Posts tagged ‘Tora’

Martie în Israel (17)

Shoshana

Păcat că n-am zăbovit mai mult în oraş!… La hotel, pe palierul nostru, pană de curent. Şi era abia zece seara! Neplăcut. Am bătut la uşile vecine, nimic. Ori că plecaseră, ori dormeau, cine ştie. La recepţie, nimeni. Ne pregăteam să ne culcăm pe întuneric. Ciudat, zice Miriam, parcă au fost răpiţi toţi de aici. Mai devreme petrecusem câteva ore bune cu Shoshana, ne plimbasem prin Ierusalimul de Vest pe străzi necunoscute, animate, pline de farmec. Prietena lui Miriam ne povestise o grămadă de lucruri, ne spusese bancuri (inclusiv cu evrei, dar şi cu ardeleni şi olteni). Ne dusese la un restaurant unde patroana, prietenă cu ea, ne răsfăţase cu şniţele din piept de pui în seminţe de susan şi prăjituri cu trei feluri de cremă plus îngheţată. Plăcută seară!… Păcat că era ultima şi că n-ajunsesem s-o vizităm pe Shoshana la biblioteca universitară, dar poate vom găsi două trei ore pentru asta, înainte de a pleca.

De fapt, atracţiile Ierusalimului sunt nu numai unice ci şi foarte diverse, ne spusese prietena noastră. În primul rând, vorbim de “centrul geografiei sacre a lumii”, un loc care fascinează deopotrivă pe evrei, pe musulmani şi pe creştini. Ca şi pe cei care nu aparţin acestor trei mari religii monoteiste ale lumii. Apoi, e amestecul fabulos de culturi, traditii si cutume. Prin profesia ei, Shoshana are de-a face  permanent cu cercetători ai istoriei, antropologiei, religiilor. Aici, ne explică ea, se află cea mai mare concentrare de artefacte şi colecţii posibile de manuscrise şi urme care privesc trecutul omenirii, ca şi prezentul şi viitorul ei. Biserici, moschee, sinagogi. Arhitecţii şi constructorii pot, la rândul lor, să vadă în Ierusalim soluţii originale de aducere în modernitate a unei cetăţi cucerite şi pustiite necontenit pe tot parcursul existenţei sale milenare. Mai ales după proclamarea statului independent Israel, graţie unui program intens de refacere “Oraşul Păcii” a crescut constant din piatra albă a munţilor săi sacri, în ciuda continuării războiului. Fără să-şi piardă aureola de oraş sfânt. Şi nici identitatea istorică.

…Se auzeau paşi afară. Am ieşit repede. David! Tocmai se-ndrepta  spre bucătărioară. L-am auzit  scuzându-se ( se-mpiedicase pe întuneric de Miriam care umbla de colo-colo pe culoar). Prin urmare, la ora asta nu mai era nimic de făcut. Pe-ntuneric o să dormim mai bine. Noapte bună! Miriam asculta radioul, eu eram pe punctul de a adormi, când am auzit o bătaie uşoară-n uşă. Era David. Venise să ne spună că reparase defecţiunea, aveam lumină. O problemă la tabloul electric pe care tocmai o rezolvase. Ce bine!… Arăta obosit, avea cearcăne. Zâmbi: “Nu, nu sunt student”, îmi răspunse la o întrebare… “deşi ce fac eu de câtva timp aici are legătura cu educaţia”.

…Cu aproape o jumatate de milion de locuitori, din care cam trei sferturi sunt evrei, Ierusalimul nu intră în categoria oraşelor foarte mari. De fapt nu intră în nici o categorie. N-are termen de comparaţie. Însfârşit, în  ultima zi am ajuns şi în locul unde munceşte Shoshana. Continuăm poveştile de aseară. Nu suntem decât noi aici, în sala plăcută a bibliotecii de la ultimul etaj al vechii Universităţi Ebraice. Shoshana ne toarnă cafeaua caldă  în ceşti. Tot aici îşi făcuse studiile şi Miriam Ne speriasem adineaori, ni se cam oprise inima odată cu liftul. Shoshana râde. Uitase să ne prevină. Ajunsese de legendă liftul ăsta care, din când în când, făcea câte o mică pauză în timpul urcuşului. „Cei din Universitate s-au obişnuit”. Intrăm în istorie, în religie, iudaism, orientalism, povestim despre o mulţime de lucruri interesante, cele mai multe, noi pentru mine.
–  Stai, stai, că m-ai zăpăcit, îi spun Shoshanei. Deci “Midrash se referă la volumul uriaş de literatură biblică adunată de-a-lungul timpului, povestiri, proverbe, psalmi, împreună cu o metodică explicativă, analitică a limbajului sacru. În timp ce “Mishna”…
„Mishna e un cod scris la începutul secolului trei e.n. de patriarhul Yuda”, precizează Shoshana. „În condiţiile risipirii evreilor şi opresiunilor la care au fost supuşi prin lume, era foarte important pentru păstrarea spiritului iudaic ca legile transmise oral, de secole, să fie codificate, scrise pentru a fi puse la adăpost. Aşa a rezultat o operă de sinteză, unică, în care esenţa e Talmudul. Povestiri biblice, sfaturi practice, ştiinţă şi filozofie, incluziuni din culturile limitrofe, adunate şi cultivate în şapte secole, toate alcătuiesc un material viu, creator, al iudaismului. Iudaismul se adaptează, se îmbogăţeşte permanent. O  învăţătură necontenită predată urmaşilor, o protecţie a religiei şi, totdată, o sursă universală de înţelepciune. Vorbim de profeţii evrei, de fervoarea  profeţiilor lor, de viziunea lor morală asupra existenţei omeneşti pe care e fundamentat şi creştinismul”.
Ar trebui să plecăm, intervine Miriam azi e, din păcate, ultima zi, mai avem de umblat.

… Cam scurtă vizită, mă gândesc cu părere de rău. Ne mai plimbăm o vreme printre cărţi rare, hărţi de pe vremea cruciaţilor… Pe o hartă din Lyon, 1490, se vede drumul spre orient, Holy Land. De aici şi termenul de orientare. Călătoriile sfinte, hărţile sfinte. Cărţi din secolul XVI, atlase vechi. Găsim Transilvania cu Mediasch, Schesberg, Konsberg… Apoi Barbaria, Valachia, Moldavia… Atlase vechi astronomice, exemplare rare din Vechiul Testament şi din Noul Testament. Mai toate din donaţii, ne spune Shoshana, sărutându-ne la plecare. “Ierusalime, de te voi uita, oh, Ierusalim…”

…Credeam că-s fluturi, dar ce fluturi sunt gălăgioşi? Mici şi colorate păsările colibri se armonizau bine cu mulţimea de flori care în mod obişnuit nu prea vieţuiesc la un loc şi în acelaşi timp: pansele, crizanteme şi orhidee. Şi nelipsitele anemone roşii cărora Miriam le spune kalanit, presărate printre chiparoşi. Ieşisem din “Evul mediu” şi ne relaxam, aşa, în trecere, prin Grădina Botanică, pe malul unui lac, cu ochii la lebedele albe şi negre care-şi plimbau puii pe luciul apei. Parcă eram de săptămâni întregi aici, un loc în care fiecare clipă îţi oferea ceva nou, unic… Miriam ar fi vrut să-mi spună mai multe lucruri din comorile judaismului, dar îşi dă seama că şi ea are încă mult de cercetat.

Îmi aduc aminte că la prima revenire în România după ’89, Miriam  plecase până-n nordul Transilvaniei, prin locuri uitate, să dea de urmele bunicilor şi străbunicilor ei căutând sate şi adrese, vorbind cu localnici, găsindu-le mormintele în vechi cimitire evreieşti. Abia după ce făcuse asta,  se simţise împăcată. “Trebuia să-mi găsesc rădăcinile… Altfel vezi viaţa, rostul tău în lume, legătura cu ai tăi după ce le ştii”.

Din Tora îi plac psalmii, mai ales … Aceiaşi psalmi îi găsim şi-n Vechiul Testament al Bibliei, îi spun. Putem compara. Ca şi proverbele şi multe altele. Şi Cântarea Cântărilor!… „A da, şi asta”, spune Miriam. „Îndrăgostitul din Cântarea Cântărilor e însuşi Dumnezeu care-şi arată dragostea faţă de poporul lui Israel, aşa consideră credincioşii evrei”. Un Dumnezeu îndrăgostit de creaţia sa! Se poate ceva mai frumos?…”Ceva inegalabil şi ca literatură”… Interesant, mă gândesc, în Noul Testament, Iisus Hristos îşi numeşte biserica în diferite feluri dar când îi spune “mireasă iubită” avem imaginea celei mai depline comuniuni din iubire cu toţi cei care cred în el.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

22 august 2014 at 14:25 Lasă un comentariu

Martie în Israel (7)

Ne-am rătăcit

Am întârziat cam mult acolo sus, pe terasa din micul promontoriu al falezei de pe povârniş ascultând canţonete. Parcă nimerisem aievea într-un pliant turistic! Undeva jos se vedea portul, apoi micile orăşele, “kiria”, care tivesc Golful Haifei. Şi, mai departe, Akko, unde fusesem în urmă cu două zile. Acolo avusese loc şi o bătălie navală a lui Napoleon, ne relatase Leon pe drumul prin ploaia “cu filtre” de zilele trecute. O colină de pe parcurs (“Piramida lui Napoleon”- precizase Yael)  amintea de bătăliile de la sfârşitul secolului XVIII. Privirile ne fug dincolo de linia Golfului. În lumina limpede a după-amiezii siluetele albăstrui ale Munţilor Libanului par acum paşnice şi protectoare. După Campania din Egipt, îşi aminteşte şi Miriam, Napoleon a luat-o spre nord, a intrat in Eretz Israel şi a cucerit portul Iaffo si Haifa. N-a reuşit, însă, să cucerească şi Akko. Cu zidurile lui ciclopice, micul port a rezistat asediului. Atacurile napoleoniene au trezit, însă, interesul europenilor pentru aceste locuri aflate atunci sub ocupaţia turcilor. Peste o sută de ani, ţara va trece de sub stăpânirea lor sub cea a britanicilor. Stella-Maris-Monastery-Mount-Carmel
…Incinta Mânăstirii Carmelitelor, de alături, e plină de turişti de diferite naţii şi seminţii. Blitzurile fulgeră tot timpul. Într-adevăr biserica catolică Stella Maris e de o frumuseţe neobişnuită, ca să nu mai vorbim şi de farmecul neasemuit al locului. Din centrul cupolei pictate în manieră ortodoxă izvorăşte o lumină suavă albastră. Altarul, la înălţime, e plin de vase cu trandafiri la picioarele sculpturii reprezentând Fecioara cu Pruncul înveşmântată în alb şi auriu. Dar interesul vizitatorilor e stârnit mai ales de Eljiah’s Cave unde, în peretele muntos se află sculptura de culoare neagră a profetului Ilie, aplecat deasupra unei cruci cu Hristos răstignit. O văd pe Miriam cu ochii aţintiţi cu mirare asupra unui personaj în redingotă neagră, cu pălărie neagră şi perciuni lungi şi răsuciţi: un ultraortodox evreu asculta atent explicaţiile unui ghid.
…Nu ştiu dacă îndrumările au fost proaste sau noi am înţeles greşit, dar n-am nimerit drumul spre peştera adevărată a profetului aflată pe undeva la baza povârnişului. N-am mai pierdut vremea şi am luat-o pe un drum pustiu tăiat în piatră, mărginit în dreapta de zidul stâncos al muntelui pe care se revărsau tufele verzi ale grădinilor de sus, iar în stânga, spre mare, un parapet de protecţie, deasemeni stâncos acoperit de familiarele sălcioare cu flori roşii, roşcove şi foioase cu globuri mărunte aurii. Mergem de vreo oră fără să ştim unde şi când o să ajungem la un mijloc de transport în comun şi fără să-ntâlnim ţipenie de om. Un gând mă duce la Yael, am fi avut nevoie de un asemenea ghid acuma! Îmi vine să râd, dar nu-i spun nimic lui Miriam. Oricum n-aş înveseli-o. Din faţă apare o maşină, o limuzină, de fapt. Opreşte în dreptul nostru şi femeia de la volan ne întreabă unde vrem să mergem. Miriam tace. La o staţie de autobuz, vrem să ajungem, îi răspund. Ne-am rătăcit… E arăboaică, îmi şopteşte Miriam. Prea târziu! La invitaţia elegantei doamne, am şi intrat în maşină. Cu Miriam după mine.
– Am scăpat, îmi permit să mă amuz niţel de suspiciunile Miriam. Îmi plăcuse arăboaica, serviabilă, ne-ar fi dus oriunde i-am fi cerut.
– Da, sunt mulţi oameni prietenoşi şi buni printre ei, dar pot fi şi din ăilalţi. E mai bine să fii prudent.
…Ne învârtim o vreme printr-o piaţă animată şi plină de culoare. Un tinerel ne aude vorbind româneşte şi nu ne lasă până nu târguim ceva de la masa lui. Are fructe de toate soiurile, zarzavaturi, verdeţuri. Vreau tarhon, îi spun serioasă, pentru ciorba de fasole. Face ochii mari, e disperat, nu ştie ce-i ăla, ne oferă leuştean, mărar, pătrunjel, ni le dă pe mai nimic… Bune şi astea şi nici nu-s greu de cărat. Aha, se luminează tinerelul când să plecăm, vreţi taragon! Mâine aduc şi tarragon!
– Esenţa mahomedanismului e cât se poate de etică, continuă ceva mai târziu Miriam să-şi explice atitudinea. Termenul de “Coran” vine de la “Mikra”, care în ebraică înseamnă Tora.
– Da, am mai auzit lucrul ăsta, chiar vreau să citesc Coranul, îi spun lui Miriam. Privim în stânga şi-n dreapta. Habar n-am pe unde mergem, dar “excursia cu autobuzul” îmi place.
– În Coran sunt o mulţime de referiri la profeţii evrei, mai ales Avraam. Mahomed e trimisul lui Dumnezeu, Allah, cum îi spun ei, pentru a-i învăţa să respecte legea, mai adaugă Miriam. Exact asta nu fac aceia dintre ei care distorsionează învăţăturile Profetului în folosul politicii urii.
…Autobuzul urcă pe o pantă, coboară pe alta, trece prin alte pieţe, pe lîngă alte grădini, alei, porţiuni împădurite, aceeaşi Mediterană, de culoarea cernelii acuma, în după amiaza târzie. O poliţistă ne controlează, discret, în bagaje. Încep să mă obişnuiesc. Autobuzul frânează brusc la o intersecţie şi o bătrânică îşi pierde echilibrul, gata să cadă peste mine. Îi pare rău, îşi cere scuze în ivrit, îi răspund în româneşte. Surprinsă, bătrâna ia loc în faţa noastră şi, fără să o întrebăm ceva, povesteşte într-o moldovenească molcomă despre copilăria ei din Dorohoi, despre trenul în care fuseseră încărcaţi, avea vreo şapte ani, era cu maică-sa şi cu doi fraţi mai mici. Fuseseră duşi în Transnistria de unde scăpase doar ea şi un frate. Răbdaseră chinuri pe care nu le poate povesti… Se opreşte, îşi şterge ochii. Mărunţică, îmbrăcată îngrijit respiră calm şi blândeţe. Oftează şi reia povestitul. Maică-sa fusese farmacistă, ea însă n-avusese unde şi când să mai facă şcoală. Trecuse staţia unde ar fi trebuit să coboare. “Nu-i nimic, o să mă întorc pe jos”, ne spune. Copiii ei au învăţat la Tehnion, adaugă şi faţa i se luminează. Acum nu-i mai e frică, are pensie, are ce mânca, nu trebuie să cerşească, are atâţia bani cât să le cumpere şi la nepoţi câte ceva.
…În living, Leon, singur, cu ochii, bineînţeles la televizor. Reporteri, figuri plânse, vociferări, ambulanţe. „Pigua„, disting din spusele reporterului termenul cel mai des repetat în mas media, în discuţiile obişnuite, pe stradă, acasă, pretutindeni. „Pigua„, adică atac terorist, îmi traduce Leon. Arată obosit. Miriam tace. Nici să mâncăm nu prea avem chef. Mâine o să facem o ciorbă de fasole, spune Miriam.

din volumul  “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

30 iulie 2014 at 12:12 6 comentarii

Martie în Israel. Meah Shearim.

– Ăştia doi sunt fanatici. S-au ales ei aşa din toată familia, îmi povesteşte Miriam despre cei doi veri de ai ei, originari din Maramureş, care locuiesc în cartierul celor O mie de porţi. Nu, nu mai păstrează nici o legătură cu ei. Ca toţi de acolo, au şi ei o grămadă de copii, zece sau poate mai mulţi , aşa auzise. Nu vor să ştie de cei din afară, nici dacă le-ar fi fraţi!…Ne examinăm încă odată înainte să intrăm în Meah Shearim, cum se cheamă cartierul ultraortodocşilor în evreieşte. Suntem îmbrăcate decent, cu fuste lungi. „Fără aparate de fotografiat, că rămâi fără ele. Sar la tine şi ţi le iau. Şi poate te mai şi bruschează”, mă prevenise Miriam. Pe verii ei nu se aşteaptă să-i recunoască şi dacă ne-am întâlni faţă-n faţă. Mai întâi, fiindcă nici nu mai ţine minte de când nu i-a văzut. Apoi, îmbrăcaţi în costumele alea ale lor negre, cu un fel de poncho negru si lung pe dedesubt, „talit katan” din care ies niste ciucuri, ţiţituri, cum li se spune, aşa raşi în cap cum sunt, cu chipe şi pălării negre şi cu bărbi, arată toţi la fel! Trăiesc autoizolaţi ca într-un ghetou, într-o indiferenţă şi un dispreţ total faţă de restul lumii. Respectând, însă, cu stricteţe Tora. Stranie populaţie, mă gândesc, în vreme ce ne plimbăm pe străduţele din cartier. Ne ferim de un grup de bărbaţi antrenaţi într-o discuţie aprinsă gata să dea peste noi, apoi de două femei cu capul acoperit şi cu copii de mână. Nimeni nu ne aruncă vreo privire. De fapt asta am şi vrut. Parcă suntem invizibile. La fel şi pentru copiii care se joacă-n stradă. Mai, mai să mă răstoarne unul din ei fugind după o minge. Praf, larma obişnuită a unui joc înfierbântat, strada pare a fi a celor câtorva băieţi îmbrăcaţi în negru, cu cămăşuţe albe, chipe-n cap şi perciuni. Noroc că nu era o zi prea caldă. Mă gândesc cum or arăta când se-ntorc acasă. Atmosfera e calmă, dar îmi vin în cap nişte reportaje televizate pe care le văzusem în urmă cu câteva zile despre conflictul dintre cele două grupări care locuiesc în cartier. Una a ultrareligioşilor radicali care încearcă în fiecare zi de Sabath să oprească circulaţia pe artera de legătură cu Tel Aviv-ul dar şi cu alte regiuni, cealaltă, ceva mai puţin radicală, care se împotriveşte. Aşa că se încaieră cu regularitate şi se bat ca-n filme! Ce nostim! Nu era rău să fi asistat la aşa ceva numai că sâmbătă n-o să mai fim aici. Democraţia încă nu mi-e foarte familiară, dar nu pot să nu mă minunez de minoritatea asta care trăieşte şi are drepturi într-un stat pe care nu-l recunoaşte. Nu au buletine, mai spune Miriam revoltată şi declară că şi dacă ar ajunge sub stăpânire arabă, nu i-ar deranja. „Israelul adevărat va exista numai când va veni Mesia” spun ei. „Adevăratul Mesia.”

Miriam îi dă telefon Shoshanei, o prietenă.  Se scuză, ni s-au încurcat socotelile, am pierdut mult timp cu drumurile, nu mai avem cum să ajungem azi la ea, la biblioteca Universităţii Ebraice, o să venim mîine…Aşa că schimbăm programul.  Ne suim în autobuz şi coborâm  în zona administrativă unde ne despărţisem de dimineaţă de Ariela…Ieşim din Court of Justice, o construcţie masivă cu ziduri groase din aceaşi piatră alb-roz, în Parcul Rozelor. Străbatem panta dominată de tufe de pini, în nuanţe de verde argintiu, verde muşchi şi roşietic, plăcut armonizate cu culorile aprinse ale trandafirilor dar şi a nelipsitelor buchete roşii de anemone, ne legitimăm şi intrăm în clădirea Knessetului. Ziduri groase ca de cetate din piatra roz cu nuanţe mai deosebite aici, gălbui spre roşietic, o adevărată fortăreaţă. E construită anume în stilul ăsta vechi, care aminteşte de palatul regelui David, aşa cum l-au descris cercetătorii şi arheologii, îmi explică Miriam. ” Era în locul acela la care n-am mai ajuns ieri fiindcă…mi-era frică” glumeşte ea aducîndu-şi aminte de despărţirea de Schwitzer.

18 februarie 2009 at 20:28 Lasă un comentariu


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 930.682 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.449 de urmăritori

Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 930.682 hits
Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat: