Posts tagged ‘şantaj’

Din greşeală în greşeală spre victoria finală

PMP, regrete: cu toleranţele de rigoare (ca să n-avem vorbe) tocmai ai picat la proba de integritate. Pe partid. In integrum! Şi asta mult mai repede decât lăsai să se prevadă. Am înţeles  graba de a recupera, nevoia urgentă de pragmatism, încheierea perioadei de romantism odată cu intrarea Elenei Udrea urmată de o suită consistentă de parlamentari ai PDL dar nu şi intrarea într-un joc duplicitar bezmetic care poate alunga electoratul -unul şi-aşa nesigur. Dând iresponsabil, partidul, pe un ins obscur, PMP o să afle curând, dacă în acest moment se face că nu ştie, că asta va fi imaginea care-l va reprezinta. Una asociată cu a unor personaje dubioase nicidecum cu cea a reformiştilor. Se repetă dezamăgitor, şi posibil perdant, situaţia din toamna 2012 dinaintea alegerilor, când PDL a tras clapa comisiei de integritate. Şi când MRU a dibuit intrarea în parlament printr-un troc amoral, funest, cu PDL. Ca mai târziu, chiar Monica Macovei să accepte compromisul, cot la cot cu cei care îi boicotaseră admirabilul demers.

După cum se vede, nici acum, în 2014, respectarea unui barem de criterii morale şi de competenţe nu pare o politică viabilă, de vreme ce PMP cel venit tare din urmă cu promisiunea înnoirii mentalităţii politice pentru ieşirea din zodia corupţiei, dintr-o lovitură a sacrificat ideea de integritate. Şi, odată cu asta, încrederea unui electorat scârbit de toate partidele. Acum că ne-am lămurit, cu toţi şi cu fiecare, e bine de precizat că a milita pentru neprezentare la vot, dincolo de faptul că are un iz de şantaj infantil (de copil râzgăiat care refuză să mănânce) e chiar mai păgubos. Asta deşi şantajul -adresat celor responsabili- vine, ca avertisment, de la beligeranţi: lipsa de la vot ar asigura succesul terminatorilor statului de drept. …Şi nu au dreptate? Aşadar, compromisul lor, implicit cinic, se răfrânge în compromisul alegătorului. Măcar a alege între PDL şi PMP e mai uşor. La nevoie se poate trage la sorţi; ori da cu banul. Orice faţă ar ieşi, tot aia e.

Reclame

17 februarie 2014 at 13:22 107 comentarii

Cazul Panait, standard de lucru în „Cooperativa Avântul”(20)

Postat de Bască ilie în „Grădina publică”
    2      3      4      5    6         8        10    11    12   13   14   15    16    17   18   19  20  21   22  23

38. Exagerarea ascunde disperarea lui Victor Ponta și adevărul.
Numai credulii superficiali (naivii cu discernământul la fără frecvență), manipulatorii și șantajiștii agreează și/sau susțin versiunea fantasmagorică, potrivit căreia Victor Ponta l-ar fi ucis – direct – pe procurorul Cristian Panait, în stilul aruncat de pe terasa blocului în care locuia și/sau, când afară plouă, l-ar fi azvârlit pe fereastră, ca pe un pachet – gol – de țigări. Acestor categorii enumerate le priește o asemenea distinsă gogoriță, după cum nu reușesc să distingă diferența dintre terasa și fereastra aceluiași apartament de la etajul 3, al blocului situat în strada Logofăt Luca Stroici nr 35. Cine (re)citește episodul 19 (litera c) și textul articolului scris de fantasmagogorița jurnalismului „Exploziv”- Simona Marcela Fica – are măsura exagerării uriașe, cât blocul dislocat de balaurul cu trei capete mincinoase. (performanță de invidiat: minciună cu puritatea 100%)
O astfel de exagerare este de fapt un model de diversiune specializată, menită să ascundă adevărul, prin deturnarea atenției de la indiciile scăpate din vedere de autorii crimei și distorsionarea pistelor de căutare; în același scop acționează manipulatorii intervenienți – cu trup și suflet comercial (prin reclame sufletiste)- specialiști în adulmecarea, protecția și ștergerea urmelor lăsate de Victor Ponta în cazul Panait; în paralel (de la „paralele/paralele”), în cel mai șantajist mod de operare, exagerarea îi arată sistematic lui Ponta balaurul-sperietoare pentru a-l ține permanent în priză executorie. Rezumate, cele trei capete mincinoase ale balaurului – diversiunea, ștergerea urmelor și șantajul – sunt de fapt premizele unui rechizitoriu cu trei capete de acuzare (dacă ar avea cine să le cerceteze și să identifice faptele criminale acolo unde se află ele în realitate, nu pe direcții fictive). Cercetarea reală a faptelor ar salva adevărul din lanțul „analizei psihiatrice” a exagerării.
Probabil voi fi mai explicit cu o exagerare similară, într-o situație echivalentă (în mare masură), datorită alegerii aceluiași personaj principal – micul Hercule, supradotat cu puterile divine ale mitomaniei patologice și ale protecției securizate, inclusiv din partea Tartorului-paralel-minune și a famigliei (operativă „famelie mare, renumerație mică, după buget”). Prin analogie, analizăm tot standardul de lucru, comparat cu implicarea sa eroică în soarta afacerii Roșia Montană:
*
Cu mânuța lui cea dreaptă, a vrut doar să mângâie vîrful Omu, dar stânga i-a înfrînt voința și, cu forța-i diabolică, Victor Ponta a smuls din pământ un munte „Carpați”, ușor, cât un pachet de țigări de aceeași marcă înregistrată, apoi l-a urcat în spate. A purces cu conștiința și spinarea încărcate spre Roșia Montană, precum „Carpatair” zburând, fluierând, cântând o singură dată „M-am născut lângă Carpați”, iar în restul timpului de zbor evoluat numai „M-a făcut mama năzdrăvan flămând”, cu refrenul preferat, plagiat trei-sferturi: „Cin’ se ia cu mine rău, n-o mai duce deloc”. Pe băile Herculane și de Aramă călcând, prin văi și peste alți munți cutreierând șase zile, șase nopți și șase escale sub numele codificat – 666 – până a ajuns la obiectiv. La Roșia Montană nici nu și-a mai tras sufletul; și-a luat soarta și muntele din spinare în mâini, apoi le-a azvârlit simultan ca niciodată, cu violență de mare precizie și cu vârfu-n jos, peste trei comune învecinate. Așa a creat micul Hercule lumea omului evoluat și groapa comună: un crater uriaș cât hăul și sănătos cât pârăul cianurat – ca mana cerească dintr-un meteorit căzut pe capul oamenilor locului – botezată „exploatare minieră auriferă”. În a șaptea zi s-a odihnit, nu înainte să se dezbrace de caracterul herculean și de puterea divină, redevenind micul Lucifer, așezat, la locul lui. Când s-a trezit, stăpân pe situație, a strigat o chemare: „Să vină la mine sufletul comerțului!” Și a venit: reclama agresivă Roșia Montană. Din capul locului, micul Lucifer nu-și mai putea desprinde privirea oablă de pe chipul reclamagiului plângăcios, înzestrat aidoma cu putere de chemare, impresionantă, cât un comunicat important către țară: Eu zic că-i destul să ne vedem copiii plecați prin alte țări și să-i vedem acasă! Cum îi copilul meu plecat, eu vreau să fie și alți copii acasă” (aici). Micul Lucifer n-a mai rezistat: a izbucnit într-un hohot violent de plâns cu lacrimi, numai la un ochi, sincer și mai convingător decât un bebeluș înțărcat prematur. Celălalt ochi l-a îndreptat spre ofițerul acoperit de SRI și infiltrat cu sarcini precise în obiectivul „Birou al Prim-Ministrului”. PM zis Ponta Mitomanul a exclamat cu jumătate de gură: „Voi face totul să-i aduc acasă copilul plecat”. Cu celălalt colț de gură, s-a entuziasmat curios: Aș fi diabolic, nu-i așa? Aș apărea ca un tată eroin pentru România”. Ofițerul acoperit de legătură, în timp ce-l ventila pe micul Lucifer cu un evantai uriaș – plagiat de premier, la pachet cu haremul din dotarea unui sultan vizitat – preia legătura și îi transmite coechipierului ventilat replica de serviciu: Încă din vremea când executam amândoi aceeași misiune în 2001-2002, când l-am urmărit și lucrat operativ pe Panait, ți-am tot spus rostul muncii noastre: Ce e bun pentru România, e bun și pentru noi. Ăsta-i un secret pe care nu-l mai putem ține numai pentru noi. Îți ordon: Declasificaaarea! La fel cum, în misiunea Panait, superiorul nostru din 2002 ne-a explicat atunci amândurora, acum ne-a repetat Naș-tu Maior în legătură cu afacerea Roșia Montană: „Blocarea misiunii este un risc pentru România, iar executarea ei o tratăm ca problemă de siguranță națională”. Când ai declarat asta în fața comisei speciale din Parlament, ți-ai aranjat din suflet darnic o reclamă de zile mari, micule premier!” Micul Lucifer-premier savura vorbele de duh ale colegului de serviciu în poziția culcat pe canapeaua guvernamentală, cu o nară pe sus, adulmecătoare, în timp ce cealaltă nu-și exprima încă nicio opțiune; ochii – oglinda sufletului – au recidivat mai clar definiți și concentrați ca nicicând: un ochi se holba cât ceapa, în timp ce celălalt juisa întredeschis de plăcerea ventilată sultănește. Cine s-ar fi uitat – în ochii lui – ar fi jurat că micul criminal a ochit un țânțar pe tavan și se concentrează să-l ucidă cu forța gândului. Dezechilibrele astea de sincronizare din familia parezelor țin de normalitate în familia de partidă bună, a premierului, unde Popa-socru poartă asimetria la modă tot de la o partidă bună, de vânătoare. Deodată, ofițerul de serviciu în grad de cavaler îl interoghează prietenește: „Da’ de ce-ai sărit așa, ca ars? Parcă nu urmărești ce-ți spun”. Cu reacție întârziată spontan, după cum e firea omului nostru nou, Ponta a sărit deocheat când auzise într-o ureche ordinul de declasificare a reclamei cu bunătățile României. Cu una din fețe, aia mai îngrijorată, și-a deconspirat disperarea: „Băi, ordonatorule de legătură! De peste 10 ani, tresar de câte ori aud cuvântul declasificare; ți-am mai spus-o și știi. Ce mă fac, dacă se va ajunge la declasificarea criminalilor acoperiți și protejați de arhivele noastre de siguranță națională? Habar n-ai cât mă rog pentru sănătatea Nașului, să ne trăiască! Nu mă mai simt suficient protejat de idol și șantajist. Ăștia găsesc prea des motive să-mi bage câte-o sulă-n coaste, ca tatăl nostru Ilici. Declasificarea asta ne-ar mai lipsi și ni se duce dracului toată șandramaua Cooperativei. N-ai văzut cât s-au împuținat completele noastre de judecată și încredere în Instanța Supremă? Datorită Liviei Stanciu și a altor judecători neadaptați la cerințele noastre, ne paște judecata supremă, dar – aici e buba – nu neapărat din cauza lor, ci fiindcă nu vom mai avem capacitatea din vremurile 2001-2004, să ne executăm persoanele incomode și crimele în condiții de siguranță națională. Așa cum ne-a zis recent șeful cel mare, aici aveam o mare vulnerabilitate, iar prevenția este mama, adică este și mama mea, însă nașul vorbea de mama înțelepciunii; după capul meu și al credulilor superficiali, ar fi totuna. După cum am discutat sub acoperișul Cooperativei noua listă cu persoane incomode – acoperiți de-ai noștri riscanți pentru scopurile și imaginea vulnerabilă a Cooperativei, judecători, procurori și oameni de afaceri – care s-au pus rău cu mine și cu interesele noastre, trebuie să dispară de pe fața Pămîntului. Adică nu lista întreagă, cei care vor rămâne înscriși pe lista neagră, după ce ne vom reorganiza o ultimă triere, inclusiv tragerea la sorți pentru câștigătorul tombolei „Norocosul cap de listă”. Noi luăm în serios capul de listă, nu ne jucăm. Când l-am desemnat pe Panait câștigător al tombolei anului 2002 – fără tragere la sorți- a fost o situație specială, presantă, generată de cooperatorii acoperiți-acoliți, afectați și nerăbdători cu cererile lor de execuție în regim de urgență. Dacă îți amintești, chiar cererea mea a fost prima, soluționată pozitiv, cu motivarea supra-comisiei noastre de evaluare-avizare sub acoperișul Cooperativei: eu am avut contribuția magna cum laudae la descoperirea vulnerabilităților neadaptatului magistrat, Cristian Panait, colegul meu la Parchetul General. Nu voi uita niciodată cum m-au susținut atunci, ca întotdeauna, idolul și șantajistul: la recomandarea entuziastă a lui Hrebe, Năstase a parafat motivarea în locul fostului președinte de supracomisie, dispărut într-o fugă suspectă, după un jogging cu un cancer galopant, ca tatăl Constituției; Hrebe și Năstase și-au detaliat poziția hotărâtoare în calitatea lor de cei mai apropiați cunoscători ai contribuției mele decisive, pe linie informativ-operativă, cu macaz de îndrumare-supraveghere în același nod de rețea. Nu-ți amintești cum împărțeam între noi doi sarcinile de urmărire? Pentru mine a fost mai dificil, fiindcă – faptic – chiar n-am fost niciodată coleg cu Panait la Parchetul General, cum mă laud doar pentru mintea credulilor superficiali, ca să nu mă întrebe ce altă treabă colegială am păzit pe lângă victimă. Cum care creduli? Naivii cu discernământul la fără frecvență; ăia menționați în primul rând de Bască ilie.
{Stimați vizitatori ai Grădinii de hârtie, întrerupem aici (e)misiunea de exagerare episodică, pentru un spo(r)t publicitar. Banii înainte de orice!
După pauza strategică-provizorie, veți avea posibilitatea să urmăriți (după sau în reluare] cuvântul final de ordine interioară din capul micului premier. Nimic nu se pierde, nimic nu se cîștigă, totul se reportează! Reclamă, dacă ai unde! Nu ezitați sub acoperiș, apreciați camera infraroșie montană, la mare, iarbă verde, motive de divorț, oriunde doriți să priviți! Cine vede câștigă, cât… văzând cu ochii-oglinda de suflet al comerțului posdecembrist. Ochii care nu se văd se uită pe unde nici nu te aștepți. Vă recomandăm marca de culoarea cea mai evoluată: Squadra azzura cu mani pulite ciuntite și înlocuite cu manipulatori evoluați, de ultimă generație. Prietenii speciei știu de ce.}
(continuare, fără reluare) Micule premier, eu înțeleg unde vrei să ajungi, dar spune-mi cum! Tânjesc la vremurile Procuraturii de unică folosință, din 2001-2004, ca să evităm riscul față-n față cu repartizarea aleatorie a dosarelor pe completele de judecată. Plantația speciei potrivite la locul potrivit ne garantează execuțiile asiguratorii și executarea sarcinilor de serviciu, în condiții de sigurață națională. Pentru atingerea acestui deziderat, crucial nu doar la figurat, numai restaurația noastră la nivelul Ministerului Public, în general, și al Parchetului General, în special cu DNA, ar mai reuși să golească de conținut dosarele periculoase, de urmărire penală. Phiii, câtă dreptate are mama! De când eram pionier în coasta lui Ceaușescu, mama m-a avertizat cu vorbele astea dulci: Ascultă, neterminatule! Când vei fi mare evoluat și vei ajunge pionier al crimei organizate, să nu-ți dorești niciodată să vină americanii! Ai înțeles?”

*
Stimați vizitatori ai Grădinii de hârtie, în analogia mea n-am reușit să exagerez de la cap la coadă. Puritatea în minciună 100% nu-i la îndemâna oricui. Vrând-nevrând, am scăpat niște concepții adevărate și reclame ștergătoare-ajutătoare, ambele strâns legate de standardul de lucru în discuția despre evoluția speciei; reclamele, chiar dacă-s reale și cunoscute, sunt ori mincinoase în esența lor manipulatoare, ori cu înțelesul dependent de discernământul fiecăruia. La fel cum același Ponta a fost servit, în cazul Panait, în interesul Serviciului de ștergere a urmelor, cu o serie de reclame ale prefăcutului procuror autoanchetator Picioruș (deocamdată, un exemplu retroactiv, de la pct.28 ep.16: Panait a avut „în ultimele săptămâni de viață, un comportament anormal.”)
Cuvintele cheie ale înțelegerii adevărului ascuns în orice reclame și direcții exagerate sunt: „Același rezultat” „Nu privi numai unde-ți dictează reclamagiul!” (manipulator, diversionist sau șantajist)

Câtă vreme ne vom uita numai după versiunea exagerată, indicatul avion „Carptair”, copilotat de năzdrăvanul nesătul, nu vom mai observa același rezultat – groapa comună a afacerii Roșia Montană – obținut pe altă cale: cu proiectata lege RM în mână, promovată pe mincinoasele intenții, declarații, reclame și practici adoptate/votate de aceiași exponenți ai manipulării/diversiunii grosolane.

Câtă vreme vom privi numai prin varianta fantasmagogoriței explo-fleoșc Simona Marcela Fica) cu stilul aruncat în forma șantajistă, exagerată și convenită cu cei interesați să obțină cu orice preț același rezultat – moartea necercetată a procurorului Cristian Panait – nu vom mai vedea nicio formă de adevăr, care să explice (dincolo de reclamele blocajului) relația de cauzalitate dintre comportamentul anormal și semnele clinice evidente, specifice otrăvirii/drogării, cu afecțiuni grave ale Sistemului Cerebral Central (stoparea creșterii părului, petele roșii, membrele reci ș.a,  prezentate în ep. 18), înainte de orice aruncare exagerată în derizoriu, o dată de pe terasa și de două ori pe fereastră.

Nu mi-am propus stabilirea adevărului, nici relativ, nici absolut. Ar fi posibilă numai în condiții de onestitate profesională, după o cercetare reală, riguroasă și prin administrarea probelor ascunse. Eu încerc doar să atrag atenția asupra direcțiilor, zonelor și persoanelor necercetate, indiferent cît de contestabilă este următoarea mea afirmație: cercetarea reală a fost blocată preventiv, intenționat și iresponsabil de cei implicați direct și de acoliții lor din aceeași organizație criminală.

39. Aruncarea de pe terasă. Filmul real, după adevărul declarat și acoperit.
Numai jumătate de adevăr (declarat) rezultă din sesizarea depusă de mătușa Eleni Dumitru la Curtea Supremă de Justiție, actual ICCJ, la 06.12.2002, în posesia căreia am intrat după ce-am scris ep.15. Cealaltă jumătate – acoperită – derivă din cauza ce face obiectul criminalității organizate. Cele două „jumătăți” de „adevăr”sunt doar un fel de a nu spune pe șleau cum ponderea hotărâtoare a adevărului acoperit – cu preșul și sub preș – a fost în realitate măturată, ștearsă, colectată și/sau ascunsă cu pubele de siguranță națională, de-a dreptul impertinent și disprețuitor, de lucrătorii și conducerea Serviciului de salubritate al „Cooperativei Avântul”
Ziua fatală: miercuri 10.04.2002. (continuare de la lit. A, ep.18)
„Era înainte de ora 16. Mi-a lăsat un bilet pe care a scris: „E bine ca nici dvs să nu știți”()…M-a rugat să-l las singur în bucătărie, se uita fix pe peretele dinspre răsărit. Se plimba agitat. I-am dat telefon prietenului lui, Traian Moraru, care mi-a spus că vine în jur de 17:15. I-am telefonat domnului Picioruș care mi-a spus să iau legătura cu Traian. () Totul s-a petrecut foarte rapid. Cristian a ieșit din bucătărie, ne-a dat la o parte, atât pe mine cât și pe mama sa. Am încercat să-l reținem, i-am rupt și chiloții în care era. Zadarnic, pentru că era foarte puternic. Mama lui a reușit o dată să-l tragă lângă zid. A căzut moale. Apoi s-a ridicat cu forță și a sărit, așa cum am mai spus, ca un Icar. M-am dus jos în stradă, nepotul meu era pe jumătate sub mașina lui Hagi. Capul, gâtul, fără nici o julitură. Trupul perfect întins. Cu mâinile întinse pe lângă corp, gemea prin gura ușor întredeschisă. Salvarea, o mașină veche din anii ’70, a venit după 40 de minute. Dl Picioruș cu Poliția dirijau mașinile care se strânseseră în jurul casei. Mulți șoferi dădeau telefon la salvare să vină. Nu am înțeles nici până acum de ce Poliția nu l-a fotografiat pe nepotul meu în poziția în care se afla sub mașina lui Hagi, pentru că s-ar fi văzut că nu avea niciun semn la cap. Nepotul meu, în cădere, probabil după ce a realizat ce a făcut, și-a protejat capul. Doctorița de la Salvare nici nu dorea să-l ducă la spitalul de urgență. De ce? L-am rugat pe Traian să intervină. Dorea pur și simplu să îl ducă la IML.”
*
De-aș fi jurnalist-moderator, procuror-acuzator sau judecător-întrebător, mi-aș exprima ultima dorință cu întrebarea – retorică – adresată direct micului premier:
-Pentru mama și mătușa lui Cristian, cine le mai aduce copilul acasă?
*
PS. Pentru categoria grea: „vivi” – „vuvu” – „bubu” sa, după cum le bubuie cel puțin de la momentul apariției ep. 18 (20 iunie anul trecut), când am formulat cîteva precizări de văzut în comentariile de aici.

17 octombrie 2013 at 11:36 26 comentarii

Aniversare cu MCV

Cu doi ani în urmă, în primele zile din februarie 2011, simţind suflarea rece a  justiţiei în ceafă, varanul îşi aduna toţi ciracii sub sorcova uselistă. De-atunci şi până azi, nici supuşii mamei omida n-ar fi reuşit să scuture mai abitir naţia de creier, de bănuţi şi de noroc, decât au făcut-o omizile lui taica felix. Şi cum să nu se dea de ceasul morţii  simţind că binele lor s-ar putea-încheia oricând, după gratii?

…Cine şi-a imaginat că premierul va folosi raportul MCV  pentru scosul castanelor din foc, că va vedea în acest eveniment o oportunitate de a se debarasa elegant de hărţuielile antenei lui felix, de obsesiile copilotului penelist şi de behăielile lui becali, nu s-a lămurit pe deplin că răspunderea lui ca premier n-are nimic a face cu binele promis. Dictate din umbră, acţiunile lui ţin, înainte de toate şi mai presus de logica politică, de scopul cu care a fost investit. Orice altceva şi-ar dori nu poate depăşi condiţia de şantajat. N-a dovedit nici un moment c-ar fi în stare de asta. Să ne amintim că-n urmă cu vreun an vrând să pară mai breaz, mai pro-european decât nevroticul său coechipier favorit al varanului, mai toată presa a sărit să-l laude: iată eroul capabil să se lepede de şoric!… Nici o nădejde! Un mitoman de top format la şcoala de marionete politice îşi trădează poporul, da’ stăpânii, ba.

Scrisoarea adresată Evz, doar „ca exerciţiu”, cum declară, cinic, premierul  nu-i decât încă o dovadă de fidelitate faţă de lanţ. Oricât de sigur de sine s-ar arăta, nu-i greu de dedus că dacă s-ar vedea scăpat de el, de bossul- care-l hărţuieşte ca pe un şoarec la antene, ca şi de beleaua crin, ar pupa toate moaştele şi pe călugărul vasile  🙂 Pân-atunci, însă, până se va- strica socoteala sponsorilor, se descurcă şi el, săracu‘, cum poate! Într-o parte cu aroganţă, în cealaltă, cu capul plecat.

2 februarie 2013 at 13:53 77 comentarii

Cazul Panait, standard de lucru în „Cooperativa Avîntul”(19)

Postat de Bască ilie în „Grădina publică”

    2      3      4      5    6         8        10    11    12   13   14   15    16    17   18   19  20  21   22  23

36. Ia „Explozivul” țeapă, neamule! Ticsit cu falsuri bine primite.

Articolul publicat la 17.03.2011 în ziarul „Exploziv-News”, sub titlul „Victor Ponta este asasinul procurorului Panait”- semnat de jurnalista Simona Ela Fica, trimite cazul Panait pe o pistă păguboasă, ticsită de date false, fictivități stridente, probe ale minciunii, superficialiții și manipulării. Curajul jurnalistei de a-l înfrunta pe Victor Ponta și mai ales aducerea cazului Panait în actualitate m-au determinat o vreme să manifest o politicoasă reținere în lansarea unor critici sau observații, până la un punct (de inflexiune): lăudata ei posesie a unui dosar  Panait, 177/P/2002, este contrazisă de conținutul articolului și de conexiunea acestuia la lumea reală. În acest episod voi demonstra realitatea virtuală și minciunile virtuoase din articolul-țeapă.

a) Rechizitoriul crimei arată infractorul cu degetul mâinii stângi.

Simona Ela Fica și-a început articolul cu precizarea calității materialului ei probator -„rechizitoriul crimei”- cu degetul acuzator al mânii stângi îndreptat spre Victor Ponta. ”Si-l arat cu degetul pe asasin: fostul procuror Victor PONTA! Il arat cu degetul mainii stangi, pentru ca in mana dreapta tin dosarul nr. 177/P/2002, al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia de urmarire penala si criminalistica. Obiectul acestuia este „Moartea violenta a procurorului Cristian Panait. Inculpat: Ponta Viorel Victor”. Dosarul a fost tinut timp de noua ani “la secret”. Ela Fica scoate prima probă crucială din „dosarul cel de taină”: „În urma evenimentului produs la 10.04.2002, ce a constat în caderea lui Panait Nicolae Cristian de la înaltimea terasei propriei locuinte, pe partea carosabila a strazii Logofat Stroici, nr. 35, Sectorul 2, Bucuresti, ne-am deplasat la fata locului si am efectuat cercetarea în scopul descoperirii, fixarii si stabilirii pozitiei si starii mijloacelor materiale de proba. În pofida tratamentului chirurgical aplicat si a masurilor de resuscitare întreprinse de medicii Spitalului Clinic de Urgente Bucuresti, la ora 20,30 s-a înregistrat decesul lui Panait Cristian. Cercetarile s-au desfasurat în cadrul unor versiuni de ancheta elaborate în raport de persoana victimei, profesia si functia sa, locul de munca, anturajul sau, etc. La stabilirea formei judiciare a mortii s-au avut în vedere cele 3 posibilitati de suprimare a vietii: omuciderea, caderea accidentala si sinuciderea.” Prescurtat, voi denumi acest text „fragmentul roșu”; cine îl citește înțelege că autoarea l-a extras din dosarul ținut în mâna dreaptă, nr 177/P/2002. În continuare, după regula convingătoare „ce-i în mână nu-i minciună”, Ela Fica explică proveniența fragmentului roșu: „asa incepe raportul criminalistului din cadrul IGPR, referitor la evenimentul macabru din seara zilei de 10 aprilie 2002. Mai departe, in rechizitoriul procurorului care cerceta moartea violenta a lui Panait (in dosarul real al cauzei, si nu in cel fals […] ) se spune că… Destul cu manipularea!  Să vedem mai întâi de unde provine fragmentul roșu și-apoi vom înțelege ce motive avem să credem în ceea ce mai citește… în continuare! Simona Ela Fica pretinde că ne citește- „mai departe”- din dosarul „real”, nefalsificat, acela din mâna dreaptă, încheiat cu un rechizitoriu împotriva singurului inculpat, Ponta. Evident, așa-zisul dosar fals este cel clasat oficial de Parchetul General la 21.08.2002, soluționat cu concluzia sinuciderii. Cu alte cuvinte, dacă mama și mătușa lui Panait sau orădeanul Alexandru Lele ar solicita la Parchetul General consultarea dosarului 177/P/2002, l-ar primi din arhivă pe cel clasat în urma stabilirii sinuciderii. O astfel de solicitare a fost aprobată. Să vedem la ce ne ajută! 

b) Ela Fica a mințit; în mână nu ținea un dosar, nici real, nici fals.      

În 2007, după insistențe de lungă durată, vreo 5 ani , procurorul suspendat Alexandru Lele a reușit să obțină accesul la dosarul 177/P/2002 – „Moartea violentă a procurorului Panait.” La 26 noiembrie 2007 a publicat în „Gazeta de Bistrița” și „Gazeta de Cluj” articolul intitulat „Cum se îngroapă oameni și dosare în România” din care am preluat declarațiile unor martori și vi le-am prezentat în ep. 11 (pct. 17) și ep.18 (pct. 34 lit. A). Acel articol reproduce la subtitlul „Sec” un extras din dosarul de anchetă a morții lui Panait: fragmentul roșu scris de Ela Fica în articolul ei din 17.03.2011 aici nu provine dintr-un dosar procurat de ea, așa cum pretinde, ci fost preluat prin copy-paste din articolul lui Alexandru Lele, publicat la 26.11.2007 apărut şi în „Gazeta de Cluj”-aici). Jurnalista a mințit sec: nu a avut niciun dosar (nici real, nici fals); dacă l-ar fi ținut în mână, ar fi scris după o filă de-acolo, nu avea nevoie să copieze din articolul scris de Lele cu trei ani jumătate anterior publicării „rechizitoriului” ei. A copiat cu certitudine și are mare relevanță acest fapt; argumente:

b1) Ghilimelele cu nasul sus nu se lasă mai prejos. 

Nu există niciun semn distinctiv în textul fragmentului roșu din cele două articole. Nu se pune virgulă între numele străzii și numărul imobilului, nici înainte de „etc”, dar niciunul din cei doi autori – Fica și Lele- nu a scris normal, fără virgulă între „Stroici” și „nr.35” sau între „anturajul său” și „etc”. Cea mai edificatoare dovadă de copiere, după semne, se vede după poziția ghilimelelor: Ela Fica a scris  cu ghilimele din față-jos numai la începutul frazei roșii și „moartea violentă…”(la fel ca la Lele), or peste tot în restul articolului a scris cu ghilimelele din față sus.

b2) Poza de top ten, fără ten.

Probă fără niciun echivoc: poza documentului, atașată la ambele articole, ordonanța din dosarul „Lele” 102/P/2002 din 29 martie 2002, semnată de Ovidius Păun (dispune „punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva lui Lele Alexandru Florian”). Poza acestui act nu-și avea rostul în articolul Elei Fica, nu era din dosarul „Panait” 177/P/2002 „ținut în mână” și nu pomenește niciun cuvânt despre semnificația sau justificarea prezenței acestui act fotogenic; s-a gîndit doar că „dă bine” să apară ceva sub formă de document, enigmatic, cu scrisul aproape indescifrabil într-o imagine foarte neclară, așa cum a preluat-o din articolul de ziar. (Lele avea motive să prezinte acea ordonanță în propriul articol, era cauza lui, dovedea intervenția fără drept a procurorului milițian Ovidius Păun în dosarul luat abuziv de la Panait; s-a întâmplat să-i iasă poza neclară, dar la Ela Fica apare  doar ca material de umplutură, semn că dosarul ținut în mână era atât de inexistent încât nu-i oferea niciun alt act bun de prezentat ca probă; a pus o poză pentru gură-cască). Ca să nu mai aveți îndoieli în privința copierii operate de Ela Fica din articolul procurorului Lele, încercați să salvați ambele poze ale ordonanței! Va apărea același nume de poză: „10_top”. Q.E.D. Ela Fica nu deținea dosarul lăudat ci doar a furat de la Lele și a ascuns adevărata proveniență. Întregul articol al Simonei Ela Fica a fost inventat, presărat cu date false și trasferate forțat din alte vremuri, preluate superficial din amintiri și de nicăieri; a ținut să pară convingătoare cu așa-zisa posesie a unui dosar, inclusiv prin copierea frazei roșii și a actului pozat în ceață, pentru ca astfel să includă lejer celelalte inepții. Această scamatorie, copy-paste de la Lele, probează intenția autoarei și îi demolează întregul edificiu; celelalte date nu prezintă nicio credibilitate, dar voi demonstra și punctual adevărul despre minciună.             

c) „Mai departe”, inepțiile citite din același dosar de nicăieri.     

Cu o imaginație ciudată, Ela Fica ne citește „mai departe” despre puterea lui Ponta, halterofilul în stilul aruncat oameni cu o constituție fizică de două ori mai mare decît a lui, dar cu o precizie de poveste, așa cum i-a fost scris în rechizitoriu: de 2 ori pe fereastră și o dată de pe terasa blocului. Ponta tocmai mai aruncase și o privire în ochii mătușii lui Panait, când îi deschisese ușa de intrare la o cafea. În ultimul episod, nr. 20, voi prezenta concluziile mele- fără să le atribui pretențiile  unui rechizitoriu- or, pentru a evita repetarea unor idei, nu voi mai pierde timpul acum să demontez inepția despre singurătatea aruncătorului inculpat. Reamintesc  pe scurt ce am susținut anterior: Ponta a declarat public că nu s-a văzut niciodată cu Eleni Dumitru, nu o cunoaște, iar mătușa lui Panait nu a infirmat acest aspect; a scris în cererea înaintată la ICCJ în 6.12.2002 despre spusele nepotului ei „Câinele de Ponta m-a aranjat”, dar nu a susținut că aceste cuvinte le-a auzit după aruncarea de pe terasa blocului ci cu 12 zile înainte de acest tragic moment.

 d) Un procuror fantomă acuză, dispare și rămâne necunoscut.

„Procurorul care a dat rezolutia de incepere a urmaririi penale impotriva lui PONTA a fost, in doi timpi si trei miscari, pensionat fortat, de catre ministresa Rodica STANOIU. Un alt procuror a luat “cazul” si, la ordinele lui Botos – procurorul de casa al lui Nastase si Hrebenciuc, a falsificat toate probele astfel incat moartea procurorului panait sa para o sinucidere.” Fals și imposibil! Teodor Ovidiu Sârbu  a fost desemnat procuror de caz de la începutul anchetei și a instrumentat fără întrerupere dosarul „Panait” 177/P/2002 (alături de Ilie Picioruș) până la 21.08.2002, când a dispus clasarea prin ordonanță semnată de el. (fapt confirmat și de Alexandru Lele în articolul menționat). În acestă continuitate a procurorului Ovidiu Sârbu nu avea cum să se interpună ca titular de caz niciun procuror fantomă, dar nici Ovidiu Sârbu nu a fost cel pensionat forțat și înlocuit, întrucât el a ieșit la pensie abia la 01.03.2009 (aici). Am prezentat în ep. 16 pct. 27: presa l-a identificat pe procurorul Ovidiu Sîrbu de la începutul investigației; „Adevărul” din 12.04.2002: „Dupa ce au aflat identitatea victimei, politistii bucuresteni, insotiti de procurorii Ilie Piciorus si Ovidiu Sarbu, din cadrul Parchetului General, s-au deplasat la fața locului.” (aici). Ulterior, Sârbu este prezent în mai multe conferințe de presă, cum ar fi din 30.07.2007, cu 3 săptămâni înainte de clasarea dosarului: „şeful secţiei Criminalistica din cadrul Parchetului Curţii Supreme de Justiţie, Ovidiu Sîrbu (procurorul care conduce ancheta în cazul Panait)”(aici) Convingătoarea autoare de povești citește din actele procurorului fantomă, dar nu-i știe numele; asta nu merge nici în glumă.      

e) Procurorul Ilie Botos practica hipnoza de la distanță?  

Să ne înțelegem! Până la clasarea dosarului- la 21.08.2002 – are sens să invocăm  posibile intervenții pentru distorsionarea adevărului și schimbarea rezultatului real al cercetării judiciare prin falsificare, mușamalizare, ignorarea intenionată a unor probe etc, dar după închiderea dosarului – odată cu stabilirea sinuciderii ca formă judiciară a morții violente- nu mai poate fi vorba de nicio răsturnare a concluziei. Desigur, astfel de practici neortodoxe sunt posibile și după clasarea dosarului, însă cel mult pentru menținerea și protejarea rezultatului fals, nicidecum pentru răsturnarea situației de fapt și a rezultatului anchetei. Or, Simona Ela Fica prezintă o fantasmagorie ordonată de Ilie Botos (Un alt procuror a luat “cazul”) și s-au  falsificat probele „astfel încat moartea procurorului Panait să pară o sinucidere”, adică până la clasarea dosarului în data de 21.08.2002; or, Ilie Botos lucra în acea perioadă la Parchetul Militar Cluj (până la 1.09.2002), nicidecum în Parchetul General. (aici). Era imposibil să dea vreun ordin în PG sau, dacă vreți, ar fi reușit doar paranormal, dacă ar fi practicat hipnoza de pe dealul Feleacului. Abia la 1 septembrie 2003 a fost numit procuror general, după ce fusese adjunctul lui Amarie în autonomul și independentul P.N.A.(aici). Astfel de trimiteri scrise fără menajamente, ca pentru cititori de gură-cască, îmi repugnă.

f) Dosarul Gheorghiu, prima ficțiune: Ponta l-a luat de unde nu-i.

Crima fără mobil este ca gluma nesărată, iar Ela Fica a înțeles condiția asta stringentă și a motivat crima inculpatului Ponta cu o poftă nebună: să smulgă din mîinile lui Panait dosarele avute în lucru la acea vreme- aprilie 2002- și să le dea dispărute, mai exact, să le facă moarte, după cum ne-a lămurit ea în încheierea articolului. Povestitoarea nu uită să menționeze cât de periculos devenise Panait pentru șefii lui, ordonatorii mobilizării criminale pentru vînătoarea de dosare, dar nu oricare ci doar cele nominalizate de ea cu o precizie de invidiat: „Sa vedem insa de ce devenise Panait atat de periculos pentru sefii lui incat sa ii ordone suprimarea, iar executantul Ponta sa o si duca la indeplinire. DOSARELE LUI PANAIT: In primul dosar, procurorul ancheta furtul masinii deputatului PSD Viorel Gheorghiu. In urma anchetei, Panait a stabilit ca deputatul si-a inscenat furtul autoturismului BMW, pentru a obtine, in mod ilegal, 2,2 miliarde de lei, valoarea asigurarii.” Minciună sfruntată! Panait încheiase de multă vreme ancheta în cazul respectiv, iar Ponta nu avea cum să mai vîneze acel dosar; urmărirea penală a deputatului Gheorghiu fusese finalizată în urmă cu două luni de la data morții lui Panait, 10.04.2002; mai exact, dosarul Gheorghiu a fost încheiat prin rechizitoriul din 12 februarie 2002 și înaintat imediat ministrului justiției, pentru inițierea procedurii de ridicare a imunității în Camera Deputaților; vedeți proba mea, adresa Ministerului Justiției nr. 101/18.03.2003 (însoțită de dosarul penal 446/P/2001), înregistrată la Camera deputaților sub  nr. 184/18.03.2002 „Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a finalizat cercetările și prin rechizitoriul din 12.02.2002 a dispus trmiterea în judecată a inculpaților Săsărman Ion Nocolae, Bobu Mihai Cătălin, Pășălău Nicolae și Iosif Robert și au disjuns cauza în ce îl privește pe deputatul Gheorghiu Viorel. Vă solicit: ridicarea imunității parlamentare și încuviințarea trimiterii în judecată a domnului deputat Viorel Gheorghiu.” (aici-pag.3)    

g) Dosarul „Daniela Năstase” nu a fost radios ci Radio Erevan.

„Un alt dosar pe care Panait il avea in lucru era cel al soţiei lui Adrian Năstase, care era cercetată pentru apariţia īntr-un cont bancar a 400.000 de euro nejustificabili.” Minciună ca-n bancul cu Radio Erevan: Daniela Năstase nu a avut dosar la Parchetul General ci la Oficiului National pentru Prevenirea si Combaterea Spalarii Banilor (OPCSB); cazul referitor la acea sumă nu avea cum să ajungă la PG până în 2002 ci, dimpotrivă, fusese mușamalizat din fașă încă din ianuarie 2001, la OPCSB, de noul șef- Ioan Melinescu- numit de Năstase prin HG 1.399/30.12.2000. Probez cu sentința nr. 1.743 pronunțată la 15.12.2011 de ICCJ în dosarul „Mătușa Tamara” (nr. 8.237/1/2009); instanța a reținut contribuția lui Melinescu la îngroparea dosarului OPCSB nr. S3439/1999 prin decizia de clasare nr.10 din 24.01.2001; nimeni nu contestă acoperirea cazului și chiar dispariția completă a dosarului (au fost audiați martori în proces pe acest aspect); clasarea din ianuare 2001 a blocat raportarea cazului la PG și nu s-a săsuflat nimic până în 2006. (pag 18 și 40-aici). Dosarul „Dana Năstase”, o ficțiune proast ticluită.

h) Fictivitatea continuă: Panait a cercetat un dosar „Stănoiu” inexistent.      

„Alte dosare aflate in lucru ale lui Panait: spalare de bani Ovidiu Tender, si modul în care a vândut fraudulos, către Petrom, o casa din domeniul public, însăși ministresa de atunci a Justitiei, Rodica Stanoiu.”. Aberant! Casa și terenul aferent, din Filiași, vîndute de Rodica Stănoiu în octombrie 2001 cu peste 100.000 dolari, nu au format obiectul unui dosar penal la PG nici până în martie-aprilie 2002, nici anterior, nici ulterior: Panait nu avea cum să aibă în lucru un dosar inexistent. În cele cîteva luni de la tranzacția perfectată de Stănoiu, nici presa nu a avut timp să afle despre această vînzare, cu atât mai puțin n-a fost vreme să apară vreo sesizare penală împotriva ministresei justiției; abia la sfîrșitul anului 2002 au început să se agite zvonurile de presă și spiritele liberale, în frunte cu contabilul- purtător de cuvânt Eugen Nicolaescu: atunci -la 09.12.2002- a apărut una din primele solicitări adresate autoritatilor statului sa verifice modul in care ministrul justitiei a perfectat afacerea. (aici) Nici urmă de vreun dosar Stănoiu în mîinile lui Panait: asta-i o minciună mare cât casa vîndută la un preț de vreo 40 de ori mai mare decît valoarea reală. De altfel, Rodica Stănoiu nu avut niciun dosar în perioada mandatului PSD, 2001-2004; primele dosare de cercetare penală au vizat-o abia în 2005, la sesizarea noului ministru al justiției, Monica Macovei, cu privire la stenogramele PSD și pensia de serviciu încasată fără drept.  

i) Ați mai văzut dosar înregistrat înainte de săvîrșirea infracțiunii?

Vedeți acum, în închipuirea producătoarei de dosare fictive! Cazul Tender, inclus de Ela Fica printre minunile lucrate de Panait, bate la toate capitolele povestea despre ce-a fost mai întâi, oul sau găina? Dosarul sau infracțiunea? Ambele au lipsit cu desăvârșire până în aprilie 2002. Era imposibil ca Panait să fi avut în lucru un dosar înregistrat la PG înainte ca Ovidiu Tender să comită faptele. A fost acuzat, dar ulterior, de mai multe infracțiuni pentru fapte comise alături de alți tovarăși… după iunie 2002. Vă demonstrez aici cît se poate de simplu și direct: până în aprilie 2002 nu existau nici dosarul penal, nici faptele lui Tender; au fost reținute fapte de natură penală – inclusiv spălare de bani – comise de Ovidiu Tender în dosarul RAFO-Carom, dar este precizată negru pe alb perioada infracțională – după iunie 2002 – în motivarea deciziei pronunțate la 5.06.2008 de Curtea de Apel București : „procurorii au reținut o perioadă mai lungă de timp ca perioadă infractională, respectiv iunie 2002-decembrie 2004, deși în primele acte de urmarire penală au avut în vedere perioada ianuarie-decembrie 2003”(aici) Cu toată extinderea cercetării în perioada dinainte de ianuarie 2003, nu există fapte penale comise înainte de iunie 2002; ca să nu mai fie niciun dubiu legat de vreun dosar, vedeți comunicatul Ministerului Public din 23 august 2006, cu poze colorate, de unde rezultă fără echivoc: SC Tender SA Timișoara nici nu a dobîndit înainte de iunie 2002 calitatea de acționar sau asociat la SC Carom SA Onești sau altă societate comercială din cele enumerate. (aici). Doar cu mașina timpului dat înapoi ar fi ajuns dosarul „Tender” la Panait, până în aprilie 2002.  

j) Pierderea noțiunii timpului (ne) trimite în realitatea virtuală.

„In urma disparitiei tragice a procurorului Panait, cloaca din spatele lui Ponta l-a recompensat generos, pentru crima savarsita, pe imberbul “procuror”: in acelasi an a devenit, hodoronc – tronc, sef al corpului de control al Primului-Ministru Nastase.” Incredibil de imposibil ! In urma disparitiei tragice a procurorului Panait, în 10 aprilie 2002,  Ponta nu a fost recompensat „cu hodoronc-tronc în același an”, fiindcă era deja șef al corpului de control al PM încă din aprilie 2001 (a se vedea ep. 5). Aceeași întoarcere aberantă în timp este repetată uimitor și mai cu spor în finalul articolului fantasmagoric, pentru a reda din nou mobilul crimei pe direcția falsă a dosarelor anume vânate de Ponta, ignorând lamentabil faptul că acesta nu mai exercita funcția de procuror în PG de un an de zile: „Imediat dupa moartea lui Panait, aceste dosare (mai putin al procurorului Lele) i-au fost date lui Ponta. N-a apucat nici macar sa le rasfoiasca pentru ca, nu-i asa, a fost numit sef de control guvernamental. Si le-a facut sa dispara! Moarte, precum colegul pe care l-a impins pe fereastra cu sange rece!” Fără scrupule! Toate dosarele plasate de Ela Fica în mobilul crimei și date post-mortem lui Ponta, precum rechizitoriul susținut de minciuni de la A la Z, au căzut ca vacile din biblioteca Radio Erevan. Jurnalista doar a aruncat bolovanul și a fugit cu satisfacția de a fi păcălit o mulțime de cititori de bună-credință, dar grăbiți să digere făcătura pe nemestecate.

37. Qui prodest? Șantajiștilor (!) Da, șantajiștii l-au dus de nas, din toate pozițiile, pe cel mai șantajabil premier din toate timpurile.  

Jurnalista Simona Ela Fica, administrator și acționar unic „Exploziv-News”, l-a lucrat pe Ponta după comanda clientului: șantajistul. Momentul ales pentru lucrătură: primăvara anului 2011, când Ponta promitea să devină premier, după un an de conducere a PSD; altfel, șantajistul și jurnalismul de șantaj nu ar mai fi stârnit cazul la 9 ani de la moartea lui Cristian Panait. Scopul comandat: șantajistul își va fi asigurat statutul de privilegiat în coasta lui Ponta, prin manipularea acestuia după pofta inimii (Ponta poate fi suspectat de orice, dar în niciun caz de inteligență; șantajistul aspirant la funcții de prim-plan și/sau pentru protecție judiciară, în fază procesuală avansată, l-a făcut pe micul șantajabil așa cum a poftit și l-a dus de nas acolo unde-i profitabil șantajul de optimă folosință). Cerințele comenzii primite de coautoarea Ela Fica de la șantajistul de serviciu: a) articolul-sperietoare a fost planificat să-l bage pe Ponta în toate boalele, să mizeze în primul rând pe implicarea reală a lui Ponta în moartea lui Panait, dar să folosească date fictive (altfel n-ar mai fi fost șantaj, ci denunț… care ar lovi și șantajistul deținător de date reale; faptele reale se țin secret, tocmai pentru a obține efectul șantajului); b) să țină aprinsă permanent flacăra manipulării micului șantajat, prin menținerea amenințării cu divulgarea altor secrete încriminatoare, ca sabia lui Damocles deasupra capului lui Ponta (a se vedea în articol, pe lânga așa-zisa posesie a unui dosar, provocarea de cacealma prin invitarea lui Ponta într-o emisiune TV cu dosarul pe masă, impresie lăsată de jurnalista de șantaj cum c-ar fi hotărâtă să-l facă praf pe măsură ce articolul „VA URMA!”- scris ca niciodată cu majusule săritoare în ochi, dar în realitate Ela Fica doar făcea jocul șantajului comandat; a stors tot ce însemna minciună și nici nu avea ce să mai urmeze… conform înțelegerii cu șantajistul principal); c) șantjistul se obligă, față de jurnalista de șantaj în consens, să-l liniștească pe șantajat, încît să nu reacționeze față de autorul articolului de presă, iar astfel șantajistul își adjudecă o cotă suplimentară de influență profitabilă din partea premierului victimă; cu alte cuvinte, Ponta știe cine i-a dat asigurări că va lua măsuri ca Ela Fica să nu continue serialul divulgărilor periculoase: acela-i șantajistul, iar cel mai șantajabil premier nu și-a dat seama de existența unei înțelegeri prealabile între șantajist și executantul de presă complice; d) comanda de șantaj jurnalistic împotriva lui Victor Ponta mai are ascuns un aspect: cum este posibil ca Ponta să nu reacționeze în niciun fel față de șirul de minciuni cuprinse în articol? Simplu: pe de o parte, nici Ponta nu le-a sesizat, dar pe de alta, char dacă le depistează și se agită în vreun fel, primește de la șantajist o explicație cutremurătoare: jurnalista i-a arătat doar ce-i în stare să inventeze, dar nu-i recomandabil s-o provoace să arate și datele reale, devastatoare; e) jurnalismul de șantaj are partea cuvenită, înflorește și etaleză fără jenă cazul Panait cu puzderia de falsuri și minciuni vîndute înclusiv la export, ca pe un titlu de glorie, adaptat și la cerințele evenimentelor la zi, repetitiv, în același grafic… al sabiei lui Damocles pe capul șantajabilului; așa cum apare din 26.06.2012 încoace (aici); f) în fine, înțelegerea dintre jurnalismul de șantaj și șantajiștii arondați pe lângă funcțiile profitabile, cum ar fi cele de președinte PSD și premier, creează premisele șantajului organizat pe același cap de victimă șantajată și deconspiră existența implicațiilor reale în cazul Panait, nu doar ale micului șantajat; șantajiștii, la fel de cunoscători ai trecutului criminal – ca Adrian Năstase,  procurorul George Bălan, alți șantajiști de serviciu, cu și fără interpuși – transmit involuntar temerile adevărului cum ar fi concluzia că moartea procurorului Cristian Panait nu a fost elucidată, nici pe departe, prin clasarea dosarului redus prin absurd la tăcerea sinuciderii. O răscruce de drumuri – al autorilor crimei de acum 10 ani și respectiv al șantajului reactualizat- pare să atragă în sfârșit și destinele unor români fericiți.

19 iulie 2012 at 14:04 232 comentarii

De la răul cel mai mic la binele utopic?

Ca rod al justiţiarismului, radicalismul poate face ravagii într-o comunitate. Ca exteriorizare a unui subiectivism înfierbântat şi războinic, radicalismul îşi caută discipoli dornici să se oglindească în ascuţişul sabiei sale hrănindu-se spiritual din duşmănie, negativism, conflict. Altfel spus, printr-un mod de a trăi agresiv, intolerant, prin blocaje distructive, sărind peste reguli şi argumente, înconjurându-se cu prozeliţi de aceeaşi factură, practicanţii radicalismului tind a înlocui brutal ordinea normală a unei societăţi cu vrerea lor înşelătoare şi rapace. Iar când intoleranţa excesivă faţă de presupusa netrebnicie a inamicilor se dovedeşte a fi dublată de maximă îngăduinţă faţă de fărădelegile proprii, avem imaginea robot a politicianului autohton sau prototipul jurnalistului cu zgardă. Şi astfel, inducându-se constant, incultură, lehamite, insalubritate, în societate, toate astea, de la un punct, duc la o stare de deprimare perpetuă şi o tristă obişnuinţă. Dar ce se-ntâmplă când, gândind, realist şi tolerant, binele necoaptei şi prea iute-mbătrânitei noastre societăţi, se optează pentru răul cel mai mic nădăjduind, cu încăpăţânare, în promisiunea lui de a deveni, dacă nu binele absolut (să fim raţionali!) cel puţin, un bine modest şi perfectibil? …Dacă răul cel mai mic vede aici o slăbiciune favorabilă sieşi pe care o exploatează repetat şi fără scrupule? Nu seamănă asta a vinde un bine utopic? Nu-i un soi de şantaj? Şi la ce altceva duce această ipocrizie decât la creşterea concurenţială a ambelor rele, drept care alegând răul cel mai mic, e posibil, de fapt, să perpetuăm o spirală a răului?

13 februarie 2011 at 21:37 89 comentarii

Ferma crocodililor

S-a cam dus vremea siestei crocodililor sătui sub vântu’ blând din „primăverii”. Prea multe ouă în acelaşi coş, riscuri mari, duşmani mulţi…  Doar micul pontalog să fii ciugulit cu ceva folos din vorbele înţelepte ale maestrului său, marele oolog de cornu-zambaccian. Prea puţin şi cam degeaba dacă, dincolo de soarta dărăpănatei ferme, dai cu ochii de prăpădul de la orizont! Până şi pasărea magistră şefă a măiestrei tagme, ciugulitoare între dinţii solzosului său partener de viaţă şi idealuri juridice a rămas fără clonţ. Când e să-i căşuneze destinului pe cineva, cine să-l mai ajute? Colegul de „prestaţii” de taină de la Înalta Curte?… Nepoţii, pe care se jură?… Şantajaţii cu „foiţe” pe principiul „loialităţii”? „Din toate motivele care ţi le-am expus, câte o hârtie din trecutu’ fiecăruia, i-am ţinut pe loc şi i-am făcut fideli”  se confesa  senatorul voicu camaradului mazăre. Şi cu toate astea, cum îl văita recent iliescu, „să fie ridicat ca un infractor de rând de pe stradă”? „S-a dat o soluţie strâmbă. Am făcut nu ce era omeneşte posibil, mai mult decât atât. Mă jur pe nepoţii mei!” …Să nu fi fost, oare, magisterul florin al vioricăi destul de fidel într-o Românie pe care don’voicu spunea că o are în mână? De fapt, nici n-a lipsit mult, sub ocrotirea înalţilor fermieri, demnitari, magisteri, sereişti şi poliţai clociţi din ouă de astea, ca ţara întreagă să se umple de crocodili. Cum să nu le fie jale acuma, adică mita şi şantajul să-şi piardă puterea? S-ajungă valorile politichiei la mâna „poliţiei politice a preşedintelui”, aşa cum le plânge crin? Păi ce spune fidel al degeaba’garantatului geoană, sărind în apărarea confratelui de crescătorie de la Baia Mare, nu-i ce susţine şi don’ voicu? „Asta-i România lui Traian Băsescu… Bani, şantaj, asta-i crimă organizată, nu automatu’ pe stradă!”

19 martie 2010 at 13:41 165 comentarii


Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 900,540 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.360 de urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 900,540 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: