Posts tagged ‘program’

Vacanță experimentală Actul 1 Scena 7

ACTUL 1
Scena 7

Camera roz, seara. A dispărut afișul cu carantina, a rămas doar „Stația de tratamente”. Atmosfera a revenit la normal, bolnavii par într-o stare mai bună, cu excepția lui Ami. Muti joacă scrabble cu Toni și Radu, asistați de Lică și Sebi. Eva probează o rochiță înflorată cu bolerou. Vali toarnă ceai în căni. În vârful patului, Robin scrie vederi. Adi își așteaptă rândul la stația de boramidizare. Trili îi desface bandajele lui Marius.

Muti (pune prima combinație de litere pe tablă): Artă, domnilor, recunoașteți?
Lică (curios): Ți-au trecut gâlcii? Că și eu am…
Muti (serioasă): Uite, Lică, dacă faci exercițiul ăsta, te vindeci urgent.
Muti își suge obrajii, mișcându-și iepurește buzele și se uită cruciș.
Băieții izbucnesc în râs! Lică încearcă și el dar nu-i reușește.
Muti (gravă): De trei ori pe zi și ai scăpat!
Toată lumea se-nveselește, doar Ami pare total absentă.
Într-o bluză largă de mătase turcoaz cu imprimeuri bleumarin, pantaloni albi și cercei albi, Lizi atrage toate privirile, mai puțin ale lui Marius care își examinează cu atenție, într-o oglindă, vânătaia de pe frunte.
În cameră intră, după un bătut sfios în ușă, dl Banciu cu Iulia. Îl caută pe domnu Mișu.
Eva (ungându-se cu cremă pe față și decolteu): Adineaori era pe aici, o s-apară…
Mișu (intră împreună cu dl Beleț): Prezent, la datorie! Mă bucur că sunteți mai bine, cu ce vă pot fi de folos?
Banciu: Pentru Iulia am venit, o dor urechile, poate o ajutați… Noi suntem în concediu, știți…
Trili o ia în brațe pe fetiță și o duce la boramidizare.
Beleț: Și eu am niște bolnavi, domnu Mișu, doi băieți, chiar voiam să vă rog, sunt în căminul celălalt, poate facem un centru ambulatoriu aici…
Lică: Niște cocălari…
Mișu
: Domnu Beleț, mâine la unșpe îi aduceți aici, le prescriu ceva, tratamentele le face Trili… Da’ mai-nainte, am o vorbuliță cu dumneata, așa, între patru ochi…
Lizi (se apropie de Marius, în timp ce se parfumează, discret): Cine vine la plimbare?
Sebi (scârbit): Iar te dai cu toate alea?  Ce, te miroase, cineva?
Vali: Cine vine la film?…  „ Fără milă”…   la opt…
Muti (îngrijorată): Nu-mi plac plimbările de seară pe aici…
Sebi: Vezi, mamă, dacă nu m-ai lăsat s-o căsăpesc?
Banciu (preluând-o pe Iulia): Mulțumesc, domnu Mișu, rămân dator…. (rugător) Dacă aveți timp aș aduce-o și pe nevastă-mea s-o vedeți,  are cistită…
Mișu: Veniți mâine, în jur de doișpe…
Ami se ridică din pat și scotocește într-o geantă.
Banciu și Beleț ies.
Mișu: „Mai bine cistită decât flebită, mai bine”…  (brusc) Ami, nu-mi place cum te prezinți… spune-mi, ai urmat tratamentul? …Ce ai acolo?
Ami (tocmai golește o punguță pe șervețel de hârtie): Păi…  niște pietre scoase din rinichi, acum trei ani m-am operat, am vrut numai să vi le-arăt…
Muti (uimită):  Waw, ce carieră!
Lizi, Vali și Marius ies.
Mișu (oficial): Mâine, jogging pe plajă, toată lumea! Ami, gata cu pietricelele, mai bine faci colecție de scoici, ai auzit?… Esti invitata mea, sper să nu mă refuzi!
Eva (rujându-se): Ce surpriză! Nu mă văd în stare…
Mișu: Și încă o surpriză, tăurașule! în weekend plecăm în concediu la Costinești…  Nu-i așa că te bucuri, seducătoarea mea soție?
Eva (impasibilă): Dacă te poți învoi de la programul medical…
Trili: Mergeți liniștiți, aici deja s-au îndreptat lucrurile… sper să vă fie dor de noi.
Muti: (strânge piesele de scrabble): De data asta m-ați bătut, normal, încă sunt slăbită după boală, dar mâine seară îmi iau revanșa!
Mișu (imperativ): Vreau implicare și disciplină! Încă nu s-a terminat vacanța… Nu uitați de programul matinal de mâine: la șase, pe plajă…
Toni  Nicio grijă, vom fi acolo!… cu Sandu în frunte…
Băieții ies râzând
Iese și Mișu fredonând  „și acel tango retoric, de la țărmul unei mări”…

6 martie 2016 at 16:41 2 comentarii

Aventuri în China (5,6,7)

Postat de Creangă în „Grădina publică”

Cam la două săptămâni de la începutul cursului avem sedinţă cu şeful cel mare, dl Miao, urma să ne pună la curent cu evoluţia SARS ului. Se cam îngroşase gluma, mai multă lume murise sau contactase boala. În zona în care ne aflam noi nu se înregistrase nici un caz dar trebuia să luăm măsuri de precauţie: să ne spălam mai des mâinile, să evităm aglomeraţia, să contactăm doctorul dacă avem simptome specifice SARS, etc. Una peste alta, ne recomandau să nu ne îndepărtăm de centru. Măi, să fie! Aveam bicicletă, ce să fac acum? Să mă plimb doar în campus precum hamsterul pe rotiţă? Am stat şi eu cuminte o zi, după care mi-am reluat programul normal, hai hui cu bicicleta la câţiva kilometri de campus. În fiecare dimineaţă ne dădeau un ceai cu un gust ca naiba, cică ar fi prevenit apariţia bolii. Partea proastă era că unele vizite se vor anula, încă nu se ştia dacă vom mai ajunge în Shanghai. Bomboana pe colivă, masca! Ne-au dat o mască pentru a ne proteja sau a ţine boala doar pentru noi. Tot deranjul a avut şi o parte bună, mâncarea nu mai era la grămadă, avea fiecare tava lui, în acest fel se preîntâmpina răspândirea bolii (dacă ar fi apărut). Eu cam mic, dar flămângios, mai ajutam şi pe alţii ce ţineau dietă, precum colegul Pepe sau Elisabeth. Orez am mâncat pentru trei vieţi, într-o zi am doborât recordul, cinci castroane. Ne dădeau mereu carne de pui, de porc sau peşte, plus legume, dar probabil se digera repede astfel că după vreo patru ore deja îmi era foame. Cel mai tânar participant era de fapt o tânară, chilianca Elisabeth, pe numele complet Elisabeth Yvone Munoz Crema. Frate, da ce de nume, unul de la mamă, unul de la bunică, de la tată, nimic! Cel mai vârstnic, cubanezul Sergio, avea cincizeci şi ceva şi ceva de ani. Eram oameni în toata firea dar se comportau cu noi de parcă eram copii, seara la zece uşa hotelului se încuia. Cu chiu cu vai am reuşit să le mai smulgem o oră în plus de libertate, astfel încât arestul la domiciliu să-nceapă de la unsprezece. Oricum, eram permanent vegheaţi de aproape. Profesorul de gardă locuia în camera de lângă recepţie, pentru o săptămână noi eram familia lui. Săptămâna şi profesorul, astfel încât cam toţi ne-au dădăcit. Seara, după ce terminam plimbarea cu chinezoaicele, ne reîntorceam la bază unde stăteam la poveşti cu ceilalţi cursanţi. Fiecare povestea ceva despre ţara sa, traditii, obiceiuri etc. Tare s-a mai mirat kenyanul Raphael când i-am spus că în România nopţile de iarnă sunt lungi, iar cele de vară sunt scurte. Lui i se părea neobişnuit, în Kenya ziua este mereu egală cu noaptea, ţara fiind situată în zona Ecuatorului. Să vezi ce chestie, el era negru ceaun dar cică există o nuanţă mai închisă, lucru confirmat de soţia lui Raphael care îi spunea că pare bronzat după cîteva zile pe teren. La 10 grade + celor din Africa li se-nvineţea nasul, îşi cumpăraseră geci de iarnă. De înţeles, cea mai scăzută temperatura au simţit-o din frigider, iarna temperatura minimă fiind în jur de 16 grade +. Ne văitam că ne pun la păstrare aşa devreme, dar am aflat că se poate şi mai rău. Studenţii chinezi rămâneau fără curent după ora zece, la ora nouă seara trebuind să fie deja în cămin. Cum am aflat? Observasem că fetele îşi încarcă lanternele în clasă, aşa că le-am întrebat la ce le folosesc. La zece seara se tăia curentul, lanterna o foloseau pentru a merge la baie peste noapte. Abia vara, când era cald să leşini, nu li s-a mai oprit curentul, astfel că li s-a dat voie să folosească un ventilator pentru a se răcori. Noi eram boieri, aveam aer condiţionat. Colegul Pepe parcă era urs de la Polul Sud, îi placea să fie mai răcoare, mie în schimb, îmi clănţăneau dinţii. Deja trecuseră trei săptămâni şi ceva de la începutul cursului, de când se agravase treaba cu SARS-ul, când Peter B (chairmanul era Peter L) din Ungaria se hotărăşte să plece acasă. Motivul? Familia îngrijorată de evoluţia SARS ului îl vrea acasă în siguranţă. Era sâmbătă seara, studenţii chinezii aveau organizată o discotecă. Ne-am prezentat şi noi acolo, însoţiţi de sticle de bere Tai Hu, Peter B făcea cinste. Ne-am zbânţuit exact până la unsprezece, când s-a oprit brusc muzica. Am crezut că e o problemă tehnică, ei aş! era gata petrecerea. La noi în ţară spre miezul nopţii abia începe discoteca. Cum tot eram plini de chef, am continuat încă o oră în sala noastră de protocol. Peter L nu avea nici un gând de plecare, nici nu ar fi putut, l-ar fi declarat dezertor. Nu chinezii, ai lui, pentru că el era soldat. În Ungaria puteai alege să faci armată sau muncă în folosul comunităţii. El presta tot la institutul la care lucrase în civilie dar cu un salariu foarte mic. După încă o săptămână alt participant renunţă, mister R din Pakistan. Cam aceleaşi motive, familia îngrijorată, situaţia agravată, etc. Am început să glumim, e ca la big brother, în fiecare săptămână pleacă câte un participant. Peter B a fost ultimul autoeliminat, până la sfârşit nu a mai plecat nimeni. Nu mi-a trecut nici un moment prin cap să plec, băgam preventiv, în mine, ceai amar şi vitamine. Efectele SARS ului erau umflate de media, după imaginile de la televizor ai fi crezut că vine sfârşitul lumii, nimeni nu spunea că-n lume, mii de oameni mor anual răpuşi de o gripă banală. Mulţi au profitat de pe urma acestei întâmplari, sute de mii de măşti vândute, dezinfecţii peste dezinfecţii, măsuri de control sporite, şamd. În oraş unii chinezi se fereau de noi sau chiar îşi acopereau gura. Poate la televizor le spuseseră că turiştii au adus boala şi că ar fi bine să ne ocolească.
*******
Cursurile de „Integrated fish farming” adică ferme piscicole integrate erau interesante, se perindau profesorii unul după altul. În afară de de culturi piscicole, am mai aflat şi de alte tipuri de crescătorii de diverse animale şi vegetale. Conform principiului, nimic nu se pierde totul se transformă, se forma un ciclu al materiei intre diferite nivele. Astfel, se creşteau vegetale pe diguri, acestea fiind folosite pentru furajarea peştilor sau altor animale. Dejecţiile animalelor crescute pe lângă ferma piscicolă erau deversate în apă pentru a stimula creşterea fito şi zooplanctonului. Am vizitat o fermă ce creştea peşti, broaşte ţestoase şi raţe. Raţele erau crescute deasupra bazinului cu peşte, dejecţiile căzând direct în apă. Raţele erau amabalate pentru consum într-un mic abator, resturile de procesare fiind folosite pentru hrana broaştelor ţestoase. Alt ciclu, peşte şi viermi de mătase. După curs am plecat să vedem tehnologia la faţa locului. De obicei mergeam pe autostradă, acum au luat-o pe o scurtătură, pe un drum plin de gropi, mă simţeam ca acasă 🙂 Ajunşi acolo, ni s-a arătat doar mătasea nu şi viermii de mătase, nici n-aveam baston la mine să iau o gogoaşă amintire. Pe lângă bazinele în care peştii erau hrăniţi cu pupele de la viermii de mătase, mai erau şi alte aspecte interesante: pe maluri erau plantaţi aguzi pentru a hrăni viermii, ce rămânea de la viermi ajungea hrană la peşti. Iarna goleau bazinul, stratul de nămol fiind folosit ca îngrăşământ pentru aguzi. Marea mi-a fost surpriza când am văzut o piatră funerară în apropierea bazinelor. Oau! Ăsta ciclu complet: om, aguzi, viermi de mătase şi peşti! Cam tot ce am văzut era neobişnuit: ferma de râme- medicament şi aliment pentru peşti şi nu numai (cambodgienii spuneau că şi la ei se consumă, un fel de hot warm (nu hot dog)). Dar şi altele la fel de interesante:Buftea made in China, adică un platou de filmare cu vaporaşe în miniatură şi alte cadre specifice ţării, fabrica de furaje concentrate pentru peşti, o fermă de sturioni în sistem recirculant.
********
Cum, mai zilnic, jucam tenis de masă, s-a organizat un turneu cu toţi participanţii. De fel, sunt ambistângescu, cam netalentat la sport, totuşi, în primul tur l-am eliminat pe John din Uganda. În următorul tur am fost trimis repede în tribună de un nigerian. Finalişti, Mahomed din Nigeria şi Pepe. Superatmosferă, meci echilibrat. Mahomed câştigă, ambii jucători, pe lângă aplauze, primesc de la chinezi, câte o cupă de cristal. În ăst timp avea loc campionat mondial de tenis de masă, profesorii urmăreau meciurile în camera de lângă recepţie, ce zgomot de bucurie se mai auzea de acolo. Din când în când mai jucam baschet cu Pepe şi alţi colegi, uneori ni s-au alăturat şi studenţii chinezi. La baschet nu prea se pricepeau aşa că ne-au provocat la un meci de fotbal. Ce de lume se adunase în galerie, hai străinii, hai chinezii!! Şi la picioare sunt ambistângescu, ca să nu încurc, am stat în apărare. Măcar am oasele tari, aşa au aflat şi chinezii zicerea: pe aici nu se trece, nu eram chiar Bumbescu, doar ne-am ciocnit tibiile de câteva ori. Au fost câteva goluri de ambele părţi, la final a câştigat toată lumea bună dispoziţie. Într-o duminică însorită ne-am aventurat într-o expediţie pe dealurile din apropiere. Din echipa străinilor: eu, Peter, Uriel, Edisson, Pepe şi Elisabeth. Din partea chinezilor cele patru fete cucuiete, alte două studente ce nu prea vorbeau engleza şi Ming. Am ieşit pe poarta campusului în şir chinezesc, după o sută şi ceva de metri s-a terminat asfaltul, am ţinut o potecă ce ne-a dus la un lac înconjurat de arbuşti şi copăcei nefructiferi. Am fost cam surprins, eu credeam că acolo tot ce mişcă se mănâncă iar tot terenul este cultivat. La lac am mai găsit alţi studenţi chinezi, unii făceau baie. Brrr! apa era cam rece şi dubioasă, nici gând să-mi bag nasul. După popas am luat dealul în piept, printre crengi şi bălării pînă am ajuns în vârf. Şi ce privelişte de acolo: se vedea lacul Tai Hu şi oraşul până hăt, la stadion! Câteva poze şi o gustărică, apoi am luat drumul în sens invers. Nu ştiu cine a fost cu ideea dar am schimbat traseul de întoarcere pentru a mai vedea alte peisaje. Când mai aveam puţin până să ajungem la nivelul şoselei ni s-a înfundat drumul, în faţă aveam o stâncă abruptă şi gardul de la Ocean College. Trebuia să ne întoarcem, precum nebunii din banc, la ultimul gard ori să-l sărim. A sări ori a nu sări, asta era întrebarea. Până la urmă unanimitatea a decis: am sărit gardul. Şi ne trezim noi în curtea altora, intraţi pe gardul din dos! La ieşire, supriză, gardianul de la poartă ne opreşte şi ne cere să ne legitimăm. Fetele ar fi trecut fără probleme, dar noi străinii, nu (se vedea de la distanţă că avem altfel de ochi). Din cauza nebuniei cu SARS, măsurile de siguranţă erau sporite, toată lumea era suspectă până la proba contrarie. În timpul cercetărilor gardienii ne-au pus la păstrare într-o cameră cu zăbrele, un fel de arest preventiv. Nu ştiau engleză, noroc cu fetele care le-au explicat cum am aterizat acolo. Îngrijoraţi, nu prea eram, chiar ne amuzam de situaţie. După ce ne-au verificat temperatura şi s-au convins că nu suntem periculoşi, ne-au eliberat.

16 aprilie 2011 at 12:19 72 comentarii


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 917.769 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.438 de urmăritori

Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 917.769 hits
Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat asta: