Posts tagged ‘răniţi’

Martie în Israel. Luna roşie.

Stăm pe şezlonguri la soare de o oră şi ceva. Valuri mici albastre, cu creste albe ne udă picioarele… (Eram într-un loc străin, alergam, mi se strânsese inima de frică)…”Hai” mă scutură Miriam, „hai că nu mai ajungem şi la ambasadă” . M-am trezit! ” Am visat, îi spun. Nici nu mai ştiu când m-a prins somnul. Nici ce am visat”… Urcăm pe strada Allemby printre case vechi şi hoteluri moderne luxoase. Mă înviorasem. Un sfert de oră cât dormisem pe plajă fusese destul. Trecem prin piaţă. Nu poţi spune că ai cunoscut o localitate dacă nu-ţi faci drum şi prin piaţă. Miriam e de acord cu mine. Cel puţin până-n momentul ăsta. „Cât costă cratiţa asta?”…Ei, comedie! N-am avut de lucru. Cratiţa costă cincizeci de shekeli, îmi traduce Miriam nu tocmai veselă. Vânzătorul, un băiat negricios cu părul creţ ca un mulatru, vântură oala prin faţa noastră, explică cu gesturi largi, cu vorbe multe…Pentru mine o reduce la patruzeci, îmi spune Miriam. Nu, nu vreau s-o iau… nu acum. Am întrebat, doar. Negriciosul are o expresie de om dezamăgit, insistă. Reia explicaţia cu gesturi şi mai energice. E din ce în ce mai disperat…Mă ia de braţ şi-mi explică pe un ton agitat, turuie-ntr-una. „ce spune?” Spune că ţi-o lasă cu treizeci restul pune de la el. Ţie nu-ţi trebuie cratiţa? O întreb dezorientată. „Lo, lo,” nu mai scapi de ăsta. Miriam mă trage, ne depărtăm doi trei paşi, îl auzim strigând în urmă… „Ce zice?…Ne-njură, ce să zică” . Unu fără un sfert, suntem în întîrziere. Piaţă ne-a trebuit! Ma pufneşte râsul. Era s-o păţim. „Dacă eram mai slabe de înger mergeam cu cratiţa de treizeci de shekeli la ambasadă”. Bine că am scăpat… Trecem de pe o stradă pe alta, e ora prînzului, animaţia creşte, ne grăbim. Intrăm la cafeneaua Apropo, la întretăierea dintre străzile Adam Cohen şi Ben Gurion. Aglomeraţie, nu-i de stat acum. Cafeaua? După ce ne-ntoarcem. O adeverinţă, de atât avea nevoie Miriam de la ambasadă. O obţine rapid, ca şi la Haifa, nu puteam să nu constat, cu un fel de invidie. …Cât o fi ceasul?… N-am apucat să mă uit! Explozia-mi acoperi glasul. Fum, strigăte. Lume alergând încoace şi-ncolo. Sirene. Apar ambulanţele. Poliţia. Televiziunea. Reporteri. Fumul se risipise. Sanitari pun răniţii pe tărgi. Sunt şi morţi. Tabloul e cumplit. Membre rupte, feţe-nsîngerate. Miriam vorbeşte la telefon. E palidă, straniu de liniştită. „Da, da, la unu jumate. Eram aici, la câţiva metri!… N-am păţit nimic… Suntem bine. Întregi”. Sub un palmier zdrenţuit, aproape de cafenea, un copil doarme dus într-un cărucior. Nu-l trezeşte nici vacarmul, nici camerele de luat vederi. N-are, încă, cine să-l ia… Am plecat de acolo, nu ştiu pe unde. Nu ştiu ce am discutat. Pe unde ne-am oprit. Pur şi simplu nu-mi aduc aminte unde am fost orele următoare. Pentru întoarcere urma să luăm un autobuz până la Haifa şi de acolo un altul până acasă. Abia spre seară-mi amintesc, am ajuns într-un loc despre care Miriam zicea că e Piaţa Artiştilor. Picturi, statuete, mici obiecte de artă…O etiopeancă cu gâtul lung tatuat şi haine largi fluturându-i graţios în jurul corpului subţire, examinează amuzată o statuetă din lemn care-i semăna leit. Era plăcut, o atmosferă calmă deşi toată lumea povestea despre atentatul de la cafeneaua Apropo. Aflăm că sunt patru morţi, şapte răniţi în stare gravă, douăzeci şi şapte mai puţin grav. Am urmărit îndelung un sticlar artist care prelucra pe loc, folosindu-se de o instalaţie mobilă, vase şi obiecte mici din sticlă de culoarea curcubeului. O doamnă blondă, între două vârste, auzindu-ne vorbind româneşte intră-n vorbă. Acuma, ne spune, dac-ar fi fost la Bucureşti s-ar fi pregătit să meargă la teatru. Sau la operă. Nu scăpa nici un spectacol bun. Şi ce multe erau…Oftează. Cercetăm câtva timp micile bijuterii pe care le vindea şi aleg o pereche fină de cercei. Erau deosebiţi, i-am făcut şi ei o mare plăcere. Înainte de a merge la autobuz, ne aventurăm până la locul atentatului. Se lăsase întunericul. Lângă zidul dărâmat pe jumătate, în stradă, ardeau câteva lumânări. Dincolo de zid, la mesele de pe terasă erau câteva persoane. O seară liniştită… Autobuzul merge pe şoseaua de coastă. Auzim vuietul monoton al mării. Pe fereastră se văd crestele albe ale valurilor luminate de lună. O lună uriaşă, roşie, foarte aproape de linia orizontului. Lui Miriam nu-i place deloc cum arată luna! E sigură că prevesteşte ceva rău. A întârziat cu o zi, spun. Acum, mai curând, ne aduce aminte.

10 martie 2009 at 01:49 Lasă un comentariu

Martie în Israel. David.

…Ce anume poatereface, reconstrui o naţiune? Numai calitatea managementului structurilor conducătoare? A modului în care se aplică? …În care se respectă principiile democratice?…Să fie destul? Dacă noi, românii, ne-am fi strâns din diverse locuri ale lumii, vorbind limbi diferite, purtând în noi culturi diferite, având fizionomii şi culoarea pielii diferite, am fi reuşit să ne (re)constituim ca popor? Şi nu numai noi, ci oricare alţii?…
– De zece minute vorbesc cu tine şi nu mă auzi, mă scutură Miriam…
– Te aud, cum să nu! Şi sunt de aceeaşi părere, îi răspund… Că e preferabil să plecăm mâine dimineaţă, dacă tot e liberă camera încă o noapte.
Miriam e încântată. Îl sună pe Leon, apoi pe Yael. Acasă
toate sunt bune. Asta înseamnă că mai avem o după amiază de hoinăreală. Ni se făcuse foame. Miriam scoate cele două sandviciuri din geantă făcute înainte de plecare de dimineaţă. În bucătărioară, ca de obicei, mirosea a ceva bun gătit mai devreme de David. Abia azi descoperisem, mai bine zis Miriam observase dând deoparte draperia înflorată de la fereastră, că bucătărioara dă într-o loggie mică de cel mult patru metri pătraţi unde nu se vedea altceva decât un pat pliant şi nişte bagaje… Era locul unde dormea David! „Tot nu-mi dau seama ce hram poartă omul ăsta” se-ncruntase Miriam. Pare un om bun, e adevărat, dar cine ştie cu ce se ocupă. Prea e misterios… Mâncăm pe îndelete. Puţină lume pe aici. Ajungem pe muntele Scopus. Ca să vizităm Muzeul Israelului (trecusem prin apropiere) socotim, am avea nevoie de o zi, cel puţin. Şi mai sunt şi alte locuri pe care va trebui să le lăsăm pe altă dată. Dacă va mai fi o altă dată. Ne asociem bucuroase unui mic grup care se pregătea să viziteze Universitatea Mormonilor amintindu-ne că Shoshana ne povestise câte ceva, despre arhitectura, perspectiva şi grădina „paradisului” pe care o imaginaseră acolo. Meritau să fie văzute! Şi nu exagerase. Prin peretele de sticlă din amfiteatrul enorm al construcţiei de pe un versant al muntelui, clopotniţele, minaretele, crucile, semilunele, cupola Domului-  incendiate de soarele după amiezii oferă o imagine greu de uitat. În dreapta privirea ne duce până departe în împrejurimile deşertice cu spinări stâncoase şi văi prăpăstioase. În partea opusă, construcţiile noi, din piatră albă strălucitoare, zidurile din aceeaşi piatră au eleganţa unor palate amintind, prin stilul masiv, de reşedinţele antice ale regilor biblici. O „sister” amabilă ne povesteşte despre preceptele acestui derivat religios ciudat, apoi ne prezintă locaţia. O construcţie din sticlă şi piatră mai mult decât grandioasă. Plus lemnul de esenţe scumpe cu care e căptuşit interiorul. În partea opusă peretelui de sticlă, o orgă de aceeaşi lungime. „Cea mai mare din lume”, se laudă sister Helen. Cu ochii la priveliştea de afară, n-am prea reţinut ce povestise în continuare. Ca şi ceilalţi vizitatori, vreo zece cel mult, admiram în tăcere cetatea în toată splendoarea luminii de după amiază. Zărim şi Muntele Măslinilor! Pare destul de aproape văzut de aici. Printre chiparoşi disting „Domninus Flevit”, biserica în formă de lacrimă. Alaltăieri ne amuzasem dând acolo peste nişte găini care ciuguleau în voie prin iarbă şi flori. Le creşteau special, ne lămurise un călugăr franciscan gras şi bonom, în amintirea cocoşului care cântase de trei ori în noaptea trădării şi prinderii lui Isus. Era locul unde, ne mai spusese călugărul, Isus a plâns ştiind că nu va trece mult şi cetatea va fi distrusă. După două mii de ani trebuie să faci un efort deosebit ca să-ţi imaginezi cum arătau toate astea pe vremea lui Hristos sau, mai târziu, când cetatea fusese distrusă. În prezent, fiecare din mulţimea de culte, denominaţiuni, secte, curente religioase caută să deţină aici o proprietate, sau mai multe. Dar e bine, cel puţinaşa pare, că se-nţeleg şi se respectă între ele. Diversitate impresionantă, stranie în unele aspecte. În „Grădina raiului” de care ne pomenise Shoshana, Helen ne arată nişte scuaruri îngrădite cu grilaje de lemn lucios, negru roşcat, pardosite cu pietricele albe în care sunt teascuri pentru vin şi prese vechi pentru ulei de măsline. Între ele tufe de foioase, pini albicioşi, jnepeni roşcaţi. Trandafiri de toate soiurile şi culorile. Din nou nelipsitele anemone sângerii. Coborâm de pe proprietatea mormonilor în şoseaua de la poalele muntelui Scopus fără să avem vreun plan. Un tinerel cu fizionomie de asiatic ne sare brusc în faţă speriindu-ne puţin. Strigând şi gesticulând cu un fel de disperare, ne întinde câte un pliant în care se anunţa iminentul sfârşit al lumii din anul două mii. Aşadar mai aveam doi ani de trăit!… Pornim pe şoseaua destul de puţin circulată care pare a delimita conturul acestei zone a oraşului, înspre noua Universitate de pe acelaşi munte, nu înainte de a da lămuriri unui grup de tineri care ne întreabă de strada „Ramat Hagolan”. Pe strada asta locuieşte familia Blum! Tocmai o identificasem şi noi. Aşa că le explic, cu un aer sigur şi încântat, pe unde s-o ia. Zăbovim câtva timp privind povârnişurile pietroase dinspre deşertul Iudeii pe care, dincolo de şosea, nu departe de unde ne aflăm, pasc capre. Pe dealurile din care dispare treptat vegetaţia se văd şiruri de pietre albe ca nişte imense osuare până departe. Pe o pantă în dreapta, un sat arăbesc. Şoseaua iese din spaţiul larg de până acum intrând între pereţi stâncoşi acoperiţi cu vegetaţie bogată, de o parte şi pavilioanele din campusul Universităţii Ebraice (Ghivat-Ram), de cealaltă. Intrăm la parterul primei clădiri şi ne continuăm drumul prin campus. O înşiruire de construcţii masive din calcar alb-gălbui, fiecare având la vedere înscrisul în piatră al numele finanţatorului. Trecem dintr-un pavilion în altul, prin librării, săli de lectură, restaurante. Ne oprim, o vreme, într-o sală în care se repeta o piesă de teatru. Tare plăcut, deşi n-am înţeles mai nimic. Era plăcut şi faptul că întrebând în dreapta, în stânga, câte ceva, ni se răspundea prompt, cu seriozitate. Orice refacere, extindere, concesiune de spaţii de construcţie, ne spune un student de la arhitectură cu care intrasem în vorbă în următorul pavilion, se integrează în exigenţele unei specificităţi a oraşului în ciuda diversităţii neîntâlnite, probabil, nicăieri în altă parte a lumii. Ne amintim că, în trecere, văzusem vechi colonii (greacă, germană) cartiere rezidenţiale noi, evreieşti, americane, europene, şcoli yesivot-uri) institute de studiu religios de diferite apartenenţe (L’ecole Biblique, Ratisbone) şi o mulţime de lăcaşuri de cult. În ciuda conflictelor permanente cu vecinii arabi, Ierusalimul, nodul istoriei lumii, continuă să primească şi să ofere.

Ne pregătim de plecare. Ne-am simţit bine aicea, spun. Încântată, patroana hotelului zâmbeşte. Vorbeşte cu Miriam în ivrit. Ceva mai târziu, în autobuzul de întoarcere, Miriam îmi povesteşte despre David. Locuieşte de trei luni acolo, îi spusese patroana. Pleacă în zorii zilei şi vine seara târziu. E newyorkez, a terminat psihologia. Ajută, voluntar, în primul rând răniţi supravieţuitori din atentate. Apoi, bătrâni fără familie şi emigranţii cu probleme. „Am şi eu nişte cunoştinţe cu asemenea probleme” îşi aminteşte Miriam. Un timp nu mai spune nimic. Părea cufundată-n gânduri.


26 februarie 2009 at 19:56 26 comentarii


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 930.662 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.449 de urmăritori

Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 930.662 hits
Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat: