Posts tagged ‘reactivitate’

Proactivitatea în războiul politic

În aceeaşi situaţie, nefericită, să zicem, unii semeni reacţionează nervos sau agresiv, alţii se dau bătuţi sau rămân impasibili şi prea puţini caută o soluţie pozitivă. Natura răspunsurilor depinde de temperamentul omului şi de formarea sa. Şi nu mai puţin, de a influenţei mediului în care trăieşte. În general, indiferent de situaţie, reacţiile dominante sunt cele impulsiv-afective, cu grad mare de previzibilitate, netrecute prin filtrul libertăţii interioare, a alegerii controlate şi responsabile pe criteriul binelui. Sunt cele generate exclusiv de propria îndreptăţire suveran-subiectivă. O dictatură  incontrolabilă a afectelor asupra raţiunii care exclude responsabilitatea.  Raportul proactivitate (a răspunsurilor alese pe temeiul efectelor benefice) şi reactivitate (a reacţiilor impulsive cu efecte negative) diferenţiază destine de oameni şi colectivităţi. Îmbolnăvit de nivelul extrem de jos al politicului, reactivismul societăţii noastre actuale seamănă cu al zonelor de război.

Reactivitatea fiind o dependenţă excesivă şi exclusivă de stimuli externi, un mediu social politic bolnav produce, pe acest fond, defensivitate, anxietate, intoleranţă  şi  agresivitate, în diverse formule de la o persoană la alta. Pe ansamblu, toate astea-s  atitudini distructive care se susţin şi se amplifică reciproc. Răspunsurile, ca opţiuni  pe criteriul valoric, se răresc, nu găsesc teren, obloanele raţiunii se-nchid, identităţile se colectivizează în rău şi în neputinţă. Se instalează, în schimb, ca la mama lor acasă, manipularea şi confuzia, şi mai ales, ura, ideale pentru intensificarea reactivităţii.

Teoria proactivităţii (care aplicată conştient şi sistematic poate construi individualităţi şi organizaţii) e mult mai dificil însă, de pus în practică în condiţiile de război- fie el şi politic ca acel în care ne aflăm. Fiind de zeci de ani împiedicată de mediul politic să se construiască normal şi durabil, eliberarea societăţii din obişnuinţa reactivităţii e tot mai problematică. Asta şi pentru că “arta  războiului e o înşelătorie”(Sun Tzu,”Arta războiului”)  în care “invincibilitatea constă în apărare, iar şansele de victorie, în atac”.

Ce se poate face, prin urmare? Ce altceva decât denunţarea înşelătoriei şi demontarea  imposturii?  Şi cum altfel decât alegând căi total diferite de ale reactivismului, de ale inflamantului „ochi pentru ochi”? Înlocuindu-l  cu opţiunea pentru valori şi anticipând proactiv, responsabil, efectele? De ce îşi fac simţită tot mai rar, mai anemic, prezenţa şi influenţa în planul vieţii publice, personalităţi  şi organizaţii din mediul social şi politic ca să dea tonul „atacului” responsabilizator, în măsură să surclaseze justiţiarismul reactiv (perdant) şi extremismul radical înainte de a fi prea târziu? Ori, poate, nici n-au existat?

1 Iunie 2014 at 12:26 254 comentarii

Capitoliul sub asediul justiţiarilor

Nicicând internetul, această agora buruienoasă, n-a fost mai făţiş împinsă-n antibăsescism! În ani de zile n-am văzut mai mare desfăşurare de indignare, de ultimatumuri, de demonstraţii de „conştiinţă” feisbucistică, de apeluri crunte pentru salvarea justiţiei de ea însăşi şi de ai ei, concomitent cu somaţii şi, mai ales, cu tragerea la răspundere a trădătorului-coabitator de la Cotroceni, câtă a încăput, de câteva zile, în spaţiul virtual. Ai putea crede că fără acest trădător, justiţia ar fi fost mult mai justiţie şi statul de drept, un reper al verticalităţii între statele lumii. Pontaficându-se, cum zic acuzatorii săi, a făcut praf tot ce au construit justiţiarii patriei. Aşa stând treaba, putem spune că revoluţia din ianuarie 2012 a fost doar un promo al marii revoluţii, a celei de acum, a justiţiarilor, din mai 2013!…

Numai ca justiţiarismul nu e cavalerul salvator al justiţiei! Dimpotrivă! Justiţia i-ar lua scara. I-ar anula vanitatea. Justiţiarismul ăsta nu are nici o asemănare nici cu cel robinhoodian. Mai curând e rodul unor orgolii exacerbate activate de anumiţi stimuli. Indiferent de motorul care-l pune in mişcare, odată pornit generează condiţiile pentru manipulare şi manipulatori. Generează confuzie si lipsa de încredere. Justiţiarismul devine promotorul arbitrariului, al individualismului, desigur în numele colectivităţii. Al subiectivismului, desigur în numele obiectivităţii. Arbitrariul crează, în schimb, condiţii optime oportunismului. …Profitorilor politici! Revigorează conflicte fără a da soluţii şi fără a lua în considerare diversitatea intereselor din spatele lor. Valurile de reactivitate, resentimentele acoperă raţionalitatea şi echilibrul şi-aşa precar, al comunităţii. Justiţia îşi pierde puţinul prestigiu câştigat cu eforturi uriaşe. Şi abia acum, realmente, e pusă-n pericol.

Societatea devine descurajant de  nevrotică. Refuză înţelepciunea, chibzuinţa. Ăsta pare să fie şi scopul! Justiţiarismul este o atitudine caracterizată de agresivitate şi mânie. Niciuna din aceste stări, chiar îndreptăţită, nu e proactivă, ci distructivă. Justiţiarul caută orice pretext ca să-şi impună punctul de vedere. Nu suportă să-şi piardă influenţa! Exagerează, amplifică, inflamează, sperie-  găseşte resurse şi-n piatră seacă, dacă trebuie. Nu face analize, n-are viziune, n-are soluţii. Nu e creativ, ci regurgitiv. Nu e războinicul romantic din cărţile de aventuri, din filmele de capă şi spadă ori westernuri. Nu e nici Moise, nici Gandhi. Justiţiarul pune etichete, dă sentinţe şi aprinde fitile. Uneori, poate, fără să-şi dea seama, e împins să facă asta. Fiindcă are o dizabilitate esenţială: cecitatea produsă de vanitate. Chiar onest fiind, n-are cum controla şi, mai ales, cum asuma efectele demersurilor sale. Dar nu asta-l interesează! Aparent, activarea resentimentelor colective ar trebui sa însemne un suport pentru justiţie. Numai că e exact invers: reculul atacului justiţiar loveşte-n justiţie şi prin asta- e afectată, odată-n plus, societatea. O societate care  se repolarizeză, ale cărei energii sunt absorbite într-o absurdă şi nocivă încăierare.

Energiile sociale captate în sensul satisfacerii unor vanităţi nu pot face nicicând bine.  Se pot da destule exemple concrete-  se văd limpede pe net, dar exact asta nu vreau! Mă rezum la a spune că, dacă într-o legendă gâştele au salvat capitoliul, pe aici e  invers: corul iresponsabil de ga-ga-uri i-ar veni urgent, de hac. În spiritul justiţiarului, la nevoie, răul trebuie stimulat!…  Ca să vadă lumea cine are dreptate.

12 Mai 2013 at 12:22 67 comentarii

„Ieşi afară dreptate ordinară”

Când politicienii iau locul procurorilor, justiţia e în pericol. Când procurorii judecă politic, politica îşi pierde rostul. Iar când toţi ceilalţi se cred deopotrivă politicieni şi procurori şi acţionează ca atare, nu mai au rost nici unii. Societatea e-n pericol.

Ca temelie spirituală, principiile, credinţele şi convingerile sunt date individuale. Când mai multe persoane le împărtăşesc, funcţionează ca liant al grupului. Sau, in extenso, ca liant social. Când nişte persoane, de regulă o minoritate încearcă să şi le impună, ultimativ, celorlalţi, în manieră fundamentalistă, atentează la liberul arbitru. ceva caracteristic gândirii dictatoriale. Iar asta e valabil fie că e  e vorba de aspecte pozitive, fie negative. Binele cu forţa nu prea ţine.  Şi nici dreptatea cu măciuca, fie ea şi verbală, oricât de mult ar plăcea aşa ceva, unora. În asta constă diferenţa dintre justiţiarism şi justiţie. Cel dintâi reprezentând un asalt al egoului hiperbolizat convins că trebuie să-şi impună dreptatea, cealaltă- bună-rea, eficientă ori mai puţin eficientă funcţionând într-un cadru politic legal şi acceptat. Cât timp justiţiarii înţeleg să se rezume la a exercita o presiune justificată pe instituţiile care funcţionează defect, totul e  în regulă. Când însă, presiunea are un aer ultimativ, tocmai justiţiarii sunt cei care  aduc un deserviciu  justiţiei şi statului de drept. Paradoxal! E aici o linie de echilibru nesigur şi foarte înşelător pe care orgoliul îi face s-o ignore. Faptul că justiţiarismul cel „pozitiv” determină de fiecare dată contraatacul unui justiţiarism contrar şi de sens opus. Iar ăsta de regulă învinge şi mână societatea unde vrea el. Este ceeace trăim din ’89 încoace. Iar „cei pozitivi” nici acum nu-şi dau seama ce rol au jucat şi joacă în această cursă infernală.

Aş putea spune că acest justiţiarism neputincios a potenţat într-un  fel reactivitatea adversă precedând toate episoadele de eşec în evoluţia postdecembristă. Presa sănătoasă nici nu se mai vede de javre, dreptatea se dezumflă ca o  minge de maidan, iar turnătorii dovediţi, interlopii şi corupţii ajung să ancheteze procurorii.

 

9 Aprilie 2013 at 16:41 73 comentarii

Sursă de energie neconvenţională: paranoia în dialog.

„Nu controlezi tu ce ţi se intâmplă.
Dar poţi controla cum răspunzi la ce ţi se întâmplă.
Şi la capitolul ăsta nu stăm deloc bine.”(bloggerul Viq)
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
.
Trăim într-o lume în care violenţa e mult mai puţin respinsă public, iar agresivitatea tinde să fie un semn
de valoare personală“(psihanalistul Alfred Dumitrescu, preşedintele Societăţii Române de Psihanaliză)
.
Într-o reuniune simandicoasă, un participant elegant, sobru si demn de tot respectul, se eliberă cu zgomot de un vânt! Dupa un moment de jenă şi buimăceală, cineva din distinsa adunare îşi reveni si reacţionă cu demnitate:
– Ce faci domnule? Nu vezi că suntem mai mulţi?
– Împărţiţi-o, zise, netulburat, insul.
.
Ne uităm prosteşte la emisiuni politice sau mai bine zis, politizante care sunt conduse, ca într-un joc pe calculator, de la butoanele controlate de patron.Patronul nu mai e „ceauşescu si poporul” ci un brendeleu cu firfirici. Libertatea nu e valoarea fondatoare de conştiinţe, de responsabilizare spirituală, ci o condiţionare concretă al cărei preţ se negociază. Al cărei glas se confundă cu zornăitul lanţului şi al monetarului. Bădărănia, mojicia şi mișto-ul manelist se bucură de o largă apreciere. inclusiv ca sursă artistică. Cu  calitățile astea se poate face repede carieră, trecând prin probele eliminatorii de obedienţă, până sus, sus, acolo unde e libertate pentru vânturi răsunătoare precum miasmele de la antene, sau discursurile politice fermentate cu bere şi mititei, ori fasole de post. Şi mai departe, libertate din libertate pentru a fi distribuite cât mai zgomotos în spaţiul mediatic. Cu nonşalanţă şi generozitate. Că sunt destule pentru toată lumea: Energie vie! Un pic poluantă dar neconvenţională. Zice-se pe undeva că în relaţiile interumane reactivitatea în mod normal nu trebuie să ocupe mai mult de 90%. Fiind un auxiliar, componentă a entropiei, reactivitatea conduce la haos şi distrugere. Cu cât creşte peste măsură, cu atât prăpădeşte mai abitir. Restul de procente rămâne proactivităţii cea care raţionează, ajută, face bine, construieşte, creează. Nu pot să nu mă întreb ce se alege de o societate în care procentul de creier rezervat gânditului se reduce alarmant iar al reactivităţii caftitului creşte precum un accident în lanţ! În care „romania mare” e sinonim pentru paranoia politică şi consiliatul costisitor al ştăbimii înseamnă zeamă de cucută în blidul românului. Trăiască presa liberă, televiziunile căminului nostru! Ura noastră şi mândria! Recunoştinţă pentru îmbălsămătorii elodiei, pentru resuscitatorii sintezei de mizerii, pentru stilul macabru al ştirilor-şanţ; energie vie pentru tot poporul! Cum reacţionăm? Ca dinamita, cum altfel! N-ar fi de mirare dacă, la căcărezele mitraliate dintr-un discurs electoral, până şi dovlecii din Dăbuleni ar exploda.

6 Noiembrie 2008 at 23:31 15 comentarii

Din nou despre justiţiarism. Fără simpatie.

În multe din tinerele republici de pe glob sunt frecvente şi acum răfuielile între triburi care,uneori, degenereaza în lovituri de stat şi în războaie civile. Îmi vine in minte o scenă dintr-un documentar despre un asemenea episod petrecut cu ani în urmă în Angola: bărbaţi de toate vârstele dar şi mulţi puşti, debordau de bucurie în timp ce li se distribuiau arme dintr-un camion. Arme cu care, fireşte,urmau sa-si împuşte nişte compatrioţi, desigur, în numele dreptăţii! Duşmanii, nişte angolezi care şi ei aveau dreptate, se pregăteau de confruntare în acelaşi mod. Există, oare, cineva în care să nu existe dorinţa de dreptate? Cineva care să nu aibe în stoc nici o frustrare, un strop de mânie, ceva resentimente? Justiţiarismului îi prieşte mai cu seamă atmosfera reactivă din societăţile dezechilibrate, din statele slabe şi corupte. Din locurile în care justiţia e umilită. Numai ca justiţiarismul nu e cavalerul salvator al justiţiei! Dimpotrivă! Justiţia i-ar lua scara. I-ar anula vanitatea. Justiţiarismul din realitate nu are nici o asemănare nici cu cel robinhoodian. Cel mai adesea e rodul unor orgolii exacerbate activate de anumiţi stimuli. Din nefericire, justiţiarismul, indiferent de motorul care-l pune in mişcare, generează condiţiile pentru manipulare şi manipulatori. Desigur in zona civilizaţiei de tip european lucrurile stau altfel decât în republicile din lumea a treia. Totuşi şi aici, societăţile roase de ineficienţă şi corupţie, nevrotice şi  lipsite de imunitatea dată de democraţia consolidată, devin un mediu propice pentru justiţiarism.
*******
În societate se instalează arbitrariul, confuzia si,mai ales,lipsa de încredere. Pe acest teren justiţiarismul devine promotorul individualismului, desigur în numele colectivităţii. Al subiectivismului, desigur în numele obiectivităţii. Justiţia îşi pierde puţinul prestigiu câştigat cu eforturi uriaşe. Valurile de reactivitate, resentimentele acoperă raţionalitatea şi echilibrul indispensabil unei construcţii comunitare. Arbitrariul crează, în schimb, condiţii optime oportunismului. Revigorează conflicte fără a da soluţii şi fără a lua în considerare diversitatea intereselor din spatele lor. Astfel sunt compromise pe termen lung eforturile de recuperare, reconstrucţie şi refacere comunitară. Societatea se repolarizeză. Refuză înţelepciunea, chibzuinţa, răbdarea. Refuză să construiască, să se construiasca pe sine. Justiţiarismul este o atitudine caracterizată de agresivitate şi mânie. Niciuna din aceste stări, chiar îndreptăţită, nu e proactivă, ci distructivă. Justiţiarul nu face analize, n-are viziune, n-are soluţii. Nu e creativ, ci regurgitiv. Nu e războinicul romantic din cărţile de aventuri, din filmele de capă şi spadă ori westernuri. Nu e nici Moise, nici Gandhi. Justiţiarul pune etichete şi aprinde fitile. Uneori, fără să-şi dea seama e împins să facă asta. Şi o face fiindcă e slab. Are o dizabilitate fundamentală: cecitatea produsă de orgoliu. Chiar onest fiind (ceeace e o posibilitate între altele) n-are mijloacele de a controla efectele demersurilor sale pe care nu pare să le înţeleagă, de altfel. Aparent colectarea frustrărilor, resentimentelor colective şi activarea lor ar trebui sa însemne un succes al demersului justiţiar pro-justiţie.  Numai ca e exact invers: reculul atacului justiţiar e suportat de justiţie şi prin ea e afectată, odată-n plus, societatea. O societate ale cărei energii, a carei libertate de opinii, se îndepărtează tot mai mult de la construcţia statului de drept, de la solidaritatea comunitară, într-o absurdă şi nocivă încăierare. fără reguli şi fără învingători.

10 Iunie 2008 at 15:08 Lasă un comentariu


Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 888,794 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.340 de urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 888,794 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: