Posts tagged ‘reîntâlnire’

Martie în Israel (15)

Intersectări  neaşteptate

A treia zi fără nici o veste proastă. Toate-s bune şi acasă. Nici măcar o pricină de întristare. Lucrurile se-ndreaptă. Arafat discută cu Hussein la telefon despre organizarea unei conferinţe de pace… Semne bune, prin urmare. Efectele se şi văd. Chef de plimbare, de cunoştinţe, de glume. Ca-n studenţie. Miriam mă priveşte cu îngăduinţă.
– Da, spune, dacă ar dura măcar vreo două, trei săptămâni.
Mâncăm ochiuri cu salată de roşii în mica bucătărioară din capătul culoarului. Asta ar trebui să ne ţină de foame până spre după masă când o să găsim pe traseu obişnuitul falafel. Miroase plăcut a mâncare orientală cu usturoi şi mirodenii, semn că cineva a gătit aici dis de dimineaţă. De curiozitate, ridic capacul crăticioarei de pe aragaz.
…Mmmm, ce îmbietor!
– Come, taste it!
Oooof, ce neplăcut! Îngaim o scuză, nu-mi aduc aminte ce.
–  It’s no problem, please, taste it, repetă încântat tânărul apărut pe neaşteptate la bucătărie.
Slăbuţ, ochii ca de cărbune, faţă creolă îngustă încadrată de un păr aspru, sârmos, cârlionţat.
– I am David, se recomandă.
Îi place numele meu, îmi spune, după ce mă prezint.
– Noor means light, in arabian, yes.
Miriam se prezintă şi ea dar nu se bagă deloc în vorbă. Strânge repede masa, îmi toarnă cafea într-o ceaşcă, îşi pune şi ei. Îi torn şi eu lui David, în alta.
O bea repede, pare grăbit. Da, îmi confirmă David, m-aşteaptă o zi plină.
– E suspect tipul ăsta, mă asigură Miriam ceva mai târziu, în timp ce ne pregăteam de o zi lungă de hoinăreală. De unde a apărut?…
Într-adevăr, de unde? Camera alăturată cu a noastră e ocupată de un cuplu, vizavi, o familie cu un copil, iar în cea de a treia, din capătul cu terasă al culoarului opus bucătărioarei, un domn vârstnic, singur. Pe cele două şezlonguri de pe terasa însorită şi plină de flori, n-am văzut până acuma pe nimeni stând la plajă ori odihnindu-se. Nu cumva casa asta are nişte secrete?
…Stăm de zece minute cel puţin într-o staţie de autobuz pe strada King George. Diversitate umană aiuritoare. Arăboaice cu basmale albe în grupuri compacte, preoţi, călugări de toate soiurile, albi, blonzi, negri, mulatri. Fundamentalişti în costumele lor negre cu chipa sau pălării negre de sub care curg franjurii perciunilor, etiopieni în haine largi, cu gâtul lung, graţios, cu mâini subţiri şi capete frumos rotunjite. Avem în plan să ajungem în cartierul ultrareligioşilor şi de acolo la Universitatea Ebraică. Mai trec zece minute, probabil greşisem locul-  cine ne-ar putea lămuri?
– Uite, zic, pe cine putem întreba!
Exact în faţa noastră, Ariela! Subţirică, blondă, cu ochelarii pe nas, cu rucsacu-n spate. Din sutele de mii de persoane complet necunoscute care umplu Ierusalimul, să dăm azi, de Ariela, exact când aveam nevoie, asta da, întâmplare!
„Hello”!  Ariela ne zâmbeşte fără să pară foarte surprinsă. O elevă, socotisem în ajun, venită în voiaj cu mătuşă-sa cu care avea, mai toată vremea, ceva de povestit. Râde cu poftă când aude ce crezusem despre ea. Ne trece enervarea că am stat degeaba o jumătate de oră unde nu trebuia. Mergem împreună spre altă staţie, nu departe de aici, de unde, ne lămureşte Ariela, putem lua autobuzul.
Prietena noastră are douăzeci şi unu de ani, e newyorkeză, studentă la antropologie şi venise singură-n Israel. Voia să afle mai multe despre pământul străbunilor ei. Apare, în fine şi autobuzul. Părinţii ei, ne mai destăinuie după ce urcăm, nu sunt grozav de religioşi. Sunt şi foarte ocupaţi. N-au vreme de călătorii. Ariela e veselă, vorbăreaţă, o interesează o mulţime de lucruri şi are în plan să viziteze o grămadă de locuri. Îi place muzica klezmer, spune, amintind ceva despre România legat de asta, n-am reţinut ce.
…Cartierul ultraortodocşilor? N-are chef să-l vadă. E sătulă de radicalii lor. Grupări ultrareligioase şi radicale sunt şi în America: negri, albi, evrei, asiatici, ne mai spune Ariela, înainte să coboare în zona centrului administrativ (Knesset, Court of Justice).

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

15 august 2014 at 10:03 13 comentarii

Aventuri în China (16, 17)

Postat de Crengulin în „Grădina publică”

M-am întors la hotel fără chef de nimic, duminică urma să plecăm, Ambar, Sergio şi cu mine, către Paris. Între timp, am redactat o scrisorică pentru Eli, urma să i-o înmâneze Pepe în Beijing. Tonul la plecare a fost dat de chilieni, de atunci au tot curs râuri de cursanţi şi de lacrimi. Pentru trei luni fusesem ca o familie, la cursuri împreună, după cursuri împreună, mai dăduse peste noi şi beleaua cu SARS care ne-a unit şi mai mult. Trist moment… Duminica m-a găsit în microbuzul către aeroport, alături de Hasan, Ambar şi Sergio. Eu şi cubanezii zburam cu Air France până la Paris, Hasan cu o altă companie aeriană. Încărcaţi ca furnicile ajungem la ghiseul Air France. Verific cu ceva emoţii greutatea bagajului, depăşeam cu câteva kilograme. Ne-am retras pentru a uşura excesul de greutate. Am aruncat o pereche de adidaşi, umbrela de la chinezi şi alte mărunţişuri. Am umplut rucsacul până la refuz, gândindu-mă c-o să-mi cam rupă gheaba în Paris. Dar ce să te faci cu Sergio şi Ambar, ei aveau o grămadă de bagaje, cumpăraseră haine în draci, depăşeau baremul cu peste 10 kilograme. Începe Ambar să golească geanta, plângea şi spunea, astea nu, sunt pentru copilul meu, însfârşit ne încadram în standard.Uraaa!! şi la avion. Am schimbat câteva vorbe cu un steward român, ce plăcut, după trei luni vorbeam şi eu cu cineva faţă în faţă în prea dulcea limbă de acasă! Cu câteva informaţii, sfaturi de la român şi revista din avion care avea harta Parisului, după ce am tras un pui de somn (cu câteva sforăituri îmi spusese stewardul) mă trezesc pe tărâmul francez. Cam pustiu aeroportul, poate pentru că era dimineaţa. Am mai stat putin de vorba cu Sergio si X, gracias hermano şi alte alea. Hasta luego! Mă duc spre vamă cu ceva emoţii, îmi era teamă să nu spună ceva că vin din China. Se cam liniştise nebunia cu SARSul, am trecut fără probleme sau întrebări. Abia se luminase, era ora 6 dimineaţa, am bâjbâit până am găsit o staţie de autobuz. Cu autobuzul Air France ( 20 de euro dus-întors, o groază de bani) într-o oră am ajuns în Paris. 14 iulie, ziua Franţei, circulaţie blocată. Cu rucsacul cel greu în spate iau la bătut străzile. Pe Champs-Élysées, puzderie de lume, defilarea sta să-nceapă. Militari şi poliţisti, garduri de protecţie. Apropiindu-mă de gardul de protecţie, poliţiştii îmi iau rucsacul la puricat. Vai de mine! Dar multe mai aveam în el, parcă le aruncasem cu furca pe aeroportul din Shanghai. Îmi scotocesc bagajul, nimic periculos, merci misiu. Jandarmi, militari, poliţişti şi călare şi pe jos ori cu motocicletele şi tancurile, frumoasă defilare, câteva poze de aproape şi gata, era de ajuns, am luat-o la picior prin lume. Plecasem de la manifestaţie dar manifestaţia a venit ea după mine: chiar pe cheiul Senei un întreg regiment de cavalerie, bineînţeles călare. Caii sunt cai, s-au purtat natural, din loc în loc balegi, în rest asfaltul arăta foarte bine, nu vedeai o groapă. Poze-n sânga, poze-n dreapta, filmul era pe terminate. O scurtă croazieră cu bateau mouche pe Sena timp în care mi-am mai odihnit picioarele şi cârca. Am coborât din vaporaş lângă Louvru, unii spuneau că ai nevoie de zile pentru a vizita tot, eu aveam doar câteva ore la dispoziţie. Ori că era luni, ori că era ziua Franţei, intrarea era liberă, una peste alta mai aveau şi garderobă unde mi-am lăsat rucsacul. Hai că m-am scos! Să-l ţină sănătoşi până mai pe seară, că mi se lungise spatele. Uşurat, cu un ochi pe ceas şi altul pe pereţi, am luat la viteză sălile la vizitat, tablouri, mumii, sculpturi şi câte şi mai câte minunăţii. Am văzut-o pe faimoasa Gioconda, înconjurată de puzderie de lume. Fotografiatul era interzis, dar mulţi asiatici făceau poze; ce? eu sunt mai prost? Să fiu sincer, însă, nu m-a impresionat, o femeie mai bărbătoasă cu o privire misterioasă. Dar ce ştiu eu despre artă?… Cu părere de rău am plecat de la muzeu. Încotro? Spre turnul Eiffel, sigur. Pe cerul Parisului avioane cu reacţie lăsau dâre în culorile steagului franţuzesc. Cum n-aveam timp de stat la lift şi nici cu banii nu stăteam prea bine, o iau pe trepte, dar ce să vezi? Se terminară scările, vrei nu vrei, pe jos nu mai poţi s-o iei, tre’ să astepţi ascensorul şi să-ţi odihneşti piciorul. Rând de rând, cred că am stat o ora şi ceva. În sfârşit am ajuns sus, aveam tot oraşul în palmă. Poze în toate direcţiile, viteză, viteză, avionul nu mă aştepta pe mine. Mi se lungiseră urechile de foame, arunc un ochi la preţuri, un sandwich 5 euro iar un suc 3-4 euro!! Dar mult mai costă! De foame nu puteam răbda, am băgat adânc mâna în buzunar şi am plătit. Abia mai târziu am găsit nişte magrebieni pe stradă cu apă la jumate, super ofertă, doar 1 euro. Ajung şi la Notre Dame, din prea mare grabă am nimerit pe contrasens, oamenii veneau buluc din sens invers. Şi aici coadă, la urcat, merci, mi-ajunsese cu Eiffel, o poză şi gata. Ca să intru în centrul de la Pompidou chiar nu mai aveam timp. Am trecut pe lângă „centrala cu ţevi”, mi-am recuperat rucsacul de la Luvru, vizita se terminase, am făcut cale întoarsă la aeroport, cam rupt de oboseală, dar plin de impresii plăcute.
*****
Avionul spre Bucureşti era plin de români, printre ei remarcasem un grup numeros, deloc gălăgios. Mi-au dat impresia că sunt ceva adventişti sau în cinci coaste (penticostali), că prea frumos vorbeau între ei, parcă erau fraţi (de cult). Erau din secta Herbalife, aceea cu produse de slăbit, ajunseseră în Paris pentru o întâlnire pe stadion. Colegul Pepe hotărâse să nu mai meargă în turul Europei cu Edison şi Eli, li se terminaseră finanţele. N-a reuşit să schimbe biletul pentru a nu zăbovi prea mult pe bătrânul continent, următorul zbor din Amsterdam era abia peste trei săptămâni. Cum bine se ştie, Amsterdamul e scump tare, nu i-ar fi ajuns banii, ce-i de făcut? Săritor, colegul Peter îl invită să locuiască în apartamentul lui din Budapesta. La un pas de România, aşa că era musai să vină şi pe la mine câteva zile. Prin urmare, la sfârşitul lui iulie, la ora stabilită, eram în Gara de Nord aşteptându-l. Ora nouă şi ceva, primul tren soseşte de la Budapesta, fără Pepe. Poate n-am înţeles eu bine, mai aştept. După încă o oră mai soseşte unul. Pepe, nici aici! Măi sa fie, ce s-o fi-ntâmplat? Aveam două numere de telefon, unul de mobil al lui Peter şi altul de fix al părinţilor. Mobilul era fără semnal, Peter plecase în vacanţă pe nişte coclauri. Încerc pe fix, îmi răspunde mama lui Peter. Cam grea comunicarea, abia înţelegeam ce spune în engleză. În rusă ne-am fi înţeles mai bine dar eu mai ştiam doar dobri utro, spasiba, panemaiu şi încă vreo două. De ce rusă?… Mama lui era rusoaică, pentru Peter rusa era limba maternă. Până la urmă ne-am înţeles: Pepe fusese dat jos din tren la vamă pentru că România n-avea acord cu Chile, putea să călătorească oriude în spaţiul Schengen dar nu şi în România. Peter plecase deja în vacanţă, aşa că săracul Pepe rămasese singur la graniţă româno-ungară. Vai de el noroc şi acorduri bilaterale!
Epilog
Eli era şi ea  în Austria, ajunsese la începutul lui august cu gând să vină în România. O invitaţie pe care o reînnoiam zilnic vorbind la telefon. După păţania lui Pepe a trebuit să schimbăm planul, reîntâlnirea avea să se petreacă în Budapesta. Cu noaptea în cap şi cu 200 şi ceva de euro la teşcherea  mă urc în Panonia express. Drumul mi s-a părut foarte lung,  sosirea fiind programată pe la ora  opt seara,  dacă nu cumva se dilatau şinele. Ardeam de nerăbdare s-o întâlesc.  Altă problemă: abia în tren auzisem că trebuie să prezinţi 500 de euro, în compartiment nimănui nu-i prisoseau banii pentru a mă ajuta, oare ce am să fac? Jos din tren îmi zic vameşii la Curtici! Omule, eu nu stau o lună,  doar două zile, îmi ajung banii! Am încercat săi mituiesc  cu cincizeci de euro, n-au muşcat.  Am rămas singur pe peron, trenul plecase. Eli mă sună  iar, când ajungi?  Era acolo, făcuse 2 ore şi ceva cu autocarul din Viena. Dracie! Nu mă las!  Plec la  Arad  vorbisem cu soră-mea să m-ajute cu bani să-i expedieze de urgenţă.  Ies la ia-mă nene, opreşte o salvare cam veche, probabil primită de la ajutoare. Şoferul drăguţ, mergea până în Arad, nu-mi ia bani, mă lasă  lângă poştă. Într-o oră, multzam soru-mea, i-am primit! Acum nu-mi mai stătea nimic în cale. Merg într-un suflet la gară, aveam banii dar nema tren, următorul era pe la miezul nopţii. În apropierea gării dau de un microbuz care urma să plece într-o oră, două. Bun şi ăsta.  Se mai strâng cîţiva rumâni dar nu pleacă.  Mă sună Eli, ce faci? Mai vi? Da,  s-a rezolvat, până la miezul nopţii sunt acolo.Trece o oră, trec două, ce faci nene mai pleci?  Cum să nu, zice unul,  doar să-şi facă şoferul somnul.  Mare ghinion pe mine, de ce  n-o fi spus din prima? Dracu s-ar fi urcat în mircobuz…  Cu ochii cârpiţi de somn soseşte, însfârşit şi şoferul.  Şi ce tupeu! Opreşte pe drum să ia o cafea.  Pe urmă-şi împrumută muşteriii din microbuz cu bani ca să treacă vama. Ajungem la Nădlac, stăm cuminţi la rând , eram în regulă dar actele maşinii nu, lipsea un document fără de care nu puteam trece. Şoferului îi vine o idee de zile (nopţi) mari, să mergem la Cenad, ştie el pe cineva acolo care sigur ne rezolvă. Fiţi-ar  microbuzul  şi năravul!  Biiiip! La Cenad prietenul îi spune că nu se poate trece nici pe acolo, deja apare în sistem că a fost respins, nu se poate face nimic. Inimă ruptă, nervi, cale întoarsă la Arad. După câteva scuze cu juma de gură primesc înapoi contravaloarea biletului.  Deja  parcate, mai erau şi alte autobuze spre Budapesta dar mie-mi ajunsese!   Mă duc la gară să văd de tren, după program, trenul trebuia să fi plecat deja, dar cu CFR ul nu se ştie, vară, vară, şina se încinge, speram să fi avut întârziere. Nuuu, plecase deja, acum probabil să fi ajuns la graniţă. Stă mult la graniţă? Da, cu un taxi  mai poate fi prins. Găsesc un taxi fantomă,  500.000 lei până la Curtici  şi hai!  Drumul cu gropi făcut cu salvarea după amiază îl făceam acuma-n sens invers, bagă cărbuni, nene! Ajungem la Curtici, hiu, hiu, trenul era în gară. Mă urc, vine vameşul, verifică paşaportul, viza LM, însemna nu că fumam ţigări LM, ci lipsă monetar. Acum e-n regulă, îmi spune în timp ce-i povestesc prin ce păţanii am trecut inclusiv peripeţia lui Pepe la graniţă. Chilianul?? Da, zice vameşul, auzise povestea, rar s-ajungă un chilian pe la graniţă cu trenul şi fără viză. Telefonul mobil n-avea semnal, poate Eli o fi sunat, cine ştie pe unde o fi, cine ştie dacă n-o fi plecat după atâta aşteptare. Cinci şi ceva, se lumina de ziuă, Budapesta, cobor în gara Keleti. Găsesc un taxi, alţi 20 de euro, încă puţin şi ajung la autogara unde ar fi trebuit să fie Eli. Draga de ea era acolo.

20 mai 2011 at 13:26 124 comentarii

Martie în Israel. Iubire şi ură.

Însfîrşit o zi fără ştiri, fără televizor, fără radio… „Să nici nu-ţi închipui aşa ceva” îmi spune Miriam calmă scoţând un aparat cât o cărticică din geanta ei mare şi plină cu de toate. „Fără ăsta n-aş rezista”…Nu-i nimic. Vorbitul monoton, muzica în surdină nu mă deranjează, ba dimpotrivă. Cu atât mai mult în seara asta când suntem frânte de oboseală. N-apucăm să adormim, că sună telefonul. – Ken, răspunde Miriam, (zâmbeşte larg) da, da, suntem aici, amândouă, vă aşteptăm… Betzalel, hotel Rina, etajul unu… Are un aer misterios, abia se stăpâneşte să nu-mi spună despre ce e vorba. „Cine…vine, acum, aici?”… Miriam nu-mi răspunde. Înviorată, strânge prin cameră, se-mbracă, aşează una, alta, prin jur. Mă îmbrac şi eu aşteptând surpriza. E vorba de nişte oameni pe care i-ai cunoscut, las că vezi… Miriam nu mai are răbdare şi coboară-n stradă. Voci cunoscute se apropie şi odată cu ele timpul se întoarce brusc în cancelaria liceului unde, în pauze, stăteam la taclale. Da! Brigi şi Shani Blum. El de matematică, ea de fizică. El uriaş şi copilăros, ea micuţă şi blândă. Ne măsurăm din priviri…Puţin schimbaţi, foarte puţin! Doar că acuma în afară de faptul că purta o chipa cu albă cu modele albastre, Shani era emoţionat cum nu-l văzusem nicicând. Atentă, Brigi îi întinde o batistă dintr-o geantă mare, ca şi a lui Miriam, din care m-aştept să scoată şi un sandvici, două. Ca la şcoală când îl aştepta în pauză. Şi-n timp ce Shani îşi mânca sandviciul ea corecta extemporale, mai schimba o vorbă cu noi şi din când în când îl ironiza zâmbind delicat. Nici gând să se sature Shani doar cu unul. „Brigi, nu mai ai un sandvici?” Zic tare deodată. Brigi râde, Shani îşi şterge ochii. „Nu mă pot abţine”. De când plecaseră din ţară nu se mai văzuseră cu niciunul dintre colegi. Brigi terminase cu învăţământul, devenise statisticiană. Shani, în schimb, ţinea cursuri de matematică la universitatea din Beer Sheba. „Un oraş dinamic, plin de viaţă ridicat în deşert”. Miriam pune pe o farfurie nişte dulciuri. Eu torn suc de fructe dintr-o cutie în pahare. Shani e prieten cu Leon, aflu. Ne-am dezmorţit. Vorbim toţi deodată. N-ar vrea să moară până n-o să mai bea cu băieţii o bere la Bulevard. Ori la Împăratul Romanilor. Asta după un fotbal…”Dacă te lasă Brigi”. Shani izbucneşte-n râs, dar nu pare prea vesel. Hei, ce vremuri. Da, da, mi-amintesc tot…”Aici…e atâta frumuseţe, dar” adăugă, „şi atâta ură!”

Yad Vashem. O mulţime de vizitatori, solitari sau în grup, peste tot, preluaţi de ghizi amabili, adolescenţi, băieţi şi fete, în obişnuitele uniforme kaki cu însemnele taberei militare. Rătăcim tăcute prin săli în care răsună discursurile lătrătoare ale lui Hitler. În care rulează non-stop filme cu relatările cutremurătoare ale unor supravieţuitori. Săli cu fotografii, fascicole cu foi îngălbenite, mototolite, desene recuperate din barăcile unor lagăre. Desene copilăreşti, aşa cum se fac la grădiniţele obişnuite. Grămezi uriaşe de încălţări. N-am avut niciodată curiozitatea morbidă de a da ochii cu ororile unui lagăr, după ce am citit, am văzut ecranizări, am auzit mărturii despre atrocităţi inimaginabile (Miriam şi Leon avuseseră şi ei rude care au sfârşit în fabrica morţii a naziştilor)… „Jurnalul Anei Frank”, „Alegerea Sofiei”, „Lista lui Schindler” şi atâtea altele. Greu de suportat şi numai văzute pe pânză…Aici e altceva. Senzaţie de claustrofobie, singurătate, apăsare. Duritate, tensiune. O linişte generatoare de nelinişte. Memorialul acoperind un spaţiu fizic uriaş, îl conduce pe vizitator în întunecimile iadului, făcându-i accesibilă într-un mod inefabil, nedefinit dar pregnant, totodată, prezenţa Dumnezeirii izbăvitoare…Dincolo de tensiunea apăsătoare a zidurilor megalitice, cu unghiuri tăioase şi fascicole reci şi tăioase de lumină… De disperarea, suferinţa, moartea înghiţite de apa neagră a trecutului. „Să crezi că de de la cel mai jos nivel al omenescului poţi transcende la sublimul unei realităţi a dreptăţii şi izbăvirii în altă dimensiune”…Soare blând, animaţie, clădirile din piatră albă-roz pe care se căţărau ici colo flori de un roşu sângeriu…Ne îndepărtasem de Muntele Amintirii al memorialului Yad Vashem ducând în noi imagini imposibil de şters. Mai ales ale unor copii cu ochii luminoşi, încrezători… Miriam se simte obosită. Tace. Tot ce vezi acolo e copleşitor. Iar Memorialul copiilor e chiar mai zguduitor. Fotografiile cu copii de diferite vârste, mulţi prea mici ca să-nţeleagă nimicnicia şi demenţa celor care-i condamnaseră să moară. Prăpastia între inocenţă, iubire, frumuseţe şi abisul urii. Anticamera cu lucruşoare, ghetuţe desperecheate, fotografii vechi… Sala în care nu vedeai nimic altceva decât luminiţe mişcătoare ca un univers de stele în întuneric. Şi vocea egală care rostea nume după nume, într-un înşiruire fără sfârşit. Cineva îi aştepta în altă parte. Undeva la intrare în casa iubirii veşnice.
va urma…

3 februarie 2009 at 20:54 7 comentarii


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 930.390 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.449 de urmăritori

Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 930.390 hits
Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat: