Posts tagged ‘vameşi’

Aventuri în China (16, 17)

Postat de Crengulin în „Grădina publică”

M-am întors la hotel fără chef de nimic, duminică urma să plecăm, Ambar, Sergio şi cu mine, către Paris. Între timp, am redactat o scrisorică pentru Eli, urma să i-o înmâneze Pepe în Beijing. Tonul la plecare a fost dat de chilieni, de atunci au tot curs râuri de cursanţi şi de lacrimi. Pentru trei luni fusesem ca o familie, la cursuri împreună, după cursuri împreună, mai dăduse peste noi şi beleaua cu SARS care ne-a unit şi mai mult. Trist moment… Duminica m-a găsit în microbuzul către aeroport, alături de Hasan, Ambar şi Sergio. Eu şi cubanezii zburam cu Air France până la Paris, Hasan cu o altă companie aeriană. Încărcaţi ca furnicile ajungem la ghiseul Air France. Verific cu ceva emoţii greutatea bagajului, depăşeam cu câteva kilograme. Ne-am retras pentru a uşura excesul de greutate. Am aruncat o pereche de adidaşi, umbrela de la chinezi şi alte mărunţişuri. Am umplut rucsacul până la refuz, gândindu-mă c-o să-mi cam rupă gheaba în Paris. Dar ce să te faci cu Sergio şi Ambar, ei aveau o grămadă de bagaje, cumpăraseră haine în draci, depăşeau baremul cu peste 10 kilograme. Începe Ambar să golească geanta, plângea şi spunea, astea nu, sunt pentru copilul meu, însfârşit ne încadram în standard.Uraaa!! şi la avion. Am schimbat câteva vorbe cu un steward român, ce plăcut, după trei luni vorbeam şi eu cu cineva faţă în faţă în prea dulcea limbă de acasă! Cu câteva informaţii, sfaturi de la român şi revista din avion care avea harta Parisului, după ce am tras un pui de somn (cu câteva sforăituri îmi spusese stewardul) mă trezesc pe tărâmul francez. Cam pustiu aeroportul, poate pentru că era dimineaţa. Am mai stat putin de vorba cu Sergio si X, gracias hermano şi alte alea. Hasta luego! Mă duc spre vamă cu ceva emoţii, îmi era teamă să nu spună ceva că vin din China. Se cam liniştise nebunia cu SARSul, am trecut fără probleme sau întrebări. Abia se luminase, era ora 6 dimineaţa, am bâjbâit până am găsit o staţie de autobuz. Cu autobuzul Air France ( 20 de euro dus-întors, o groază de bani) într-o oră am ajuns în Paris. 14 iulie, ziua Franţei, circulaţie blocată. Cu rucsacul cel greu în spate iau la bătut străzile. Pe Champs-Élysées, puzderie de lume, defilarea sta să-nceapă. Militari şi poliţisti, garduri de protecţie. Apropiindu-mă de gardul de protecţie, poliţiştii îmi iau rucsacul la puricat. Vai de mine! Dar multe mai aveam în el, parcă le aruncasem cu furca pe aeroportul din Shanghai. Îmi scotocesc bagajul, nimic periculos, merci misiu. Jandarmi, militari, poliţişti şi călare şi pe jos ori cu motocicletele şi tancurile, frumoasă defilare, câteva poze de aproape şi gata, era de ajuns, am luat-o la picior prin lume. Plecasem de la manifestaţie dar manifestaţia a venit ea după mine: chiar pe cheiul Senei un întreg regiment de cavalerie, bineînţeles călare. Caii sunt cai, s-au purtat natural, din loc în loc balegi, în rest asfaltul arăta foarte bine, nu vedeai o groapă. Poze-n sânga, poze-n dreapta, filmul era pe terminate. O scurtă croazieră cu bateau mouche pe Sena timp în care mi-am mai odihnit picioarele şi cârca. Am coborât din vaporaş lângă Louvru, unii spuneau că ai nevoie de zile pentru a vizita tot, eu aveam doar câteva ore la dispoziţie. Ori că era luni, ori că era ziua Franţei, intrarea era liberă, una peste alta mai aveau şi garderobă unde mi-am lăsat rucsacul. Hai că m-am scos! Să-l ţină sănătoşi până mai pe seară, că mi se lungise spatele. Uşurat, cu un ochi pe ceas şi altul pe pereţi, am luat la viteză sălile la vizitat, tablouri, mumii, sculpturi şi câte şi mai câte minunăţii. Am văzut-o pe faimoasa Gioconda, înconjurată de puzderie de lume. Fotografiatul era interzis, dar mulţi asiatici făceau poze; ce? eu sunt mai prost? Să fiu sincer, însă, nu m-a impresionat, o femeie mai bărbătoasă cu o privire misterioasă. Dar ce ştiu eu despre artă?… Cu părere de rău am plecat de la muzeu. Încotro? Spre turnul Eiffel, sigur. Pe cerul Parisului avioane cu reacţie lăsau dâre în culorile steagului franţuzesc. Cum n-aveam timp de stat la lift şi nici cu banii nu stăteam prea bine, o iau pe trepte, dar ce să vezi? Se terminară scările, vrei nu vrei, pe jos nu mai poţi s-o iei, tre’ să astepţi ascensorul şi să-ţi odihneşti piciorul. Rând de rând, cred că am stat o ora şi ceva. În sfârşit am ajuns sus, aveam tot oraşul în palmă. Poze în toate direcţiile, viteză, viteză, avionul nu mă aştepta pe mine. Mi se lungiseră urechile de foame, arunc un ochi la preţuri, un sandwich 5 euro iar un suc 3-4 euro!! Dar mult mai costă! De foame nu puteam răbda, am băgat adânc mâna în buzunar şi am plătit. Abia mai târziu am găsit nişte magrebieni pe stradă cu apă la jumate, super ofertă, doar 1 euro. Ajung şi la Notre Dame, din prea mare grabă am nimerit pe contrasens, oamenii veneau buluc din sens invers. Şi aici coadă, la urcat, merci, mi-ajunsese cu Eiffel, o poză şi gata. Ca să intru în centrul de la Pompidou chiar nu mai aveam timp. Am trecut pe lângă „centrala cu ţevi”, mi-am recuperat rucsacul de la Luvru, vizita se terminase, am făcut cale întoarsă la aeroport, cam rupt de oboseală, dar plin de impresii plăcute.
*****
Avionul spre Bucureşti era plin de români, printre ei remarcasem un grup numeros, deloc gălăgios. Mi-au dat impresia că sunt ceva adventişti sau în cinci coaste (penticostali), că prea frumos vorbeau între ei, parcă erau fraţi (de cult). Erau din secta Herbalife, aceea cu produse de slăbit, ajunseseră în Paris pentru o întâlnire pe stadion. Colegul Pepe hotărâse să nu mai meargă în turul Europei cu Edison şi Eli, li se terminaseră finanţele. N-a reuşit să schimbe biletul pentru a nu zăbovi prea mult pe bătrânul continent, următorul zbor din Amsterdam era abia peste trei săptămâni. Cum bine se ştie, Amsterdamul e scump tare, nu i-ar fi ajuns banii, ce-i de făcut? Săritor, colegul Peter îl invită să locuiască în apartamentul lui din Budapesta. La un pas de România, aşa că era musai să vină şi pe la mine câteva zile. Prin urmare, la sfârşitul lui iulie, la ora stabilită, eram în Gara de Nord aşteptându-l. Ora nouă şi ceva, primul tren soseşte de la Budapesta, fără Pepe. Poate n-am înţeles eu bine, mai aştept. După încă o oră mai soseşte unul. Pepe, nici aici! Măi sa fie, ce s-o fi-ntâmplat? Aveam două numere de telefon, unul de mobil al lui Peter şi altul de fix al părinţilor. Mobilul era fără semnal, Peter plecase în vacanţă pe nişte coclauri. Încerc pe fix, îmi răspunde mama lui Peter. Cam grea comunicarea, abia înţelegeam ce spune în engleză. În rusă ne-am fi înţeles mai bine dar eu mai ştiam doar dobri utro, spasiba, panemaiu şi încă vreo două. De ce rusă?… Mama lui era rusoaică, pentru Peter rusa era limba maternă. Până la urmă ne-am înţeles: Pepe fusese dat jos din tren la vamă pentru că România n-avea acord cu Chile, putea să călătorească oriude în spaţiul Schengen dar nu şi în România. Peter plecase deja în vacanţă, aşa că săracul Pepe rămasese singur la graniţă româno-ungară. Vai de el noroc şi acorduri bilaterale!
Epilog
Eli era şi ea  în Austria, ajunsese la începutul lui august cu gând să vină în România. O invitaţie pe care o reînnoiam zilnic vorbind la telefon. După păţania lui Pepe a trebuit să schimbăm planul, reîntâlnirea avea să se petreacă în Budapesta. Cu noaptea în cap şi cu 200 şi ceva de euro la teşcherea  mă urc în Panonia express. Drumul mi s-a părut foarte lung,  sosirea fiind programată pe la ora  opt seara,  dacă nu cumva se dilatau şinele. Ardeam de nerăbdare s-o întâlesc.  Altă problemă: abia în tren auzisem că trebuie să prezinţi 500 de euro, în compartiment nimănui nu-i prisoseau banii pentru a mă ajuta, oare ce am să fac? Jos din tren îmi zic vameşii la Curtici! Omule, eu nu stau o lună,  doar două zile, îmi ajung banii! Am încercat săi mituiesc  cu cincizeci de euro, n-au muşcat.  Am rămas singur pe peron, trenul plecase. Eli mă sună  iar, când ajungi?  Era acolo, făcuse 2 ore şi ceva cu autocarul din Viena. Dracie! Nu mă las!  Plec la  Arad  vorbisem cu soră-mea să m-ajute cu bani să-i expedieze de urgenţă.  Ies la ia-mă nene, opreşte o salvare cam veche, probabil primită de la ajutoare. Şoferul drăguţ, mergea până în Arad, nu-mi ia bani, mă lasă  lângă poştă. Într-o oră, multzam soru-mea, i-am primit! Acum nu-mi mai stătea nimic în cale. Merg într-un suflet la gară, aveam banii dar nema tren, următorul era pe la miezul nopţii. În apropierea gării dau de un microbuz care urma să plece într-o oră, două. Bun şi ăsta.  Se mai strâng cîţiva rumâni dar nu pleacă.  Mă sună Eli, ce faci? Mai vi? Da,  s-a rezolvat, până la miezul nopţii sunt acolo.Trece o oră, trec două, ce faci nene mai pleci?  Cum să nu, zice unul,  doar să-şi facă şoferul somnul.  Mare ghinion pe mine, de ce  n-o fi spus din prima? Dracu s-ar fi urcat în mircobuz…  Cu ochii cârpiţi de somn soseşte, însfârşit şi şoferul.  Şi ce tupeu! Opreşte pe drum să ia o cafea.  Pe urmă-şi împrumută muşteriii din microbuz cu bani ca să treacă vama. Ajungem la Nădlac, stăm cuminţi la rând , eram în regulă dar actele maşinii nu, lipsea un document fără de care nu puteam trece. Şoferului îi vine o idee de zile (nopţi) mari, să mergem la Cenad, ştie el pe cineva acolo care sigur ne rezolvă. Fiţi-ar  microbuzul  şi năravul!  Biiiip! La Cenad prietenul îi spune că nu se poate trece nici pe acolo, deja apare în sistem că a fost respins, nu se poate face nimic. Inimă ruptă, nervi, cale întoarsă la Arad. După câteva scuze cu juma de gură primesc înapoi contravaloarea biletului.  Deja  parcate, mai erau şi alte autobuze spre Budapesta dar mie-mi ajunsese!   Mă duc la gară să văd de tren, după program, trenul trebuia să fi plecat deja, dar cu CFR ul nu se ştie, vară, vară, şina se încinge, speram să fi avut întârziere. Nuuu, plecase deja, acum probabil să fi ajuns la graniţă. Stă mult la graniţă? Da, cu un taxi  mai poate fi prins. Găsesc un taxi fantomă,  500.000 lei până la Curtici  şi hai!  Drumul cu gropi făcut cu salvarea după amiază îl făceam acuma-n sens invers, bagă cărbuni, nene! Ajungem la Curtici, hiu, hiu, trenul era în gară. Mă urc, vine vameşul, verifică paşaportul, viza LM, însemna nu că fumam ţigări LM, ci lipsă monetar. Acum e-n regulă, îmi spune în timp ce-i povestesc prin ce păţanii am trecut inclusiv peripeţia lui Pepe la graniţă. Chilianul?? Da, zice vameşul, auzise povestea, rar s-ajungă un chilian pe la graniţă cu trenul şi fără viză. Telefonul mobil n-avea semnal, poate Eli o fi sunat, cine ştie pe unde o fi, cine ştie dacă n-o fi plecat după atâta aşteptare. Cinci şi ceva, se lumina de ziuă, Budapesta, cobor în gara Keleti. Găsesc un taxi, alţi 20 de euro, încă puţin şi ajung la autogara unde ar fi trebuit să fie Eli. Draga de ea era acolo.

20 mai 2011 at 13:26 124 comentarii

Maşinăria

Dându-şi norocul pe păsat, din şansa, avută pe tavă, prin înfiinţarea useleului, pedeleul s-a ales cu nişte poze din faţă şi din profil. În loc să se fi folosit de pleaşcă pentru a se repoziţiona rapid în zona politică eligibilă electoral, portocalele din parlament au picat exact unde dorea bombo &comp. Mai mult decât criza ori bâlbâelile (deşi favorizat de ele) declinul pedeleului se datorează corupţiei interne. O cauză care a făcut praf de-a-lungul istoriei, nu numai partide ci şi imperii. Situaţia poate fi citită ca-ntr-o carte deschisă în stările de tulburare ale d-lui Blaga din ultimele două săptămâni. După ce mai întâi, a lansat un dur semnal public de nesupunere faţă de Cotroceni, exact când au început să sosească primele transporturi cu vameşi la DNA, prin vreo două rotaţii şi un sfert, buldogul a redevenit Blaga cel supus, din urmă cu ani, când planta steguleţe pe harta UE îndemnând partidul la respect faţă de politica prezidenţială; dispus, chiar, să se arate binevoitor cu intruşii reformişti îşi schimbase vocea ca lupul la uşa iezilor. Nici un efect! Aşa că, ce era să facă bietul om? Sprijinit de devotaţii săi camarazi a trecut la următoarea fază, ameninţând, prin vocea d-lui Berceanu, cu maşinăria de partid pe care doar d-sa, care-i ştie fiecare şurub şi rotiţă, o poate pune în mişcare; argument cu greutate pentru cei trei grei (fără a-l mai socoti şi pe dom’Olteanu) dar imponderabil ca fumul de ţigare în raport cu greutăţile electoratului. Cu cât numărul îndrăgostiţilor, necondiţionat, de un partid, oricare, scade, cu atât cresc şansele de maturizare şi responsabilizare civic-electorală. Pentru că nu ştiu ce forţă de cucerire ar mai avea masinăriile d-lui blaga &  grivco, într-o societate în care segmentul electoral care refuză compromisul cu corupţia devine factor decisiv.

14 februarie 2011 at 21:43 171 comentarii

GRECIA (1)

Postat de tibi în „biblioteca din chioşc”

Din motive numai de ei ştiute, mare parte dintre amatorii de circuit grecesc s-au răzgândit pe ultima sută de metri; totuşi, o mână de nebuni frumoşi sfidăm criza asta nesuferită şi ne hotărâm să plecăm. Un mare plus îl trec în contul agenţiei care în loc să ne returneze banii, ne face hatârul şi ne înlesneşte călătoria. Un mare şi sincer BRAVO pentru Paralela 45! Un şofer, o doamnă plinuţă dar foarte volubilă şi extrem de simpatică pe post de ghid, un ajutor de ghid cu eventuale funcţii de înlocuitor de şofer, 5 bărbaţi, două minore, un minor şi 11 doamne, ne ambarcăm într-un mini-autocar şi pornim la drum. Străbatem  oraşul adormit şi ne înscriem pe şoseaua către Giurgiu. La vamă, un grăsan fioros se uită urât la noi preţ de vreo cinci minute, după care ne face semn să plecăm din faţa ochilor săi, ca avea dumnealui şi treburi mai importante. Bine şi aşa! La vama bulgară, un vameş sever confruntă ce ravagii a mai făcut timpul pe mutrele noastre faţă de poza martor din paşapoarte şi ne lasă în pace. Mă aşteptam la şicane ceva mai mari. De-abia acum, putem să spunem linişiţi că am pornit cu adevărat la drum. Elada ne aşteasptă! Cu braţele deschise ? Vom vedea!
Dacă nu ar fi fost punctual vamal, habar nu am fi avut că am părăsit România. Aceeaşi şosea mizerabilă, aceleaşi case deşelate si dezolante, aceleaşi câmpuri parte în părăsire şi parte cultivate, mărginesc şoseaua. Sunt totuşi multe lanuri de floarea soarelui la bulgari. Multe. Ajungem şi la locul destinat primei pauze. Un restaurant cochet pare să te imbie; dar mai întâi, merg la toaletă. Gresie, faianţă, vopsit, aparent totul este normal dar, mizeria balcanică este la ea acasă. Am aflat de la doamna Mariana, ghidul nostru, că 4 % dintre bulgari sunt de etnie rromă. Ei bine, unul dintre ei, păzeşte intrarea de la toaletele de ambe sexe şi nimeni nu pătrunde acolo decât după ce-şi depune obolul de 20 de eurocenţi, în palma absolut jegoasă a individului care zâmbeşte tot mai încântat, după fiecare monedă încasată. Ies dezgustat şi nici foamea nu mă mai încearcă. Bine că mai avem ceva sandvişuri.
…Aflăm că în curând, vom intra pe autostrada către Sofia.  – Ei aş, autostradă, ricanez, in sinea mea! –Ei DA, autostradă! trebuie să recunosc! Tuneluri, viaducte, exact cum văzusem pe autostrăzile din Italia, Franţa, Austria, Germania. Deci, se poate! Sigur că se poate, numai că întotdeauna la alţii că la noi, nu prea se… Calitatea asfaltului, acceptabilă. Totuşi, autostrada asta pare destul de capricioasă; ba are gard despărţitor şi deci e autostradă, ba devine un simplu drum cu două benzi dus şi două întors, ba se reduce la o şosea comunală cu câte un singur fir pe sens. Ocolim Sofia pe şoseaua de centură, şosea în mare suferinţă, cu asfaltul spart, îngustă, aglomerată, dar măcar dotată corespunzator cu ‘centuriste’. Mde!
Peisajul este totuşi foarte frumos. Dealuri, munţi, culturi de porumb, grâu, şi chiar de viţă de vie. Ne îndreptăm hotărât spre Grecia. Aflăm că, mai înainte de graniţă, pe lângă o mică localitate (mândră nevoie mare că potrivit legendei  acolo s- ar fi  născut Spartacus)  vom vizita un butic poreclit “la bomboane”, de unde doritorii pot cumpară bineânţeles o largă varietate de bomboane şi alte nenumărate dulciuri, măsline şi ulei de măsline, la preţul incredibil de 18 euro 5 litri. Dacă vă convine, cumpăraţi vă rog. E mai ieftin decât în Grecia, bineinţeles. De ce ? Nu ştiu…
Ajungem la graniţă. Vameşul bulgar se uită atent la mutrele noastre, la paşapoarte, şi ne pasează vameşului grec. Acesta repetă operaţiunea, după care ne face plictisit semn să plecăm. Foarte curând, ajungem în prima localitate a circuitului nostru, un târguşor mic si cochet, Seres. Pare un imens Lipscani. Butic lângă butic, magazin lângă magazin, în plus de asta, hotel lângă hotel, toate asezonate cu o multitudine de terase, unde lumea se delectează cu ceaiuri, cafele, vin şi bere şi multe altele. Ne cazăm la unul dintre cele trei hoteluri deţinute de Kosta Famissi; hotel cochet, destul de confortabil pentru un turist obişnuit cu strictul necesar, dar cam prea încărcat de Kitch, după părerea mea. Un soi de sărăcie atent şlefuită. La intrare, coloane care nu au nici-un soi de stil, nici Ionic, nici Doric, nici Corintic. Simplă butaforie. Dar hotelul este denumit în mod pompos, hotel Galaxi!
După o scurtă raită prin târguşor, ne aşezăm la o ‘taverna’ unde luxul nu a prea dat de multişor târcoale dar, dacă la sardelele proaspete pregătite mirific la grătar asortezi (minim) o carafă de RETZINA MALAMATINA, viaţa începe să devină ceva mai optimistă. Când ceri cea de a doua carafă, din difuzoare începe să se scurgă muzica grecească, iar ospatarul vine cu două îngheţate. -N-am comandat asta! spun în rom-gleza mea chinuită. -E din partea casei! spune el. Stiu ei grecii ce ştiu! Sigur că o să cer şi a treia carafă … Staţi domol, că nu e prea mult. Carafa e de jumătate de litru, iar vinul are maxim 11 grade tărie. Este în schimb răcoritor … Chiar asfinţit, soarele Greciei încă işi mai revarsă canicula peste turistul profan.

21 iulie 2009 at 10:10 36 comentarii


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 917.702 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.438 de urmăritori

Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 917.702 hits
Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat asta: