Posts tagged ‘sibiu’

Domnu’ Tender în slujba independenţei energetice a României

Secătuirea planetei de resurse energetice convenţionale nu mai poate fi stopată şi nici încetinită. E limpede că asta presupune o confruntare acerbă între marile puteri pe piaţa globală a energiei, decisivă pentru destinul lumii. Epuizarea hidrocarburilor însemnând o perspectivă sumbră pentru toată lumea dar în primul rând pentru ţările industrializate, giganţii energetici ai planetei se luptă cu înverşunare, pe termen scurt, pentru supremaţie, pe termen lung pentru supravieţuire. Caracterul luptelor diferă însă, serios de la un loc la altul, în funcţie de încadrarea în lumile planetei. În lumea noastră, a treia, se petrece altcum decât în cele superioare din Scandinavia, de pildă. Concret, vorbim de un colonialism feroce practicat de structurile politice în propria ţară. Un incest patriotic legal. Legalizat de ocupant! Spre comparaţie, colonizatorii britanici au îmbogăţit Anglia cu resurse din commonwealth transferând acolo, totodată, un cadru civilizaţional britanic care a schimbat destule aspecte în bine. Ocupanţii noştri s-au îmbogăţit pe seama resurselor ţării decivilizându-i spaţiul fizic şi spiritual. Cât despre oponenţă- ori nu e, ori e doar formală. Când, rareori, se-ntâmplă ceva serios, smurdul puterii e pe fază pentru descarcerarea politică. Cum, de regulă, i se alătură, voluntar, şi o groază de miştocari, n-au de ce să-şi facă griji. Nu-s riscuri, tehnicile de neutralizare ştiinţifică sunt bine puse la punct. Imaginea de proşti şi de bestii fabricată manifestanţilor anti-RMGC, ridiculizarea la grămadă, e doar un exemplu la-ndemână. Centrarea pe nişte lozinci tembele şi inflamarea unui incident produs de un meseriaş, provenit dintr-un mediu partinic specializat în diversiuni, ales ca emblemă a miilor de protestatari din ţară şi din întreaga lume, sunt suficiente. Ba mai mult, ridicat de poliţie, „martirul” poate fi lesne transformat într-un bun patrimonial politic, cum nici Vocea Rusiei n-ar fi în stare; spre admiraţia Alinei Mungiu Pippidi! Pe de o parte. Pe de alta, RMGC-ului i se dă, în fine, cale liberă. Cu condiţia să fie sfinţită de un sobor de preoţi.

Iar ţăranii din Pungeşti nu numai că s-au făcut de râsul lumii, se mai fac vinovaţi şi de subminarea independenţei energetice a ţării prin opoziţia lor încrâncenată susţinută, dezinteresat, de nişte sutane ale locului. Asta nu s-ar fi întâmplat dacă americanii ar fi găsit la vreme un „tender” care să nu mai piardă timpul cu poveşti şi să treacă la acţiune! (Aţi auzit de domnu’ tender, nu ? Un rege al resurselor din vestul Africii unde, pe proprietăţile sale fabuloase, se dezvoltă o nouă civilizaţie!) Ei bine, domnu’ tender ştie ce-i de făcut şi în Africa, şi-n ţara natală în care bântuie incognito. Dovadă, în judeţul Sibiu, tot parte a lumii de categorie inferioară în care proprietatea e un moft, vorba unui clasic al capitalismului de stânga lansator de ucigaşi de resurse, milionari în serie. Spre documentare, aveţi aici  şi aici informaţii apărute în presa locală..

3 noiembrie 2013 at 11:56 20 comentarii

Bresle, oale, romi şi ţigani

După festivalul medieval de sfârşit de vară   sibian al „Cetăţilor Transilvane” a urmat cel de început de toamnă al Târgului  Olarilor, continuat cu „Zilele Culturii Rome”. În total cam două săptămâni de „fest-târguri” animate, umplând de larmă şi culoare pieţele din centrul istoric. Plăcute pentru cei mai mulţi, mai puţin, poate, pentru cei care locuiesc în vecinătate, tradiţionalele târguri-spectacol sibiene cu farmecul lor specific devin, de la un an la altul, tot mai atractive pentru turişti-europeni şi asiatici în egală măsură.  Festivalul medieval de la sfârşitul lui August din acest an, centrat de data asta (inspirat) pe  imaginea romantic-exotică a „calfelor călătoare” care poposesc în Sibiu vară de vară, ne-a făcut pe toţi care am  trecut pe acolo să fim „de breaslă”. Au urmat olarii care, pe lângă piesele „clasice” în  diverse variante, au venit şi cu noutăţi cu produse decorative şi funcţionale inspirate din arta modernă. N-au lipsit kitsch-urile dar au şi ele admiratorii şi cumpărătorii lor.  În fine, romii s-au bucurat anul ăsta de o atenţie neobişnuită probabil şi din pricina reclamei negative din motive ştiute de toată lumea. „De unde sunteţi?” o întreb pe ţiganca care voia să-mi facă reducere la orice aş fi cumpărat, din capul locului, desigur. „Argintari din Teleorman, maică, de la Alexandria” îmi răspunde întinzându-mi un medalion  la care mi se oprise privirea. ” Vi se potriveşte perfect” adăugă admirativ o fetişcana oacheşă leit Penelepe Cruz de  la aceeaşi tarabă. „E ceva supermişto”, aprobă cealaltă, probabil maică-sa, în timp ce ţopăia voioasă cu intenţia vădită de a mi-l pune la gât. „E frumos,  nimic de zis” îi spun făcând un pas înapoi, „hai că poate o să revin, dar mai întâi să văd ce se mai găseşte prin  jur”. …Oferte, full, îmi place, ai ce să admiri. Bijuteriile argintarilor, observ, se bucură de mai multă trecere decât ale unor meşteşugari din alte părţi, ale altor neamuri, oameni care nu păreau, însă,  invidioşi.  „Ce-i frumos e frumos”, cum zicea şi „Penelope Cruz”. (Să fie aici o cheie a farmecului  discret al multiculturalismului?) „Hai că v-aştept, zice ţiganca cu medalionul-n mână, vedeţi că-ncepe concertul lui Guţă”.  „Păi, să-ţi spun drept, nu mă prea omor după Guţă” îi şoptesc cu niţică răutate. „Nici eu, maică, nici eu. Şi nici fie-mea. Ăsta le place la romi, da’ noi suntem ţigani şi ne place muzica ţigănească”, îmi explică argintăreasa, ceea ce mă îndemnă să mă uit cu ceva mai mare încântare la medalionul respectiv, deşi n-o prea credeam. …Pretutindeni turişti, mai cu seamă străini,  aparate de fotografiat şi filmat, puşti cu baloane colorate şi vată de zahăr, hărmălaie. Văd că ferestrele locuinţelor care mărginesc Piaţa Mică încep să se-nchidă una după alta. Pe scena improvizată, taman lângă ţigăncile mele, apare cel aşteptat, nu, nu e Guţă ci altul, „Elvis, uite-l pe Elvis”! prin târg  trece un freamăt, toţi ochii se-ndreaptă spre insul bronzat în costum alb cu fireturi, chitară şi ochelari negri care urcase plin de aplomb pe podium. Izbucnesc aplauze, strigături, sclipesc flashuri. În jurul scenei e mare îmbulzeală, pe balustrada dinspre strada care coboară sub „Podul Mincinoşilor” stau agăţate ciorchine, tot soiul de personaje şi de „neamuri”, din occident, din orient…
„Oh no, tomorrow ain’t never gonna come yeah, yeah, you tell me, you tell me that you love me, but tomorrow never comes”…
se tânguie Elvis cu voce vibrantă şi un talent  interpretativ-imitativ inimitabil  🙂 Piaţa dă în clocot, iar când Elvis trece pe de-alea înfocate, ţigăneşti, intră de-a binelea în extaz. Printre ibricele şi cazanele de distilat din aramă de pe caldarâm unul din  „breslaşii” căldărari îşi ia muierea la danţ. Îl urmează alţii, distracţie mare! Concertul lui Elvis se încheie, urmează celebrul Guţă. Se mai închide un rând de ferestre. O şterg şi eu nu înainte de a cumpăra medalionul, cu reducere („hai să-ţi dau şi brăţara, maică, nu-ţi iau mult, că merge cu medalionul „…)

Nora Damian

12 septembrie 2010 at 00:15 46 comentarii

Sibiu, spectacol aniversar: „Un tramvai numit Popescu

Spectacolul are loc intr-un tramvai. Dupa imbarcarea publicului, urmeaza o „calatorie de nunta” care traverseaza biografia si opera poetului Cristian Popescu. Nu este un montaj de versuri, ci un scenariu de teatru poetic. Sunt aduse in scena personaje din Familia Popescu: poetul, mama, tatal, bunica, bunicul, sora, matusa si Arta Popescu. Tramvaiul este de fapt „Casa Memoriala” a poetului Cristian Popescu.
Sibiu, FITS-2009, „Metamorfoze”
Ironia sorţii face ca un spectator mai conservator (cum mă recunosc), căruia îi place teatrul cu zone clar delimitate – actorii pe scenă, publicul în sală – să fi traversat, în cele două zile petrecute la Sibiu, numai spaţii neconvenţionale…
După spectacolul memorabil al unor Metamorfoze consumate pe marginea unei piscine, în ploaie, credeam că nu voi mai fi impresionat de nimic. Şi totuşi: aşteptând a doua zi la prânz, în faţa unui cimitir, să apară vehicolul din Un tramvai numit Popescu, am realizat că neconvenţionalul e practic nelimitat. Poate lua orice formă. Şi, mai mult decât atât, intră de la sine în combinaţii polimorfe cu o realitate înconjurătoare mereu imprevizibilă.

Inteligenţa artistică a lui Gavriil Pinte a fost să stimuleze această regăsire, de o tandreţe indescriptibilă, între opera literară a lui Cristian Popescu şi lumea reală, de care poetul s-a legat cu atâtea fire. Tramvaiul alb, din care coboară personajele pentru a ne invita să urcăm şi să pornim în călătorie, se integrează mai bine în peisajul dezolant al intersecţiei sibiene, vizavi de Cimitir, decât toate mijloacele de transport armonizate vreodată într-o metropolă civilizată. Tramvaiul 26 e de-aici şi de oriunde în lumea românească: în chipul cel mai firesc, câteva maşini parcate aiurea pe şine îi blochează pornirea, adică începutul spectacolului. Dar spectacolul a şi început. Pietonii zgribuliţi de ploaie şi şoferii în trecere care ne privesc cu amuzament filozofic (Uite ce fac nebunii ăştia! A venit Circul în oraş?) devin, ei, publicul nostru iniţial. În schimb, toţi participanţii la cursă se transformă treptat în actori. Suntem pasivi, în sensul că nu declamăm şi nu dansăm, precum profesioniştii de la Teatrul „Radu Stanca”; dar suntem activaţi, implicaţi aproape fizic în tot ceea se întâmplă de-a lungul călătoriei pe ruta Sibiu-Răşinari.

Popescu, Arta şi Familia lui încep să se regăsească şi apoi să se topească în marea familie caragialiană care ne împresoară. Personajele care îşi joacă viaţa la doi paşi de noi, uneori aşezându-ni-se în braţe, alteori doar mângâindu-ne, îmi apar ca eşantioane tipologice recoltate dintr-un specific naţional inconfundabil. Mătuşica tânără şi fără noroc de copii (interpretată de Maria Anuşcă), bunicul zaharisit, dar cu amintiri atât de vii (Cătălin Neghină), artistul pe cât de sentimental, pe atât de lovace (Florin Coşuleţ) sunt mostre de literatură veritabilă şi de existenţă dată ca atare.

Prin regie şi scenografie, ca şi prin interpretare, texte vechi deja de ani buni sunt făcute să dinamizeze cadrul, să electrizeze, în mai multe rânduri, atmosfera. Nu-i mai puţin adevărat că din formulările cele mai uzate Cristian Popescu reuşea să construiască metafore şi metonimii uimitoare. În varietatea obositoare a vieţii şi chiar în marginile ei de banalitate repetitivă, poetul dispărut obţinea o feerie lexicală şi imaginativă, pe care călătorii-actori din Tramvaiul 26 o continuă în registrul lor. Rareori am văzut o echipă care să joace cu atâta pasiune: împreună şi separat, ca ansamblu omogen şi pe felia de familie revenită fiecăruia.

Aproape de jumătatea drumului, am simţit un anumit manierism actoricesc, apărut deodată cu nişte „burţi” ale textului. Dar când am ajuns şi am coborât la Răşinari, spectacolul s-a revitalizat brusc, câştigând chiar un nivel de intensitate şi de performanţă artistică neatins înainte. Un fel de parodie după Caragiale s-a dezlănţuit sub ochii noştri, într-un ritm săltăreţ, jubilativ, în faţa jalnicei staţii de tramvai. Un tip ciudat, într-o costumaţie fantezistă, dar care n-avea nici o legătură cu spectacolul, a trecut pe lângă noi şi s-a dus în drumul lui, în viaţa reală. Un şofer derutat a încercat să facă stânga, exact prin bălţile care formau „scena”. În ultima clipă a înţeles ce se întâmplă şi a ales altă variantă. Mai lipsea să luăm bătaie cu toţii, actori şi spectatori, pentru ca iluzia teatrală să fie exemplar servită. Întoarcerea a fost şi ea una pe măsură. Fragmente mai apăsătoare din creaţia poetului „nouăzecist” şi inflexiunile elegiace ale actorilor aproape că ne-au făcut să izbucnim în plâns. Când am ajuns din nou la intersecţia de unde plecasem şi actorii, grupaţi în formaţie în faţa Cimitirului, ne-au făcut cu mâinile semne de rămas-bun, am înţeles că spectacolul se încheiase.

În pupila limpede a unei japoneze care a stat pe tot parcursul călătoriei pe scaunul din faţa mea, am văzut atunci o sclipire de complicitate. Deşi n-avea habar de limba română, înţelesese Arta Popescu.”     
(Notă
: primele două fotografii aparţin Mihaelei Marin, celelalte patru lui Scott Eastman. http://agenda.liternet.ro/articol/9217/Daniel-Cristea-Enache/In-tramvai-Un-tramvai-numit-Popescula-FITS-2009.html)
…Tramvaiul turistic şi-a început activitatea în 2006, iar una dintre cele mai importante utilizări ale acestuia a fost punerea în scenă de către Teatrul Naţional Radu Stanca a piesei „Un tramvai numit Popescu”. Această piesă a fost deja jucată în tramvaiul turistic de 49 de ori având un număr total de peste 1.500 de spectatori, în contextul în care tramvaiul pune la dispoziţie doar 30 de locuri pentru spectatori. Reprezentaţia cu numărul 50 este una aniversară şi va avea loc în data de 23 mai,2010 la ora 12.

Un tramvai numit Popescu
Regia: Gavriil Pinte
Teatrul Naţional „Radu Stanca”


23 mai 2010 at 20:29 38 comentarii

Muzeul Brukenthal

Postat de tibi în „biblioteca din chioşc”

Pe 25 februarie 1817 îşi deschidea porţile pentru publicul larg, cel mai vechi muzeu din ţară, Muzeul Brukenthal din Sibiu, adăpostit în Palatul cu acelaşi nume, construit de baronul Samuel von Brukenthal între anii 1778 şi 1788. Practic, colecţiile de artă ale muzeului au fost accesibile publicului încă din 1790, cu trei ani înainte de inaugurarea muzeului Luvre din Paris. Puţini îşi amintesc faptul că în 1968, muzeul a fost călcat de hoţi, care şi-au însuşit opt pînze celebre, ( Moartea Cleopatrei – Anton van Dyck, Bărbat cu pipa la fereastră – Frans van Mieris cel Bătrîn, Portret de bărbat – Jorg Breu, Bărbat cu haină de blană – anonim, Portret de bărbat – Cristof Amberger, Ecce homo – Tiziano Vecello da Cadore, Portretul unei tinere femei (miniatură pictată pe fildeş) – Rosalba Carriera, şi cea mai valoroasă, Bărbat cu craniu în mînă – Maestrul legendei Sfîntului Augustin, un discipol de al lui van Eyck), a căror valoare în acel moment, era estimată la circa 25 de milioane de dolari. Ancheta a fost condusă de celebrul Ceacanica, dar în ciuda tuturor eforturilor echipei sale de circa o sută de miliţieni, nu a condus la nici un rezultat. Prilej pentru a emite felurite legende, dintre care cea mai verosimilă pare a fi aceea, că pe acolo îşi cam vîrîse coada nu Aghiuţă, ci Securitatea, şi anume ramura ultra fidelă clanului ceauşeştilor. Muzeul cuprinde mai multe secţii, respectiv Galeriile de Arta, Biblioteca Brukenthal, Muzeul de Istorie Naturală, Muzeul de Istorie a Farmaciei, Muzeul de Vînătoare. Merita vizitat.

Up-date (Nora)

Putini mai sunt acum in viata pentru a se bucura de revenirea acasa a superbelor lucrari de arta (patru dintre ele regasite in America si repatriate in 1998), iar cei care mai traiesc o fac si astazi cu amintirea terifiantelor nopti de ancheta in incaperile intunecoase ale Palatului Brukenthal, intesate cu securisti si militieni adusi in pragul exasperarii de ingeniozitatea unor hoti, dar si de lipsa de prevedere a administratiei din acea vreme a muzeului.
Un mare mister al Romaniei postbelice
Opt tablouri, evaluate in perioada respectiva la peste 25 de milioane de dolari, au fost furate in noaptea unei frumoase duminici de mai (26 mai 1968) si scoase din tara intr-un timp-record, de numai trei zile. Locuri faimoase dintr-un Sibiu romantic, personaje de legenda ale militiei comuniste, securisti verosi si fara scrupule, valori de patrimoniu furate si doar partial regasite, toate acestea se amesteca inca in cel mai mare mister al Romaniei postbelice: disparitia tablourilor lui Brukenthal.

Pictori celebri pe simezele Brukenthal

Pieter Brueghel I
reprezentant al Renasterii flamande
Uciderea pruncilor (ulei pe lemn)

Pieter Brueghel cel Batrân a fost un artist vizionar, extrem de popular, preocupat de viata cotidiana a contemporanilor sai, pe care a reprezentat-o cu slabiciunile si excesele sale. Uciderea Pruncilor este o alegorie religioasa, plasata într-un peisaj glaciar flamand, personajele legendare fiind înlocuite de tarani autohtoni. Lucrarile lui Pieter Brueghel cel Batrân reprezinta dovezi icono-grafice ale unor aspecte sociale si de cultura populara din secolul al 16-lea.

Jan van Eyck
reprezentant al Renasterii flamande timpurii

Barbat cu inel /
Omul cu tichie albastra

(ulei pe lemn)

Jan van Eyck a perfectat tehnica picturii în ulei, generând stilul „van Eyck”. Dupa moartea artistului, au ramas 10 lucrari semnate de acesta, aspect foarte inedit pentru acea perioada. Omul cu tichie albastra uimeste prin realizarea tehnica, simbolistica continuta de lucrare, complexitatea intelectuala si realismul personajului, fiecare detaliu fiind menit sa preamareasca creatia divina.

Tiziano Vecellio da Cadore
reprezentant al Renasterii italiene târzii

Ecce Homo – lucrare recuperata în urma furtului din 1968.
(ulei pe pânza)

Titian a fost liderul scolii Venetiene de pictura în secolul al 16-lea si a uimit prin tehnica sa, care dadea viata lucrarilor, dupa cum spunea biograful sau, Giorgio Vasari. Titian, ca si ceilalti pictori din scoala Venetiana, a acordat o mare importanta culorii, pe care o procura din nordul Europei sau din Asia. Ecce Homo este o dovada în acest sens, culoarea fiind cea care sugereaza tragedia, tensiunea si intensitatea experientei.

David Teniers II
(cca. 1610-1690)
reprezentant al barocului burghez flamand

Consultatia / Consult medical
(ulei pe lemn)

David Teniers cel Tânar a fost un ambasador al artei în timpul sau, îndeplinind pe lânga rolul de pictor de curte si pe acela de curator al colectiei regale; în ceea ce priveste picturile sale, acestea abordeaza momente din viata cotidiana a taranilor, dar si a burghezilor, scene religioase si mitologice, portrete, adoptând un ton ironic si moralizator. În anul 1663, artistul fondeaza Academia de Arte din Antwerp.

Antonello da Messina
(cca. 1430-1479)
reprezentant al Renasterii venetiene timpurii

Rastignirea lui Christos
(ulei pe lemn)

Aceasta Crucificare, cunoscuta si sub numele de Crucificarea din Sibiu, este prima dintr-o serie de trei, celelalte doua aflându-se la Antwerp si la Londra. Influentat de studiul artistilor flamanzi, în special al lui Jan van Eyck, Antonello da Messina a introdus la Venetia pictura în ulei si tehnicile stilistice ale artei flamande.

Hyacinthe Rigaud
(1659-1743)
reprezentant al picturii baroce franceze

Le Notre, gradinarul lui Ludovic XIV
(ulei pe pânza)

Hyacinthe Rigaud a fost pictorul curtii franceze în timpul lui Ludovic XIV. Majoritatea picturilor sale sunt influentate de Van Dyck si scot în evidenta pozitia sociala a personajului, reprezentând importante referinte pentru moda vremii.

Maestrul Legendei Sfântului Augustin
(sf. sec XV)
reprezentant al Renasterii flamande timpurii

Barbat cu craniu
lucrare recuperata în urma furtului din 1968.
(ulei pe lemn)

Maestrul Legendei Sfântului Augustin, artist primitiv flamand, a fost influentat de Jan van Eyck, dar si de Renasterea italiana. Lucrarea Barbat cu craniu este o meditatie pe baza temei „Memento mori”. Personajul apare resemnat în fata mortii, enuntând fragilitatea si constrângerile existentei.

http://www.brukenthalmuseum.ro/index_en.htm

25 februarie 2010 at 12:55 97 comentarii


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 930.682 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.449 de urmăritori

Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 930.682 hits
Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat: