Posts tagged ‘România’

Declin

Winston Churchill, Zurich, septembrie 1946
„Ridică-te Europa!”

Robert Schuman, Declarația de la 9 mai 1950

„Drumul spre Europa unită va trebui să pornească dela realizări concrete, care să creeze o solidaritate de fapt (…) “

Jean Monnet
„Noi nu coalizăm statele, ci unim oamenii“…

*

Acuzele, grămadă, la adresa grecilor sunt la ordinea zilei. Etichete și clișee. Garnisite cu delicatese edificatoare asupra puturoșeniei sau hoției grecului, selectate din bagajul atâtor concedii românești cu gyros, ouzo și zile de neuitat la malul Mediteranei. Un nimerit prilej pentru compatriotul nostru să-și demonstreze solidaritatea pentru lipsa de solidaritate așa cum a fost învățat în cei 25 de ani de îndușmănire națională pe orice motiv generator de sentimente declasante. Ceva indispensabil pentru starea de bine și respectul de sine probabil, un drog ca și bârfa, familiar pe aici, cultivat non-stop nu doar pentru consum propriu ci și pentru prieteni.(râde ciob de oală spartă).

„Grecia nu merită să fie salvată”, strigă din toți rărunchii unii de pe dreapta, mai tare chiar decât nemții și englezii! (și dacă Grecia nu mai vrea să fie salvată?) În ăst timp, alții de pe stânga, mai vehemenți chiar decât adepții lui Tsipras, ar vota OXI cu două mâini, dacă ar putea! Pentru ei, necazul grecilor fiind doar o oportunitate ca să-și exhibe anti-băsismul cronic justificat cu măsurile temporare pro-austeritate din 2010. ca nu cumva prozeliții lor într-ale josbăsismului să priceapă că nebunia asta s-a făcut cu risc politic asumat, exact la timp ca statul să nu intre pe o pantă ireversibilă.

Deși cauza cauzelor declinului Greciei e, categoric, corupția, cu tot lanțul ei de factori interni și externi, în comparație cu România vorbim de poziții și situații diferite. Un  mic efort de a judeca cu mintea proprie (pentru cei cu gândirea politizată și burdușită de clișee ceva aproape imposibil) ar permite să discearnă diferențele. În timp ce Grecia a ajuns atât de jos încât cele mai raționale voci spun că rămânerea în Uniune ori ieșirea sunt la fel de păguboase, România a fost oprită la timp din alunecare. Totuși, și dacă ar ieși, condițiile Greciei, diferite de ale României i-ar permite probabil, în timp, o redresare la un nivel suportabil pentru populație. Ceva imposibil pentru România.

Poate ar fi bine să ne întrebăm și cum suntem noi văzuți, de ce- și cine ar fi de partea noastră dac-am ajunge într-o situație asemănătoare. fiindcă asta nu e imposibil.

*
Elise Maillard, Ariane Molkho, 2002

„Mândră de civilizația și cultura sa, Europa parcă ar vrea parcă să se ferească de restul lumii. Și-ar datora originalitatea patrimoniului ei cultural comun: antichitatea greacă, Imperiul roman și crestinismul. Unitatea europeană se vrea modelul unei arisocrații culturale cu aspirații universale și ecumenice. Este Europa învățătorilor care predică lecția de istorie, mândri de Epoca Luminilor. Teritoriul comun al europenilor este cultura, scria Paul Valery. Europa, în dorința ei de unitate se dorește un loc de integrare, favorizând contientizarea unui destin comun““

1 Iulie 2015 at 13:50 39 comentarii

Presa incendiară sub comanda pompierilor politici

Anglia, martie 1939,
...Churchill îi spunea Marthei Bibescu: “Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani“. …”Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunerecul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie. Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci”. (Aşa vorbea Churchill în 1940).  Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină... ( Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii: testament politic)” …Începuse războiul, Londra era bombardată cumplit, dar englezii îşi vedeau de viaţa obişnuită.  Salutaseră, chiar, decizia lui Winston Churchill, de a se renunţa la alarmele care anunţau raiduri aeriene, de fapt, ziceau ei, nişte surse inutile de stres si panică.
România, ianuarie 2010
Nici nu trecusem bine în noul an, că s-a şi pornit bombardamentul cu ştiri înfricoşate. Ca nişte baborniţe duşmănoase, canalele de ştiri ne anunţau cu o bucurie acră, că valurile crizei o să ne acopere de tot, că ne aşteaptă vremuri grele, că armatele sindicatelor sunt gata de asalt! Apelate, clarvăzătoarele se-nghesuiau şi ele pe sticlă să prevestească catastrofe de tot felul, boli, cutremure, inundaţii şi  puzderie de rele nebănuite. Voci lugubre şi feţe sumbre, seară de seară cetepeau pe toate canalele cu gândul că în curând biata naţie va ajunge o adunătură de psihopaţi. La câtă acreală nocivă ne-au turnat mai an, prin antene, pe toate undele, prin hornuri şi pe sub uşi, emisarii de presă nu-s mulţumiţi, se aşteptau la mai mult. Cum românii pare că nu se lasă, încă, năuciţi în masă, avalanşa de prevestiri negre, proorociile ameninţătoare, miştourile încrâncenate,  desluşirea semnelor aducătoare de nenorociri, se intensifică isteric culminând zilele acestea cu atacuri incendiare „a la stalingrad” de panică politică, simulate şi stimulate de pompierii ponta şi crin aflaţi la tulumbe.
Toata lumea e în criză, să ştiţi, nu e numai România în dificultate. Dar nicăieri în lume nu exista o asemenea abordare catastrofală. Şi SUA e în criză. Şi Germania e în criză. Sistemul bancar european este şi el în dificultate. Dar la ei n-o să vedeţi atâţia politicieni ieşind la tv pe la diverse talk-showuri şi speriind lumea cu ceea ce ne aşteaptă” ( Mihai Tănăsescu, reprezentantul României la FMI, Hot News)


13 Iunie 2010 at 21:24 95 comentarii

Carlos Fuentes: Jilţul vulturului

postat de tibi în „Biblioteca din chioşc”

Stiu destul de putine lucruri despre Carlos Fuentes si n-am de gind sa “ma dau pe goagal” vorba unui ilustru agramat, ca s-o fac pe desteptul. (numesc ‘a sti ceva’ , de-abia dupa ce parcurg 5-6 carti de, sau despre un autor). Asa ca voi cita de pe pagina de garda a acestui volum, la care fac referire. Precizare : nici aceasta postare nu este o recenzie; nu este decit un pretext de discutii pe teme extreme de actuale, surprinse magistral de acest autor, in aceasta carte. Este daca vreti o invitatie la lectura unei carti, foarte interesante !
“Carlos Fuentes, una din vocile cele mai proeminente ale literaturii mexicane contemporane, s-a nascut in Panama la 11 noiembrie 1928. Fiu al unei familii de diplomati, si-a petrecut copilaria si adolescenta in diferite tari, indeosebi Statele Unite si Chile. A primit numeroase premii literare, printre care premiul Cervantes in 1987 si premiul Principe de Asturias in 1994. Opera sa, cuprinde romane, proza scurta si eseuri. ( aici sint enumerate 27 de titluri – din care din motive de spatiu nu am sa amintesc decit de “Todos los gatos son pardos” tradusa in Romania sub numele “toate pisicile sint negre” pe care mi-a recomandat-o un amic al acestui blog).
Cartea la care fac referire, publicata in 2002 era in momentul aparitiei in romaneste in 2004, la editura Curtea Veche, ultima  scrisa de acest autor extraordinar. Desi catalogata drept fictiune, actiunea fiind plasata undeva in orizontul anilor 2020, cartea  este in foarte mare masura absurd de realista. Dezvaluie brutal, adevaratele ite care se leaga si dezleaga in spatele usilor inchise, la cel mai inalt nivel, pentru cucerirea puterii in stat. Puterea suprema este desigur, “jiltul vulturului” , care simbolizeaza fotoliul de presedinte in politica mexicana. De ce si-a plasat autorul actiunea in Mexic, nu stiu, dar presupun ca a preferat aceasta tara, pentru este un simbol al culturii din America Latina, cultura distrusa aproape integral, de catre ‘omul alb’. Iar intreaga cultura  de tip nou a acestei entitati geografice, este plasata sub semnul  a doua singuratati : “ cea a tatalui venit de peste mari, conqistadorul, si cea a mamei violate de acesta, la chingada. In paginile cartii defileaza o pleiada intreaga de personaje, aproape in exclusivitate de rang inalt ; actuali sau fosti ministri, actualul presedinte si citiva fosti presedinti cu influenta mai mare sau mai mica, plus arivisti aflati in bloc-starturi pentru a se lansa in cursa politica. Toti, minati de un singur tel : “la noapte voi dormi in patul celui invins”!
Se stie bine ca in politica nu trebuie sa ramina nimic scris, compromitator. [ avem si noi pe plan local, exemplu cu biletelul adresat de un PM unui presedinte, pentru interventia la un MJ in favoarea unui puturici ] . De aceea, autorul a recurs la fictiune : drept represalii pentru o anume atitudine politica, intr-o anume problema regionala a Mexicului, SUA ( cine altcineva?)   intrerupe legaturile cu satelitul care asigura comunicatiile. Evident, TV, radio, telefon, internet, etc, nu mai functioneaza. Scenariu cosmaresc ! De aceea, personajele cartii sint obligate sa incalce prima lege a politicii : “ nu trebuie sa lasi nici-o marturie in scris”. Drept urmare, intreaga actiune a cartii se desfasoara pe parcursul 70 de epistole de diferite lungimi, in care autorul, cu o ingeniozitate remarcabila, tese o retea de intrigi, lovituri si contra-lovituri, suspans, amoruri impartasite sau nu, tradari atit in politica cit si in dragoste, amantlicuri clandestine, chiar si citeva accente de roman politist. Extraordinara carte, îti spui chiar  de la primele pagini. Şi impresia asta  se păstrează până la final. Daca pe parcursul lecturii te intrebi permanent, daca ceea ce citesti, nu este chiar purul adevar despre lupta personajelor politice pentru putere, are in final autorul grija sa romanteze intreaga actiune, plasind-o sub semnul imposibilului : evident nu poti sa crezi ca adevaratul personaj principal, aflat tot timpul sub reflectoare, dar de fapt foarte bine ascuns in intentii, putea sa prevada evolutia in timp a unor personaje pe o durata de timp, de zeci de ani. Adica autorul isi ia masuri de precautie, plasind intreaga actiune sub semnul fictiunii.Chiar de la prima epistola, una dintre protagoniste, il avertizeaza pe proaspatul invatacel, nou intrat in politica : …” mi-am organizat viata spre un singur tel : sa fiu politica, sa fac politica, sa maninc politica, sa visez politica, sa ma bucur si sa sufar politica. Acesta-i felul meu de a fi. Vocatia mea”. Acesta, elev sirguincios, parcurge toti pasii necesari pentru a se blinda cu arta machiavelica a deplinei maturizari politice. Isi sapa rivalii, organizeaza rapiri si chiar un omor, corupe, se intilneste cu personaje malefice despre care se aude si se stie ce influenta enorma ( mai ) au, isi ingroapa adinc orice scrupul, minte cu nerusinare si inventeaza vini imaginare oricarui nevinovat ii sta in cale.[parca ne sint familiare lucrurile astea, nu e asa ?] Sigur ca in final, va reusi sa ocupe “ jiltul vulturului”, numai ca de-abia ajuns acolo, incep adevaratele probleme. Pentru ca fusese avertizat : “ Partea proasta la tine […] este ca vrei ca harta si teritoriul sa coincida. Uite ce iti recomand, tu traieste linistit in centrul hartii si lasa teritoriul sa fie cultivat de mandatarii coruptiei […] Te vor rastigni ca pozezi in mintuitor … Nu distruge sistemul. Faci parte din el. Bun sau rau, nu avem altul. Cu ce o sa-l inlocuiesti?” [ Iar va intreb : suna cunoscut, nu e asa ?] Printre lectiile de politica pe care eroul nostru trebuie sa si le insuseasca, mai este una foarte importanta. Si anume, ca toate partidele sint formate din oameni …”cinstiti, atunci cind se afla in opozitie. Cum ajung la guvernare, fraternizeaza si se dau pe brazda dupa vechiul narav …” Si asta pentru ca “cine traieste in afara bugetului ( de stat, subl. mea, tibi ), traieste gresit!” In organigrama guvernamentala, exista si un ministru de stat al locuintei. Acesta, “ n-a construit decit o casa : a lui! Eficienta maxima a unui aghiotant, este atinsa atunci cind “ seful, l-a intrebat pe X ‘cit este ceasul ?’ iar acesta a raspuns : ‘cit doriti dumneavoastra sa fie, domnule Y! Pe parcursul cartii intilnim atitea situatii cunoscute noua, ca uneori ma intreb daca autorul nu s-a inspirat pentru aceasta carte, din iubita noastra tarisoara. Nimic nu lipseste. Nici vinzarea la pret de fier vechi a unor industrii, nici incredintarea la pret de nimic a rezervelor de petrol, nici schemele piramidale de jaf, nici intentia fiecarui presedinte de a schimba constitutia, nici batalia pentru dosare, nimic! Despre Mexic, Alexander von Humboldt ( geograf german 1769 – 1859 ) a spus prin 1800 “ Mexicul e un cersetor care sta pe un munte de aur”!
Despre noi, oare cine a spus “ muntii nostri aur poarta, noi …” ? Si mai trebuie ca personajul nostru sa invete temeinic o lectie : “ intr-o povestie politista, nu aflam decit la sfirsit cine e criminalul. In schimb, in Mexic, indiferent cine e criminalul, victima e mereu tara !”

Teorema : Un politician sarac e un sarman politician.

Corolar:  Pentru pastrarea obiceiurilor, sa incalcam legile.

17 Septembrie 2009 at 08:52 65 comentarii

România românilor şi a romilor.

Comentariile şi replicile la recentul articol din Jurnalul Naţional privind schimbarea denumirii de rrom in ţigan, arată cât de mult preocupă şi chiar doare acest subiect în contextul evenimentelor care tulbură liniştea europenilor.

De fiecare dată când se repune subiectul în discuţia publică, de la „cazul Mailat” întâmplându-se tot mai frecvent, se reia istoria , nu de la „pa’şopt” ci din vremuri imemoriale de când, departe de aceste locuri, bărbatul etniei era, după cum spun nişte şefi de ONG-uri, numit rom sau dom. Liniile generale ale abordării subiectului sunt, în general, cam aceleaşi: trecutul lor de suferinţă ca robi până la legea dată de domnitorul Ioan Cuza, apoi de discriminare pozitivă pe tema originii lor sănătoase în comunism (care a potenţat caracteristicile negative dobândite în vremea robiei) urmează particularităţile comportamentale ale etniei (nu tocmai de lăudat, de regulă) şi, mai ales, cu ce isprăvi inimaginabile au reuşit să devină spaima Europei de Vest. Dat fiind că strămoşii lor ajunşi pe aceste coclauri româneşti nu le-au trecut prin foc şi sabie cum s-a petrecut de atâtea ori în istoria altor popoare, ci dimpotrivă, au ajuns ei robi, ar trebui să se bucure de înţelegere şi preţuire, acuma că trăim în libertate şi democraţie.

Ei, dar iată că, de nici două zeci de ani, cam de când ţara asta a început să fie pârjolită, îmbucătăţită, suptă şi stoarsă nu de străini, ci de nişte onorabili cuceritori politici autohtoni, fără deosebire de naţionalitate, s-a trezit privată şi de dreptul de a avea un nume în lume, o identitate a denumirii fără echivoc şi fără posibilitatea de a semăna confuzie! Aşa cum s-au dat pe sub mână, cu o uşurinţă criminală resursele naţiei( petrol, gaze, minerale, păduri etc) tot aşa s-a legiferat această confuzie de botez!… În numele cui? A unei legende descoperite după 2000 de ani? A dorinţei ca, luându-şi ca apelativ un nume cu aceeaşi rădăcină, să fie mai apreciaţi ? A-ţi respecta numele de om, ca şi pe cel al ţării căreia îi aparţii, poate fi ceva facultativ? La dispoziţia unui ONG, sau a unor politicieni?… Dar confuzia identităţilor e dramatică prin consecinţe. Mai întâi că slăbeşte identitatea naţională deopotrivă cu cea a etniei. A românilor, ca şi a romilor. Veşnicile discuţii că infractorii n-au naţie, sunt bune doar în teorie! Orice rău face un român se rasfrânge asupra românilor. Şi orice rău face un rom se răsfrânge, nu doar asupra romilor ci, mai ales, asupra românilor. A României. Este ca şi cum s-ar ascunde după identitatea de nume. O mentalitate, a lipsei de responsabilitate derivată din colectivismul comunist, uşor de recunoscut în multe alte aspecte care ţin de politic, mai ales! Ţiganii din România, spre deosebire de comunităţile ţigăneşti din statele UE, ţin foarte mult să se confunde cu românii. De fapt le convine starea de confuzie! Mimetismul lor caracteristic îi face să ne reprezinte naţiunea cu uşurinţă, dar prea frecvent cu deformări comportamentale care ne pot duce la disperare. Rom/Roma/Romani/Romanies! Aşa îşi spun cei despre care ştim că se trag de undeva din India. Români, Româneşte, România sună numele prin care se identifică cei ce spun că se trag de la „Râm”… Politicaly correct?… Dacă aţi fi din altă parte, cel puţin după denumiri, a-ţi face distincţie?… Iată de ce cred că ar fi necesare nişte delimitări lingvistice. Pentru că e nevoie ca românii să-şi apere identitatea şi demnitatea. Şi, nu mai puţin şi ţiganii! Dacă vor să fie cetăţeni români, să fie. Nu cred că-i împiedică cineva. Dacă ţin la etnie, e nevoie să înveţe să o respecte. Doar aşa se poate ajunge la responsabilitate individuală. Confuzia de nume împiedică acest lucru. Le afectează şi ne afectează, identitatea. Le frânează evoluţia. Indiferent de câte proiecte şi finanţări ar avea parte.

Pareri diferite despre subiect, aici

5 Martie 2009 at 17:31 14 comentarii


Nora Damian Facebook nora.damian@gmail.com

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 886,238 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.314 urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 886,238 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: