Posts tagged ‘Shangai’

Aventuri în China (10,11)

Postat de Crengulin în „Grădina publică”

La Shanghai ne-au cazat într-un fel de cămin cu regim de hotel. Din fericire, patul era normal, ca şi cel din Wuxi. Un campus uriaş cu mulţime de clădiri. Primul popas în marea aulă, unde rectorul ne-a povestit despre realizările universităţii de la înfiinţare în 1912 toamna, inclusiv încurajarea înscrierii străinilor la cursurile de inginerie, masterat sau doctorat. După introducerea rectorului, am luat-o la pas pe la punctele de interes din campus. Prima staţie: la muzeul balenelor, cel mai mare din Asia, tot felul de fosile şi machete cu balene şi alte rude. Mă simţeam ca-n Jurassic parc. După machete şi oase de mamifere am trecut la peşti, sute şi mii de specii în cel mai şi cel mai mare muzeu de peşti de conservaţi în formol. Noi am văzut doar vitrina nu şi atelierul de producţie, nu eram curios să simt mirosul de formol. Universitatea avea şi o secţie de academie navală, cu un simulator de pilotaj, o cameră asemănatoare cu centrul de comandă de pe o navă, plus monitoare pe care puteai vizualiza poziţia navei. Vizita s-a încheiat la bazinul de încercare, aici se testau diferite unelte de pescuit, bineînţeles la o scară redusă. Se simulau valuri şi alte condiţii întâlnite în ocean pentru a determina forţele ce acţionează asupra frânghiilor şi plaselor de pescuit. După calcule şi calcule, se determina dimensiunea şi forma uneltei de pescuit, precum şi caracteristicile aţei de pescuit şi a frânghiilor. Normal că era mai ieftin un astfel de bazin decât să faci încercări în ocean unde lesne puteai pierde unealta la fundul oceanului. Când flota românească de pescuit oceanic era la apogeu, un profesor de al nostru a proiectat ceva asemănător aproape de Facultatea de Piscicultură. O construcţie reuşită cu structura de rezistenţă finalizată-n ’89, după care s-a ales praful de pescuitul oceanic şi proiectul a fost oprit. Macheta clădirii încă tronează în laboratorul profesorului, la fel plasa pungă, traulul şi talienele marine, şi astea tot machete.
*****
După amiază, profi şi cursanţi am plecat în cartierul Pu Dong, un fel de New York la scară mai mică, zgârie nori, străzi suspendate şi noduri rutiere pe mai multe nivele. Un loc special acolo era aquariumul, unul din cele mai mari din lume. Peste 450 de specii de animale acvatice de pe cinci continente şi patru oceane. Sturioni, anghile, discuşi, ţipari, pirania, peşti clovn şi câte şi mai câte specii. În cel mai mare bazin erau rechini, ne uitam cum îi hrăneau scafandrii. Noi, turiştii treceam printr-un tunel de sticlă, timp în care aproape vedeai cum îţi fac colţoşii cu ochiul. Am petrecut câteva ore bune acolo, mă simţeam ca peştele între peşti. După aquarium am avut timp liber, ne-am împrăştiat care încotro, în grupuri grupuleţe. Peste drum de aquarium era turnul de televiziune, Pearl Tower, se putea vizita, dar chiar alături era Jin Mao Tower, care era şi mai înalt. Aşa că, împreună cu Elisabeth, Uriel, Peter, Eddison şi Pepe am cumpărat bilet pentru a urca în a treia cea mai înaltă clădire din lume. La baza turnului, în timp ce aşteptam liftul am vizionat top teen cele mai înalte clădiri din lume. Pe locul patru, încă figurau turnurile gemene din New York, chiar dacă nu mai erau în picioare de un an jumate, probabil, în semn de respect. Pe prima poziţie erau turnurile Petronas din Malaezia 452 m, pe doi Willis Tower din Chicago 442 m, iar Jin Mao pe locul trei cu 421 m. În prezent ocupă abia locul doişpe, cea mai înaltă clădire având o înălţime aproape dublă, Burj Dubai cu 828 de metri. În lift te simţeai ca-n avion, urechile indicând diferenţa de altitudine. Viteza de urcare era de 9.1 m/s, astfel încât am ajuns în vârf în mai puţin de un minut (45 de secunde). Din vârf se vedea tot oraşul, cu părere de rău, atunci, nu pe o distanţă maximă, vizibilitatea fiind redusă de smogul din atmosferă. Turnul de televiziune părea chiar mic, la fel şi celelalte clădiri din jur. În mijlocul sălii de observaţie puteai viziona măruntaiele turnului, acolo se găsea un hotel, la acea oră era considerat ca fiind la cea mai mare înălţime. Luminile şi dispunerea etajelor îţi dădeau impresia că eşti pe o navă spaţială. La loc de cinste tronau bascheţii lui Yao Ming. Cum, nu ştiţi cine e Yao Ming? El este Ghiţă Mureşan al chinezilor, la 2.29 metri ai lui fiind cel mai înalt jucător din NBA. După ceva timp petrecut la înălţime am revenit cu picioarele pe pământ, creanga pe străzi până la întâlnirea cu profii. Seara, înainte de apus, ne-au adus înapoi în campus. Normal că n-am rămas în hotel, toată trupa de şoc ne-am aventurat să vedem Shanghaiul noaptea. De data asta ne-am descurcat mai bine, am luat autobuzul până aproape de centru şi de acolo, pe jos până la malul apei. Grozavă seară, ne simţeam bine, fredonam pe toate vocile: Shanghai in the night, raraaaaraaa. Frumos, frumos, lumini pretutindeni şi reclame strălucitoare pe toate clădirile înalte. N-am găsit nici o discotecă, doar un club unde ne-am astâmpărat setea. Şi, cum stăteam noi la malul apei, pe neaşteptate, ne trezim în întuneric! Reclame, lumini, toate stinse! Normal: se făcuse destulă risipă până atunci, adică până la unsprezece, asta, cum se ştie, fiind ora stingerii pentru toată lumea.
*****
Cum electronicele erau ieftine, prin peregrinările mele prin oraş am cumpărat un cd player portabil pentru a asculta cd-urile ce le tot cumpăram. Cd-playerul era pentru plimbări, pentru cameră am cumpărat o combină cu cd la un super preţ, citea mp3, VCD şi tot tacâmul. Pentru ca acţiunea să reuşească pe deplin, am achiziţionat un microfon, chiar de nu prea aveam voce (cred că rămăsesem marcat din copilărie de o biată microfonie). Având toate sculele la îndemână am hotărât să organizăm o petrecere la mine în cameră. Ne adunăm aceiaşi gaşcă: Peter, Uriel, Eddison, Pepe şi Elisabeth: muzică, bere, lălăit. Păi să cântăm aşa doar pe lângă cd? Am pus şi microfonul în funcţiune, hitul serii, Salvation de Cranberies. Salvatioooon, salvatiooon…… Uriel se încălzise cel mai tare, acaparase microfonul şi cânta din toţi rărunchii de răsuna hotelul. A doua zi am avut confirmarea de la parter: Raphael, care stătea la o distanţă bună de camera mea, ne interceptase.

7 mai 2011 at 13:04 131 comentarii

Aventuri în China (8,9)

Postat de Crengulin în ” Grădina publică”

Câte ceva despre activitatea noastră practică
În luna mai, în Wuxi temperatura apei înregistra 22-23 gr. C, optimă pentru reproducerea ciprinidelor asiatice. În acest timp, în România, temperatura medie a apei era de 18 gr.C, potrivită pentru reproducerea crapului comun(Cyprinus caprio). Diferenţa este uşor de explicat, Wuxi se situează în apropierea paralelei 30, România în apropierea paralelei 45. Crapii chinezeşti aveau numele de scenă: silver carp(sânger), big head carp (novac) grass carp (cosaş). Nu mai spun şi denumirea ştiinţifică, nu de alta, dar o să vi se plimbe limba-n gură, nu mă credeţi? Încercaţi să spuneţi Hypophthalmichthys molitrix! …SARS-ul nu ne-a modificat programul de practică, urma să mergem la o crescătorie pentru a vedea pe viu reproducerea ciprinidelor asiatice.
Inginerie, frate, totul tehnologizat şi verificat! Am muncit, nu glumă, gospodăreşte, prin apă, glod, în cizme şi cu pelerine că era vreme ploioasă. Am parcurs întreg ciclul tehnologic: de la capturarea cu năvodul a peştilor reproducători, uriaşi, cam de şapte kile bucata, la injectarea băieţilor şi fetelor, la pregătirea incubatoarelor şi a bazinelor pe cicluri de dezvoltare (dezinfectare, oxigenare, alimentare, verificări în laborator, numărări, calcule, evaluarea rezultatelor, etc) până la însolzire.

Plimbări şi vizite
SARS ul ne-a dat peste cap, însă, programul de vizite. Au fost excursii de o zi pe lângă Wuxi, seara reveneam la centru, la ora 2300 toată lumea înăuntru. Totuşi, vizitarea Nantongului pentru trei zile avea să se desfăşoare conform planului. Ce bucurie pe noi ajunşi acolo, cazaţi la hotel! O seară în care puteam face ce voiau muşchii noştri. Tot cu Pepe am stat în cameră, la un etaj superior cu privelişte spre un lac din apropiere. Da, apă, iar apă, de parcă am fi fost în ţara celor 1001 de lacuri şi nu în ţara celor jde mii de feluri de orez. Salteaua era foarte tare pentru că hotelul era folosit de chinezi, lor probabil aşa le place pentru că or dormi pe spate, mie nu, eu dorm pe burtă. Am improvizat un aşternut mai moale cu nişte pături pentru a mai atenua impactul, Pepe nu avea nici o problemă, el era pufos şi nu era afectat. M-am convins peste ceva vreme că într-adevar aşa sunt paturile chinezilor. Am vazut camera fetelor, salteaua era doar un placaj şi o rogojină din bambus peste care era cearceaful. Ele spuneau că e sănătos pentru a nu a avea probleme cu spatele. Să fie ei sanatoşi, eu sunt învăţat cu o saltea mai moale. Prima vizită la un templu budist situat în vârf de deal. Până acolo trebuia să urci zeci de scări, timp în care vedeai tot felul de construcţii specifice. De sus din deal, de la templu, aveam o privelişte de vis către Marea Galbenă, sau cel puţin aşa credeam eu pentru că nu vedeam celălalt mal. Apoi am aflat că presupusa mare este Yangtze river, acolo era înainte de vărsarea în mare, mai lat, de mi se parea mie că e mare. Din nou liberi să facem ce vrem seara, ne-am suit într-un taxi: eu, Elisabeth, Uriel, Peter şi Eddison direct la un club unde, aflasem, se putea dansa (adresa ne-o dăduse în timpul zilei un tinerel din partea locului) Câteva mese şi un mic ring de dans pe care dansau în draci câţiva chinezi. Atât ne-a trebuit, hop şi noi la dans, stroboscoape, abureli şi muzică de muzică. Doar un sfert de oră a durat minunea, gata muzica, gata distracţia. Măi să fie! ce dezamăgire pe noi, cre’că ajunsesem la spartul târgului. Asta e, şi puţinul ăsta e bun. Mergem noi la o masă şi comandăm câte ceva de băut. Pe masă ce să vezi? Un fel de repertoriu pentru karaoke, fir-ar el de karaoke! Puteam să mai ascultăm muzică dacă lălăiam şi noi ceva pe lângă. Ne dezumflasem dar făceam haz de necaz. Parcă se auzea ceva muzică şi din altă parte, însă, hai să cercetăm să vedem ce şi cum. Ne învârtim noi ce ne învârtim până când dăm de o uşă, ca de castel, care ducea la o discotecă. Acolo ar fi trebuit s-ajungem din prima, dac-am fi nimerit uşa asta. Era trecut de miezul nopţii, o scurtă negociere şi am intrat la juma’ de preţ. Ce să vezi înăuntru? ditai discoteca cu sute de chinezi, cu ring de dans mişcător şi animatoare, dezmăţ capitalist în toată regula. Nu mi-a venit a crede ochilor, printre animatoare aveau şi un travestit. Şi am tot jucat câteva ore până ni s-au rupt opincile în călcâie.
…A doua zi am plecat să vedem marea cea galbenă. Doar în zona de vărsare a Yangtze-ului apa este mai galbenă datorită aluviunilor aduse, în rest, apă albăstruie sau verzuie. Am avut şi o vizită de lucru într-un un port plin de vapoare cam ruginite, erau la depou, încă nu se deschisese sezonul de pescuit. Vapoarele scurtau drumul prinrtr-un canal cu ecluze, ne-au arătat cum funcţionează. Se putea să nu vedem şi mai de aproape marea? Ne-au dus la malul mării, era destul de cald, am aruncat sandalele şi am intrat în apă până la genunchi. Au mai venit alţi colegi şi am tras o poză în Marea Galbenă ce nu era galbenă, poză facută de chinezii care nici ei nu erau galbeni. …După amiază ne-au dus la un restaurant, normal că era chinezesc. Aici am mâncat broască ţestoasă, hhm, aşa şi aşa la gust. În nişte vase de aluminiu asemănătoare celor în care se ţine şampania la rece ni s-au oferit nişte porumbei. Că erau porumbei nu era nici o problemă, dar aveau şi căpăţâna cu tot cu cioc. Nu ştiu alţii cum sunt, dar la masa noastră nu s-a atins nimeni de ei, una-i să îl vezi în farfurie bucăţi, alta-i să-l vezi întregi. Probabil doar îi suciseră gâtul, bleah! Şi o chestie interesantă: ne turnau ceai dintr-o carafă cu gâtul de un metru, aveau o precizie de numa’, nici o picătură pe lângă ceaşcă.
******
Următoarea zi, ne aventurăm, eu cu Edison, să plecăm singuri la cumpărături. Ţinta principală: cd-urile. Ne-am propus să încercăm şi altă zonă, în centru răscolisem toate magazinele cu cd-uri. Prinsesem loc în faţa autobuzului, chiar în dreapta şoferului, în ultima intersecţie am văzut cum intră între scutere şi biciclete, oops, am închis ochii un accident părea iminent! Imediat am răsuflat uşurat: se desfăcuseră precum evantaiul, care încotro, făcând loc autobuzului. Marcat de eveniment, am coborât din autobuz, cu câteva staţii înainte de centru, urmând să o luăm peşco până în buricul târgului. Am dat de câteva magazine cu cd-uri, aveau cam aceiaşi marfă, recolta a fost săracă, doar două, trei. Am prins câteva instantanee super, două muncitoare într-o patiserie dormind cu capul pe masă, un căţel cocoţat pe un scuter, care avea în loc de lesă un cablu. Altă poză interesantă, munca în echipă făcuta de chinezi. Nişte muncitori se chinuiau să ridice scânduri pe acoperişul unui bloc cu 3-4 etaje. Logic ar fi fost să arunce un nene o frânghie de pe bloc, alt deştept de jos să lege câte o scândură pentru a fi ridicată. Logica nu părea să funcţioneze aici, aşa că la fiecare etaj era câte un nene, dând scândura din mână in mână, din etaj în etaj, până ajungea pe bloc. Am ajuns pe un pod de pe care se vedea centrul oraşului cu clădirile înalte. Pe canal, şir de vaporaşe cu motor în trei timpi, paca, paca, paca! Vaporul era şi casă şi masă, vedeai rufe întinse la uscat sau oameni care găteau, probabil, mare parte din timp locuiau acolo. Bucurie mare în ultimele două, trei, săptămâni dinaintea terminării cursului: plecam spre Shanghai. Cel mai rapid mod de a parcurge cei 125 de km era cu căile ferate chineze. În gară ne-au verificat temperatura, nu cumva să avem SARS de dus la Shanghai. Trenul era un fel de rapid cu etaj, nu oprea în staţii. O cefecistă zâmitoare trecea din vagon în vagon îmbiind lumea cu ceai sau alte chestii de-ale gurii. Peisajele erau asemănătoare celor de pe autostradă, blocuri, câmpuri cu ici cole câte o casă, cam rar să vezi doar câmp o perioada mai mare de timp. După o oră şi ceva, de la tren am trecut la autocar pe autostrada suspendată, nu ştiu care o fi fost primar acolo, oricum, nu cred că se ţinea de prostii. Am traversat un pod lung cât o zi de post, era cel mai si cel mai din Shanghai. Punct final, Ocean Univesity, Meca acvaculturii chineze şi pământene. Wuxi era un fel de Ierusalim, acolo unde prin 460 î.e.n Fanli a scris prima biblie a pisciculturii. Creşterea în heleştee a crapilor era practicată de ceva vreme, doar’ din anul 3500 î.e. n. când crapul era hrănit cu resturile viermilor de mătase. Pe scurt, statistica pescăriei şi orezăriei ar suna cam aşa:
Din patru boabe de orez
Unu e chinez
Din trei peşti
Doi sunt chinezeşti

28 aprilie 2011 at 12:31 85 comentarii

Creangă: Aventuri în China

Postat de Creangă în „Grădina publică”

In 2003 eram deja în câmpul muncii, lucram cu drag si spor la o fermă piscicolă. Intr-o zi mă sună o d-ră profesoară de la facultate şi mă întreabă dacă aş vrea să merg în China. Cu un an înainte fusese ea, acum ar fi trebuit să recomande pe cineva. Calule, mănânci posmagi? …De ce nu? Să vedem ce spun şefii. Socoteala era cam aşa: cursul era sponsorizat de măreţul popor chinez, dădeau şi ceva bani de buzunar, trebuia doar s-ajungi acolo. Sunt cam norocos de fel, se vede, unii spun c-aş fi mâncat ceva de mic. Eu unul îmi aduc aminte doar, că pe la trei ani, având mătuşi la ţară, după ce mâncam agude aveam ceva probleme. Mătuşa avea o căţea Laika şi un pat foarte înalt, cel putin aşa vedeam eu la vârsta aia, după câţiva ani mi s-a părut normal. Dar asta e altă poveste, să revenim la chinezii noştri. Am avut noroc, şeful de fermă a venit chiar cu iniţiativa unei sponsorizări pentru bilet, să fac o cerere şi s-aştept. Mă interesasem şi de bilet la o agenţie, prin Rusia costa 500 şi ceva de dolari. Cum sponsorizarea s-a aprobat, mi-am zis că mai bine schimb ruta, să văd şi Parisul, pentru Moscova ar fi trebuit viză şi oricum nu ardeam de nerăbdare să-l vad pe Iliciul lor. Zis si făcut: am cumpărat de la agentie biletul, întoarcerea pe 14 iulie. Cu 10 ore escală, numai bine aveam să văd şi Parisul de ziua Franţei. …În 2003, chiar înainte de posibila mea plecare, se declanşase marea nebunie cu epidemia şi pandemia de SARS (pneumonia atipica) care, aţi ghicit bine, avea epicentrul în China, parcă provincia Guang, undeva în sudul ţării devenită de aceea, o destinaţie cam ocolită (Cum aşa? Să pleci chiar acum acolo? se luaseră unii de mine) In gândul meu, că n-o fi dracu chiar aşa negru, muriseră doar câţiva oameni, China avea 1.3 miliarde. Normal că am continuat demersurile: am ajuns la ambasada Chinei pentru viză cu invitatia de la IFFC (Intregrated Fish Farming Center) Wuxi în limba chineză, nişte ştampile, numele meu, a mers destul de uşor. Am avut şi un interviu cu un tovarăş, că de ce vreau să merg, ce ştiu de China, m-am descurcat destul de bine chiar daca engleza mea scârţâia din toate încheieturile. După câteva ore de plimbat prin parcul Herăstrău aveam viza pentru trei luni. Secretara de la ambasadă, o româncă simpatică care studiase chineza în facultate, m-a lămurit (îi cerusem nişte sfaturi) că n-are ce să-mi spună mai mult, cum să mă ajute, acolo totul e diferit, e ca şi cum te-ai duce pe altă planetă.
*****
Valiza cea veche care văzuse Grecia şi munţii şi marea din România îşi trăise veacul, aşa că am făcut rost de o geantă cu rotile numai bună de trântit în cală. La sfatul profei am luat şi vitamine, ceva pastile, brânză topită şi pesmeţi.(Ai să vezi belea, să n-ajungi să faci foame pe acolo!) Am cumpărat şi o cameră cu film, apăruseră deja digitale dar nu intra în bugetul meu aşa cheltuială. Mi-am luat la revedere de la cei din ferma piscicolă (e la Crevedia, destul de aproape de aeroportul Otopeni) cu care lucrasem, şi, pe-aci ţi-drumul. Avionul era operat în parteneriat de Air France şi Tarom, stewardesele erau românce. Şi uite-mă, cocoţat în aer, îmi cam vâjâiau urechile, pe geam parcă am văzut o salbă de iazuri, cred că era valea Crevediei şi a Ciocăneştilor unde îmi mâncasem iarna trecută mergând pe gheaţă. Două, trei ore de zbor până la Paris, câteva ore de aşteptat avionul de Shanghai, aşa că zic să fac şi eu proba dacă pot ieşi de pe aeroport pentru că oricum trebuia să schimb terminalul. Vameşii nu m-au întrebat nimic, au pus ştampila-n paşaport şi gata, măi să fie, ce simplu, nu au cerut nici un fel de asigurare medicală sau să arăt câţi bani am. Inainte de decolare, în avionul de Shangai, ne-au dat două formulare, ce ţări am văzut în ultima perioadă, daca am fost răciţi şi de astea. Stewardesele zâmbeau de numa-numa, dar aveau mască şi mănuşi când ne dădeau mâncare. Cum lumea era cam speriata cu SARSul nu prea era înghesuială, am avut loc berechet, mai când s-ajungem, am adormit. M-am trezit la Shangai, trecuseră peste nouă ore, avionul ateriza şi pasagerii aplaudau, mulţumind astfel, pilotului că-i adusese teferi. Un domn trimis de la centru mă luă în primire, mă plimbă prin labirintul de aeroport, lifturi, scări, până la maşină, şi, la drum! Zona aeroportului Pu Dong, superdezvoltată, cu zgârie nori şi autostrăzi suspendate ca-n filme. Trafic nebun pe autostradă, să te ţii bine frate, camioane supraîncărcate cu baloţi, de spuneai că acu’ se răstoarnă, treceri periculoase, claxoane, nebunie de nebunie! Peisajul, blocuri cât vezi cu ochii, ici colo câteva case, distanţe nepopulate, mici. Chinezul mă-ntreabă dacă mi-e foame, eu, de colo, cum să nu? Oprim la un restaurant plimbă tava, aoleu am sfeclit-o, cum mă descurc, cum o să mănânc cu beţişoarele? Noroc că aveau şi tacâmuri, am mâncat tot, ştiam de la profa că n-o să ni se dea prea multă mâncare.

Va urma…

2 aprilie 2011 at 15:51 124 comentarii


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 917.725 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.438 de urmăritori

Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 917.725 hits
Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat asta: