Posts tagged ‘schimbare’

Cu compromisul înainte până-n pânzele roşii

… De douăzeci şi ceva de ani votez, ca şi mulţi alţii,  pentru schimbare. Am votat pentru martirii revoluţiei dar au ieşit falsificatorii ei. Am ales PNL, DA, PDL şi a ieşit, constant, PCR&securitatea. L-am aplaudat pe regele Mihai, am şi sperat, un timp, că „monarhia salvează România”, până când monarhia a ieşit la braţ, tot cu PCR-ul şi securitatea. Orice partid am ales, s-a dovedit a fi deturnat în favoarea frânarilor şi jefuitorilor ţării. Iar între ei, de fiecare dată, am văzut şi dintre cei pe care i-am votat. Nu puţini. Nu-i nimic, mi-am zis, data viitoare va fi altfel. Şi data viitoare din nou am votat pentru schimbare. Am împăcat şi capra şi varza. Şi lupul şi oaia. Nu ştiu dacă am ajuns  o turmă- varză, dar locul e  mai plin ca niciodată de capre şi lupi.

Nu cred că există cineva atât de naiv încât să creadă că între politic şi moral se poate pune semnul egal. Nicăieri în lume. Dar nicăieri în lume minusurile morale din politică n-au avut efecte  mai năucitoare ca aici şi un preţ mai usturător pentru viitorul ţării. Nu pledez pentru talibanism şi  nici pentru compromis. În orice ţară civilizată, în materie de politică  e nevoie şi de compromis, ceva acceptabil până nu depăşeşte limitele unei raţiuni oneste. “Eu cu cine votez?“, întrebarea, devenită perenă, a cetăţeanului turmentat din celebra “Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale a trecut din registrul vesel în cel grav. Dilema alegerii între moral şi politic are, mai mult ca-n alte părţi şi alte vremi, aici şi acum, o miză enormă. Vitală. Şi n-avem cum ieşi din starea perpetuă de turmentare cât n-am aflat “cu cine am votat?” Şi până nu vom găsi o soluţie adecvată la întrebarea: “ cu cine voi vota de aici-nainte?”

15 decembrie 2012 at 15:27 85 comentarii

Învierea

Isus murise. Doi oameni, dintre  neştiuţii care crezuseră în El, se îndreptau spre Emaus, o mică aşezare aflată la câţiva kilometri de Ierusalim. Mergeau către Emaus sau către neant. Îşi pierduseră  toate visele şi orice entuziasm. Nu mai puteau crede în nimic. Lăsaseră totul pentru El, îl urmaseră zi şi noapte, speraseră că avea să elibereze lumea de rău, credeau că nu-i va părăsi nicicând. Nu erau dintre cei doisprezece, nu ocupaseră locurile din frunte, erau nişte anonimi, sărmani, care-L urmaseră încercând să se facă şi ei de folos: să-i cheme pe oameni să-L asculte pe Învăţător, să-i consoleze pe cei care nu se putuseră apropia prea mult. Şi iată că totul se sfârşise. El murise fără a încerca să se apere şi toţi cei care, săptămâni la rând, se îmbulzeau să-i fie în preajmă acum îl abandonaseră. Până şi cei mai apropiaţi, ucenicii săi iubiţi, se ascunseseră înspăimântaţi. Se povestea chiar că Petru jurase că nu-l cunoaşte pe Isus.  … I-a ajuns din urmă un alt om. Îi ascultă o vreme, apoi le vorbi de istoria lumii, de Moise şi profeţii. I-a făcut să-şi deschidă inimile, aîmpărţit pâinea cu ei şi s-a făcut nevăzut. Abia atunci l-au recunoscut. Au ieşit din întuneric, din deznădejde şi s-au  reîntors la Ierusalim. S-au regăsit cu alţii rămaşi în neagră disperare. Un grup de ţărani, câţiva  pescari, oameni  neştiutori de carte, nişte amărâţi, furioşi,  cu moartea în suflet, care aşteptau noapteaca să fugă din acest oraş întunecat. Au aflat de la cei doi că Isus este viu, dovada fiind  faptul că-L văzuseră, vorbiseră şi mâncaseră împreună cu El. N-au crezut imediat cum n-au crezut nici ce le spunea Maria Magdalena, prima căreia i se arătase, în zori, când femeile găsiseră lespedea mormântului dată la o parte şi, în mormântul gol, doar giulgiul! Nu-L recunoscuse nici ea imediat şi nici ucenicii. Iar lui Toma, cel mai sceptic dintre ucenici, i se oferi cea mai concretă dovadă, când Isus însuşi, îi întinse mâinile cu urmele cuielor să le pipăie. Asta povestesc, fiecare în felul ei, Evangheliile. Am putea pune la îndoială veridicitatea lor, mai ales după ce au trecut două milenii. Dar, neîndoielnic, ceva extraordinar s-a petrecut în zilele acelea, ceva exploziv, o erupţie de credinţă care i-a făcut pe toţi oamenii aceia deznădăjduiţi în noaptea care a urmat morţii Sale pe cruce să se  schimbe  integral. Ceva ce i-a făcut să vorbească neîncetat despre  toate acele lucruri şi nimic să nu-i sperie ori să-i oprească; nici moartea! Ceva, adică întâlnirea lor cu Isus cel înviat. Nici o dovadă istorică, religioasă, arheologică -şi au apărut suficient de multe în tot cursul celor două milenii- mai cu seamă în ultimele câteva zeci de ani, nu e mai  grăitoare decât schimbarea acelor oameni. Fiecare are dreptul să pună la îndoială faptul. Dumnezeu vestit atunci de Isus  respectă într-atât libertatea oamenilor încât îi lasă să aleagă. Ceva s-a petrecut în acele zile, ceva care a schimbat cursul lumii.

Surse: Evangheliile, „Isus” de Jacques Duquesne

15 aprilie 2012 at 00:00 46 comentarii

Agitaţie

Dincolo de orice „bun simţ”, recentele manifestări, dovezi clare de ereditate politică, merită văzute îndeaproape. La fel cum vulcanologi profesionişti nu se dau înapoi de a ajunge aproape de craterul în erupţie, politologii şi sociologii adevăraţi (nicio confuzie cu comedianţii de pe sticlă numiţi „analişti”) au ce să observe examinând nervozitatea exacerbată a magmei media ieşită din adâncuri şi clocotul subteran al intereselor de clan care aruncă-n afară nori sufocanţi de cenuşă sindicalistă. Şi pe cei doi puppets eşuaţi într-o obsesie.  Fiecare cu dublu discurs, amândoi cu aceleaşi dorinţe. Cu cei doi, unul pe stânga (tusea) altul pe dreapta (junghiul) politica post decembristă românească a atins dead-line-ul istoric: îşi  mănâncă coada! Tot ce spun arată fără dubiu, prezenţa genelor paterne la ambele progenituri şi la cel din stânga şi la cel din dreapta. Şi prin tot ce fac aceste exemplare, ambele născute în mediu controlat, crescute în captivitatea corupţiei politice de top, minciunăria din rezervaţia postcomunismului autohton devine mai vizibilă  decât oricând. Chiar şi profanii pot distinge trăsăturile comune de „familie”.  Şi că, prin ei,  maimuţăreala a ajuns să se manifeste aproape la fel de „original” precum în politica carboniferă din anii ’90 a lui ilici, genitorul de democraţie  mioritic-dâmboviţeană. Paradoxal, însă, momentul pare a fi favorabil pentru schimbare dar nu cea pe care o forţează aliaţii. Probabil că de asta se tem.

25 septembrie 2010 at 11:07 9 comentarii


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 930.390 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.449 de urmăritori

Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 930.390 hits
Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat: