Deputaților are dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului.
Art. 155(1) Dezbaterea cererii prevăzute la art. 154 se efectuează pe baza raportului întocmit fie de o comisie permanentă, ca urmare a unei anchete desfãșurate în condițiile art. 71, fie de o comisie specială de anchetă constituită în acest scop. Dacă ministrul are și calitatea de deputat, cererea se trimite spre examinare Comisiei juridice, de disciplină și imunități, care va elabora un raport pe care îl înaintează Camerei.
(2) Rapoartele prevăzute la alin. (1) se înscriu cu prioritate în proiectul ordinii de zi.
(3) Cererea se adoptă cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților”.
 
Remarcați și art. 229 (actual art. 331 din RCD, cu aceeași formulare): „Dupã adoptarea Legii privind Statutul deputatului şi senatorului, prevederile prezentului regulament vor fi modificate în mod corespunzător”  (aici)
În decizia nr. 989 din 1.10.2008, CCR s-a pronunțat numai în privința procedurii de vot la adoptarea cererii de urmărire penală, prevăzută la art. 155 alin 3:Așa fiind, Curtea constată că art. 155 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaților, potrivit căruia cererea privind urmărirea penală a membrilor Guvernului „[…] se adoptă cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților”, contravine art. 76 alin. (2) din Constituție și, în consecință, este neconstituțional. (aici)
Motivul de neconstituționalitate a art. 155 alin. 3: nu respecta regula generală de adoptare a hotărârilor, prevăzută de art. 76 alin. 2 din Constituție (regula menționată la începutul acestei postări) „Legile ordinare și hotărârile se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră”.   
Diversionistul de presă manipulatoare, butonabil în presa „Clanului Butoane”, pentru o sursă suplimentară de venit și/sau o sursă de informații din DNA ori alte lăcașuri de cult al butoanelor sfinte, ar vinde-o și pe mă-sa, darămite pe cititorii și privitorii prostiții de dezinformarea intenționată, cum ar fi elogierea ispravei cu 170 voturi în loc de minim 199 din Camera Deputaților. Odată cu amestecarea la grămadă confuză a cererii de urmărire cu cea de excepție privind arestarea preventivă, diversionistul de presă bate câmpii în materie judiciară cu tot felul de aberații atotcuprinzătoare. Apoi  le șterge urma, inclusiv prin ascunderea postărilor și/sau comentariilor în care și-a scăpat măsura capacității de manipulare pe și pentru surse de încredere orbitoare.
4. Excepția este de strictă interpretare și aplicare.   
Studenții în primul an la drept află de stricta aplicare la cursul de „Drept civil” („Clasificarea normelor de drept civil”), dacă pun mâna pe curs și dacă nu-s din generația întârziaților cu diplome de colecție la kilogram. În Camera Deputaților ajunge o „mă, Ciucă!” la un car de deputați întârziați prin comisia juridică. Nu mai zic cum se amestecă deputații în treburile lor tradiționale, când habar n-au ce votează în plen după semnalul unui șef de trib sau după propria neputință de pe lângă conștiință. Excepția, așa cum este prevăzută în Constituție la art 23, alin. 2) – [„Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege”]– reprezintă o normă specială față de norma cu caracter general (regula de adoptare a hotărârilor) de la art. 76 alin 2 [„Legile ordinare și hotărârile se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră”].
 *
Dispozițiile art. 23 alin. 2 se aplică strict în aceste cazuri expres stabilite în Constituție (arestare, reținere, percheziție) și numai după procedura prevăzută în legea organică nr. 96/2006 la art. 24, cu votul majorității deputaților (>=199), întrucât excepția însăși reprezintă un domeniu rezervat prin legea organică (la art. 24 alin 4) ca formă de derogare de la regula generală de adoptare a hotărârilor cu majoritatea simplă (prevăzută la art. 76 alin 2). Excepția, ca normă specială de strictă interpretare și aplicare – distinctă de cele generale – nu poate fi extinsă prin analogie și la alte situații. Pe lângă excepția prevăzută la art 23 alin. 2, Constituția cuprinde și alte excepții de la regula generală de adoptare a hotărârilor Camerei Deputaților cu majoritatea simplă (art. 76 alin 2): hotărârea de suspendare a Președintelui României (art. 95 alin 1- „cu votul majorității deputaților și senatorilor”); „hotărârile privind regulamentele camerelor se adoptă cu votul majorității membrilor fiecărei camere” (art. 76 alin 1). Regula generală, de la art. 76 alin 2 (hotărârile adoptate cu majoritatea simplă), neavând caracter absolut, nu se poate constitui într-un motiv de neconstituționalitate a procedurilor de adoptare a altor hotărâri – distincte – cu majoritate absolută sau calificată în situațiile de excepție menționate de Constituție și după procedura de vot prevăzută de legea organică aferentă, așa cum este situația art. 23 alin 2, respectiv art. 24 alin 4 din Legea 96/2006. Cu alte cuvinte, chiar dacă în paralel cu acțiunea de contestare la CCR a constituționalității Hcd nr. 16/23.02.2015, avocatul poporului s-ar gândi să atace tot la CCR art. 24 din Statului deputaților și al senatorilor, pe calea excepție de neconstituționalitate, judecătorii CCR nu au niciun motiv să admită această încercare a avocatului poporului. Regula generală de adoptare cu majoritatea simplă a deputaților prezenți nu poate fi impusă în situația de excepție prevăzută de art. 23 alin 2, referitoare la încuviințarea cererilor de arestare (reținere, percheziție) procedura de adoptare cu votul majorității deputaților de la art. 24 din Legea 96/2006 fiind o opțiune a legiuitorului, nicidecum un motiv de neconstituționalitate.
 *
Uitucii din comisia juridică și plenul Camerei Deputaților n-au avut niciodată de adaptat prevederile art. 24 din Statut la dispozițiile vreunei decizii CCR. Dimpotrivă, au nesocotit obligația de a modifica viceversa RCD la art. 195 alin (8), adică în conformitate cu procedura de adoptare a hotărârilor de încuviințare arestare prevăzută în Legea 96/2006; la art. 24, cu majoritatea deputaților, așa cum i-a obligat în permanență dispozițiile actuale ale art. 331 din RCD (idem art. 229 în numerotarea anterioară „După adoptarea Legii privind Statutul deputatului şi senatorului, prevederile prezentului regulament vor fi modificate în mod corespunzător”). Faptul că uitucii n-au operat în RCD această modificare în corespondență/concordanță cu procedura impusă prin art. 24 de Legea organică în vigoare, nr. 96/2006, nu  schimbă cu nimic obligația Camerei Deputaților de a adopta hotărârile de încuviințare arestare/reținere numai cu majoritatea absolută a deputaților (acum minim 199 deputați). Oricum excepția de strictă interpretare și aplicare, adică norma specială din art. 24 alin 4 din Statut bate regula generală, uitată inutil în RCD la art. 195 alin 8 și neaplicabilă [„(8) Camera Deputaţilor se va pronunţa asupra măsurii în cel mult 20 de zile de la sesizare, cu votul majorităţii membrilor prezenţi”].
*
Se zăpăcește numai cine crede că pot să subziste simultan două norme care se bat cap în cap sau că norma specială din art. 24, dictată de excepția prevăzută în Constituție la art. 23 alin 2, nu-și găsește aplicarea strictă din cauza lucrătorilor clonați de Alzheimer pentru Camera Deputaților.
Tranșarea neconstituționalității Hcd nr. 16 din 23.02.2015 la CCR ar preveni alte sincope asemănătoare legate de  încuviințarea arestării/reținerii, în care va conta cine va contesta la CCR. Între timp poate prinde curaj și madame Vosganian.

26 februarie 2015 at 18:03 198 comentarii

Cu mintea-n ghips. (2/2)

Postat de Bască ilie în „Grădina publică

Anul următor, mă aflam în prima decadă a lunii septembrie; trecuse un an și jumătate de la concediul medical reformator de primăvară. Umărul meu drept nu suferea de niciun complex de inferioritate. Egalitatea de șanse între dreptul și stângul se explică prin acceptarea unei realități: există viață și după renunțarea la sporturile extreme, volei și tenis. Un alt sport se ținea scai de mine, să-mi pună în pericol locul de muncă, sănătatea și viața: libertatea independenței mele. Nu glumesc, am mai amintit prin Grădina Norei de acest crez al meu neastâmpărat. De regulă, eram destul de sârguincios și disciplinat în activitatea mea, ghidată de același crez, dar acum intervenise o stare de necesitate excepțională: aveam nevoie – ca de aer – de minim 20 de zile libere, între 22 sept și 11 oct, să plec în lumea mea la vreo 500 km de casă. Vestea bună se referea mai exact la 18 zile prestabilite într-un program și totuși liber 100%, plus două zile de drum dus-întors. Vestea proastă: efectuasem concediul de odihnă pe anul în curs. În vremurile aurite era complicat să obții, la mica învoială, o învoire mai mare de două zile. Peste acest barem intrai în altă ligă și te costa cât nu merita. Îmi mai rămăsese cam două săptămâni timp de gândire și soluționare a dorului de ducă. Independența mea avea limite, iar libertatea se simțea doar relativă, însă nu era de lepădat în lașitate sau alte forme de exprimare a abandonului confortabil. Mă lăsam ușor provocat de complexitatea încercării de când mă știu sau, mă rog, de când cred că mă știu. Experiența luxației din primăvara anului precedent nu m-a scutit de repercusiuni: durerile au persistat mai mult de zece zile de la trecerea prin spitalul de urgență și au continuat după concediul medical cu recuperarea timpului pierdut, când am fost nevoit să robotesc peste program sau să-mi iau de lucru acasă, să ajung la zi cu toate sarcinile rămase pe cap. Aceeași experiență m-a pricopsit cu două sechele: prima, mi-a încărcat memoria pe viață cu imaginea umărului meu singuratic, rămas necunoscut sau nevizitat de nimeni după prima zi de trecere prin spitalul urgențelor, inclusiv până la scoaterea ghipsului imaginar; a doua, tentația rezolvării dorului meu de ducă, din septembrie, după moda loteriei acelor vremuri amăgitoare ca la lozul în plic: „Mai trage o dată!” Alt plan nu se lipea de mintea mea, n-aveam alte oferte de ales; deja mă frământam cu găsirea modalității de a obține prima condiția necesară și aparent suficientă: adeverința medicală de start, din spitalul de urgență, pentru bolnavul închipuit. Nu eram atât de nebun încât să-mi provoc intenționat o luxație; oricum nu mai avea niciun farmec să plec în lumea mea cu o mână imobilizată sau să mă arunc la pilotaj auto într-o mână. Nu prea aveam relații cu lumea medicală; doar câțiva colegi de clasă din liceu, trecuți prin medicină, fără să știu cu precizie pe unde lucrează, cu excepția unuia foarte apropiat, culmea, chirurg ortoped și cu activitate didactică universitară la medicină: suficient cât să cunoască persoana potrivită pentru suferința mea încă nestabilită. Speram să aibă el o soluție mai buna ca a mea, l-am sunat și urma să ne vedem a doua zi la spitalul în care lucra la oase pe rupte. Vizita s-a lungit vreo două ore. I-am spus scopul și planul, legat de evenimentul anului trecut. Am declanșat o avalanșă de amintiri depănate, după ce prietenul a exclamat: „Ai rămas la fel de năstrușnic cu idei de-ți stă mintea-n loc”. N-o luați ca pe o laudă! Mai degrabă a fost o premoniție a fostului meu coleg de clasă liceală. (de aici se trage titlul postării). Era mai preocupat să rememoreze câteva năzbâtii de-ale adolescenței noastre, decât de problema mea de viață și soartă, acum în mâna lui. Traseul clasic prin spitalul de urgență ridica cele mai puține semne de suspiciune. A sunat un prieten, medic la urgență, și a vorbit cumva codificat: „Vine la tine și nu-l lași fără tratament”. Apoi m-a întrebat când prefer: a doua zi dimineață (prin altcineva) sau pe 13 când este de gardă chiar medicul de la telefon. Ușor de socotit primele 7 zile până pe 19 inclusiv, prima prelungire pe 20: ceva mai devreme decât vroiam eu, dar pe ansamblu era OK. În ziua de 13 a ghinionului m-am dus de dimineață să aflu cât mai devreme ce fel de zi mi-a fost sortită la spitalul de urgență falsă. În scurt, am amintit de prima luxație și am zis de ce am nevoie: adeverința necesară pentru primele 7 zile, fără alte detalii. După câteva minute ieșeam mulțumit pe poarta spitalului cu mâinile libere și nevătămate. Numai colegul meu de serviciu și cartier a știut adevărul, de când i-am dat adeverința ca să-mi aducă a doua zi primul certificat pe 7 zile de la medicul unității noastre socialiste. Din ziua precedentă îmi luasem acasă de lucru pentru prima săptămână înainte de plecare, cu intenția să previn aglomerarea de după revenirea mea din deplasare, cu continuare în perioada de recuperare balneologică. Pe 20 sept nu veneam direct de-acasă la ortoped, aveam bonul de ordine luat de dimineață, certificatul inițial și un alt bandaj de tifon în buzunar. Am ajuns pe la ora 12 și am intrat pe culoarul cu grupul sanitar pentru mascați machiați: pe canapeaua de la stomatologie așteptau patru femei: două în vârstă și două blonde mai tinerele. Am ieșit mascat din cabina de ocazie pe ușă cu vedere directă spre canapea și viceversa. Blondele s-au privit uitat una pe alta, de parcă s-ar fi întrebat dacă au observat aceeași mână lipsă la ciudatul din fața lor. La ortoped nu era niciun pacient la rând. Am intrat, medicul era singur. Caută fișa de policlinică din teanc și începe circul:
-Gips?
-Ghips.
Se uită la mine, apoi în fișă, iarăși la mine și în certificatul de 7 zile și exclamă:
-Nu se mai pune gips la recidivă. Soluția e numai intervenția chirurgicală.

S-a făcut întuneric, am rămas încremenit într-un gol cât un șoc. Ca să descriu ce am gândit în acel moment, trebuie să spun primul fapt palpabil: nu reușeam să gândesc nimic, mintea mea chiar se blocase ca-n ghips. Îmi amintesc ceva analog cu ce mai citisem despre succesiunea dinaintea morții a unor imagini semnificative din viață. Deosebirea în cazul meu: întrezăream ca prin ceață numai imagini viitoare cu reacția medicului înșelat și situația mea penibilă, prins cu ghipsu-n sac, mincinos și pedepsit la stâlpul cabinet al infamiei. Pe atunci încă nu circula îndemnul patriotic „Ieși afară, javră ordinară!”, dar asta nu era o garanție pentru mine că nu urma s-o aud atunci prima oară. (poate era primul semnal pozitiv pentru imaginile mele de groază anticipată: începeau să capete și sonor). Numai un miracol mai avea puterea să mă recupereze din coșmarul parcă fără sfârșit din cele doar 6-7 secunde. Incredibil, de neimaginat, minunea chiar a intrat pe ușă și avea înfățișarea unui înger: un înger păzitor în alb complet, halatul de doctoriță, vecină de cabinet cu spaima ortopediei și fosta mea colegă din aceeași clasă de liceu. Doamne, nu mai știu de câte nenumărate ori mi-am amintit acea secvență miracol de-a lungul anilor! De aproape un an ajunsese în policlinică și nu aflasem. Soțul ei era tot medic și coleg de-al nostru. Știam că lucrează împreună în același spital, dar specializați pe boli interne și nu mă gândisem deloc să-i caut cu recentele mele planuri osoase. Venise să-i spună ceva ortopedului legat de o promisiune de-a ei. Cum m-a văzut, surprinsă și entuziastă, m-a întrebat ce-am pățit și m-a îmbrățișat așa semi-întreg cum arătam pe dinafară. I-a lăsat ortopedului o hârtiuță și mi-a dat ordin să vin neapărat la ea în cabinetul apropiat, la distanță de două uși, să bem un nes până nu începe programul de după amiază cu pacienții. Am rămas cu medicul ortoped. Până la plecarea mea, n-a mai scos niciun cuvânt. Nu mai avea nicio enigmă de elucidat în jurul umărului meu. Observasem cu coada ochiului câteva mișcări de lucru ale pixului. Terminase de scris în fișă și trecea prelungirea pe certificatul medical. După trânta cu parafa, mi-a zis doar să vin la prelungirea din prima zi a lunii octombrie. Am țâșnit pe ușă, să nu-i las vreo clipă de răzgândire sau să-i stârnesc alte păsărele ortopedice. Singura hibă a planului meu turistic era întreruperea vacanței medicale, într-o fugă pe-acasă, pentru a doua prelungire la policlinică. La colega mea am stat mai puțin de 15 minute. N-am divulgat din detaliile planului meu decât două aspecte: am bandaj în loc de ghips, fiindcă am refuzat operația, iar ortopedul o ținea langa cu gipsul încât n-am găsit niciun motiv să-l contrazic; al doilea, intenția mea de plecare din localitate, încurcată de revenirea acasă pentru prelungirea concediului medical din 1 oct.
În câteva minute treceam de la agonie la extaz: Zâna momentului miraculos mi-a luat și grija prelungirii medicale; s-a oferit să preia certificatul următor de la ortoped, și-a notat într-un carnețel și mi-a dat cartea de vizită cu numerele de telefon de acasă și policlinică. Urma să stabilim când să iau de la ea certificatul și trimiterea pentru balneologia de recuperare.
Din cele patru urmăritoare de la stomatologie, se mai aflau pe canapeaua de așteptare una dintre doamnele mai în vârstă și cele două blonde. M-au luat la ochi de cum am intrat pe culoarul devenit acum pentru mine podium de parada modei invalizilor. Se citea de departe pe buzele lor un schimb de cuvinte, ușor de tradus din privirile ațintite spre mine ca pe cătarea azimutului într-un poligon de tragere. Să mă întorc din drum poartă ghinion și-apoi un hotărât ca mine nu se lasă descurajat de câteva necunoscute. Am intrat în cabina de machiaj sub filaj pe față cum nu se practica nici la Secu. Am oscilat un pic, gândindu-mă să ies tot cu mâna sub cămașă, să le las îndoite de vedeniile lor anterioare, de la ieșirea mea în urmă cu mai puțin de jumătate de oră,. insă de-acolo nu mergeam acasă și mă grăbeam. Mi-am scos cămașa și bandajul, apoi m-am îmbrăcat normal și am ieșit. Ce-o fi să fie! Între blonde s-a mișcat un cot ghiontit în coasta celeilalte: „Ce ți-am zis?” ar fi vrut să zică. Le-am lăsat ca la dentist și m-am îndepărtat pe culoar spre ieșire, simțindu-le privirile în ceafă.

Se spune: „Nici un meci nu seamănă cu altul”. La fel de diferit a decurs consultarea la altă simpatică doamnă medic balneolog, pe 13 octombrie, dimineață:
-Vreți cumva să-mi spuneți că ați avut aparat ghipsat?
-Nu vreau să spun nimic. Îmi ajunge cât am pătimit de când medicul ortoped și-a imaginat ghipsul meu, fără să-l combat cu bandajul de sub cămașă,
-Pentru bandaj mai primeați prelungire doar o săptămână.
-În cazul ăsta, am fost inspirat, nu?
Avea simțul umorului și puterea de înțelegere suficiente încât să închidă ochii migdalați; mi-a explicat de ce tratamentul de recuperare rămâne un rău necesar: să întărească veridicitatea scenariului în eventualitatea unui control picat pe subiect. Mi-a dat fișa de adunat semnăturile pentru trei proceduri: masaj subacvatic, un singur fel de electro-gâdilici și gimnastica. Prezența mea la locul faptei m-a îndemnat să încep imediat consumul din rația zilnică de tratament.
N-am avut cum să prevăd masajul subacvatic și să-mi iau de-acasă slip de rezervă. După îmbăiere, slipul ud din pantalonii uscați mă expunea la alte bănuieli ude și mai nedrepte decât ficțiunea ghipsată. O duduie cu aspectul unui buldozer de carieră nu mi-a acceptat explicația și era decisă să-mi semneze fișa numai după ce mă vede intrat la apă. N-am avut cale de scăpare, m-am conformat, după trecerea printr-o cabină de dezbrăcare, am intrat într-o cadă, a dat drumul la apă și am aștept să curgă până la un nivel acoperitor. Când slipul meu s-a scufundat sub apă, buldozerul s-a apropiat, a luat un furtun gros din imediata apropiere și a pornit un jet cu presiune peste și printre picioarele mele din apă. La fel ca medicul ortoped cu gipsul pe limbă, avea și ea o fixație cu furtunul; am lăsat muierea să ducă până la capăt muierea picioarelor mele sub presiune, până mi-a anunțat sfârșitul plăcerii inedite. Am intrat cuminte în cabina de schimb, am stors slipul cât m-au ajutat puterile, am ieșit îmbrăcat și hotărât să curm neînțelegerea cu buldozerul; mă aștepta cu fișa semnată și a zâmbit cu o față încântată de seriozitatea prestației îndeplinite:
– V-a plăcut, nu-i așa?
– Cel mai tare mi-a plăcut cum m-ați gâdilat la picioare și mi-ați lăsat în pace umărul drept adus degeaba cu mine la tratament.
-Vai, ce-am făcut? Vă rog să nu mă spuneți doctorului. Haideți înapoi la subacvatic!
– Chiar mă vedeți cu față de recidivist, gata să-mi storc încă o dată slipul cu o singură mână? Ajunge pe azi și sper să ne înțelegem perfect până la a zecea scufundare.
A fost de acord să-mi semneze în viitor și pe una-două zile din urmă (dacă absentam).
La fel am trecut în acea zi prin celelalte două probe. Tocmai când eram convins de strângerea de semnături fără obstacole, mi-a fost dată ultima învățătură de minte:
a doua zi n-am mai venit în tura de dimineață; la ora 19 eram invitat cu soția la cei doi foști colegi de clasă, miracolul și perechea de viață. La 18:30 colectam prima semnătură de la electrocutări și mergeam la gimnastică, în timp ce soția mă aștepta în mașină.(masajul subacvatic l-am lăsat pe ziua următoare, dimineață, pentru două semnături dintr-un foc). În sala de gimnastică, la masa obișnuită a cadrului medical, un tip necunoscut lucra de zor la gherghef. Când mi-a simțit prezența, gablonzul medical a tresărit și a ascuns jenat ghergheful sub nivelul mesei, pe banca de sub el.
Neinspirația mi-a dat impulsul să-l scot din încurcătură și să-l reabilitez în ochii mei pe omul rușinat la locul de muncă bărbătească:
– Nu vă ascundeți! Și eu lucrez la gherghef când am timp.
I-am zis din prima că mă grăbesc și, dacă este amabil, să-mi semneze, poate altă dată voi recupera cumva. Prea târziu. Era hotărât să-și etaleze în compensare conștiinciozitatea lui profesională în interesul pacientului:
-Nu se poate. E spre binele dv să efectuați toate ședințele de gimnastică.
Când am mai trecut pe-aici cu umărul afectat de-adevăratelea, am lucrat câteva mișcări de ridicare-coborâre a brațului numai la un scripete cu contragreutate. Acum eram sănătos și omul conștiincios s-a apucat să măture cu mine pe jos: mai întâi pe o saltea cu fața-n jos, să imit agitația peștelui pe uscat dintr-o aripă, apoi pe o banchetă, cu fața-n sus, și deja îmi mâncase 20 de minute din viață, înainte să-mi facă plinul la scripetele cunoscut de mine. Mai încerc o dată evadarea din disperare:
– Haideți s-o lăsăm acum! Mă așteaptă soția afară și întârziem la o întâlnire.
– O ședință trebuie să dureze între 30 și 40 de minute. Ultimul efort la scripete și gata!
Ipocrizia mea amabilă și prostească se apropia de limita de rezistență psihică. La scripete, cu brațul sănătos în mișcările repetate, sus-jos, mă simțeam ca o maimuță adusă la valoarea de întrebuințare sub cupola circului medical, cu cel mai apropiat spectator al meu lăsat afară, fără bilet de intrare. Nici dresorul nu m-a mai prins vreodată în cușca lui. Până la urmă, gimnastica incidentală nu mi-a afectat doza integrală de libertate, într-o probă de încercare epocală.

10 decembrie 2014 at 14:59 91 comentarii


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 918.700 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.439 de urmăritori

Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 918.700 hits
Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat asta: